Ion Cristoiu: Am oroare de unanimităţi!

Anumite poziţii asumate de subsemnatul de-a lungul anilor postdecembrişti au părut unora drept ciudăţenii.

Şi cum stă în firea omenească să explice totul, s-au găsit imediat cauze de culise ale acestor poziţii, mai ales cînd ele intrau în conflict cu părerile unanim acceptate ca Adevăruri absolute.

Am fost pe rînd, astfel, vîndut capitaliştilor, ungurilor, ceauşiştilor, monarhiştilor, lui Emil Constantinescu, lui Ion Iliescu, lui Traian Băsescu şi mai nou lui Vladimir Putin.

Un cititor al textelor mele din anii 1990-1991 va rămîne surprins de strădania mea supraomenească de a gîndi altfel decît unanimitatea.

Pentru cei care habar n-au de climatul primului an postdecembrist, textele mele dedicate perioadei Ceauşescu par de neînţeles, mai ales că ele purtau semnătura unui autor considerat de FSN-işti, după poziţia sa consecventă anti-Iliescu şi anti-FSN, ca fiind de Dreapta. Aceste texte nu vizau, cum s-ar putea crede, reabilitarea perioadei anterioare lui decembrie 1989. Ele izvorau dintr-o uimire revoltată faţă de simplismul cu care presa de toate culorile aborda anii anteriori răsturnării din decembrie 1989.

Pentru observatorul lucid din 1990, se vedea cu ochiul liber efortul propagandistic anticomunist amintind într-un fel de cel angajat de presa stalinistă a anilor ’50 în tratarea perioadei anterioare, de a simplifica o realitate complexă prin caricaturizare.

Circulau la vremea respectivă, atît în presa Puterii, cît şi în cea a Opoziţiei, cîteva clişee înrăite:

1) Negarea absolută a perioadei Ceauşescu prin folosirea intensivă a sloganului de tip Caţavencu al lui Caragiale: ieri, Întuneric, azi, Lumină.

2) Punerea pe seama perioadei anterioare dificultăţilor postdecembriste.

3) Contestarea violentă şi a unor note pozitive ale perioadei Ceauşescu, născute din strădania fostului Dictator, mai ales în primii ani ai domniei sale, de a se delimita de ororile şi erorile epocii Deja: independenţa faţă de URSS, cultivarea, chiar dacă parţială, a trecutului românesc, reabilitarea orgoliului naţional, o anume libertate a creaţiei individuale în cultură.

4) Eliminarea tendenţioasă din înfăţişarea epocii Nicolae Ceauşescu a perioadei de început – 1965–1971 –, când România a experimentat o liberalizare spectaculoasă a comunismului.

Reacţia mea faţă de aceste clişee nu era doar reacţia unui intelectual format la şcoala nuanţelor de bibliotecă, exasperat în anii ceauşismului tocmai de clişeele primitive ale propagandei oficiale, dar şi reacţia unui publicist care sesiza, nu fără uimire, că în plină pretinsă democraţie, deşi liberă, presa practica un soi de bolşevism întors pe dos în abordarea realităţilor, prezente şi trecute.

Negarea absolută a epocii anterioare ducea, în chip automat, şi la negarea unor comandamente de care tînăra democraţie avea nevoie: ce al conştiinţei că marile puteri occidentale îşi aveau propriile interese, cel al demnităţii naţionale, cel al prudenţei faţă de Ungaria, cel al criticii necruţătoare a inegalităţilor sociale.

Exasperantă, dacă nu iresponsabilă, era atmosfera de hăituială sălbatică la care erau supuşi foştii membri ai CPEx, membrii familiei Ceauşescu, personalitatea lui Ceauşescu (fostului preşedinte ajunsese să i se scrie numele cu litere mici).

După opinia mea, asumată şi azi, într-o adevărată democraţie, orice cetăţean, fie el şi criminal, are dreptul la o judecată corectă, în tribunale şi la un drept la replică în presă.

În 1990 îndeosebi, foştii membri ai CPEx erau ţinuţi la puşcărie, tîrîţi prin tribunale în dispreţul absolut al statului de drept.

Foştii nomenclaturişti de prim rang, foştii şefi ai Securităţii, erau atacaţi sălbatic în toată presa, fără a beneficia de dreptul la apărare, deseori chiar de către foştii lor colegi, care avuseseră oportunismul de a trece de partea noului stăpîn al României, Ion Iliescu.

Multe comentarii publicate de mine în 1990 şi 1991 luau poziţie fermă faţă de această tratare incorectă, deşi, ca jurnalist pur şi simplu, unii dintre foştii nomenclaturişti mă trataseră cu aroganţă.

Ca şi în anii următori, ca şi acum, nu suportam organic, aşa-zisele campanii de presă, reduse toate, la hăituirea victimei ca urmare a unei comenzi de ordin militar.

Toată activitatea mea trecută, dar şi toată activitatea mea viitoare, îşi găseşte o explicaţie simplă:

Am oroare de unanimităţi!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro