Ion Cristoiu: George Călinescu despre femeia sovietică: „E de o eleganţă superioară”

Dărîmarea Zidului Chinezesc dintre România şi Uniunea Sovietică, după cum i s-a spus între 1945-1947, operaţiunii, iniţiate şi coordonate de Moscova, de ceea ce s-a numit reluarea prieteniei româno-sovietice întrerupte de propaganda burgheză, a cuprins forme numeroase şi variate:

Înfiinţarea ARLUS, vizite ale artiştilor şi ziariştilor sovietici, tipărirea de cărţi şi broşuri care rescriau trecutul din perspectiva prezentului, difuzarea în România a filmelor sovietice de la vremea respectivă, sărbătorirea cu fast a Revoluţiei din octombrie 1917, apariţia de publicaţii, Veac nou, de exemplu, cursuri intensive de limba rusă. Printre acestea se numără – şi după opinia mea – la loc de frunte, vizitele ziariştilor, intelectualilor, artiştilor, academicienilor români în URSS. Aceste vizite au culminat cu călătoria Patriarhului Nicodim în Uniunea Sovietică, la invitaţia Patriarhului Alexei, între 28 octombrie-1 noiembrie 1946.

Între 2-19 noiembrie 1946, în cadrul amplei operaţiuni, întreprinde o călătorie în URSS (Moscova, Leningrad, Kiev) o delegaţie de ziarişti. Naţiunea din 4 noiembrie 1946 (apărută duminică, 3 noiembrie 1946, după-amiază, antedatată), scrie următoarele:

„Ieri dimineaţă la ora 8, a plecat cu avionul la Moscova, delegaţia de scriitori şi ziarişti români, ca invitaţi ai Vocs-ului şi ziarului «Trud».

Din delegaţie fac parte d-nii Ion Pas, directorul Teatrului Naţional, Gheorghe Macovescu, secretar general al ministerului Informaţiilor, G. Călinescu, directorul ziarului «Naţiunea», Cezar Petrescu, Sebastian Şerbescu, directorul ziarului «Semnalul», M. Sevastos, din Comitetul de direcţie al ziarului «Universul», Tudor Teodorescu Branişte, directorul ziarului «Jurnalul de dimineaţă», dr. G. Graur, redactor al ziarului «Adevărul», Gheorghe Dinu, prim redactor al ziarului «Timpul», Miron Radu Paraschivescu şi Pavel Chirtoacă, redactori ai ziarului «Scînteia», Andrei Tudor, redactor al ziarului «România Liberă», Gh. Matei, redactor al ziarului «Frontul Plugarilor» şi Vasile Bârcă redactor al ziarului «Drapelul».

Delegaţia a fost salutată pe aeroport de d. Dangulov, prim secretar al ambasadei sovietice, de d. Maior Levy, şeful serviciului de presă al Comisiei Aliate de Control şi de d. Iuri Botschcarov, secretar de ambasadă, care a plecat împreună cu grupul de ziarişti şi scriitori, pentru a-i însoţi în Uniunea Sovietică.”

Fiecare membru al Delegaţiei a avut o activitate frenetică în URSS. A acordat interviuri, a avut întîlniri, a participat la banchete şi a trimis în ţară note de călătorie. Vizita a fost organizată şi subvenţionată de VOKS (Asociaţia sovietică de strîngere a legăturilor culturale cu străinătatea) şi de Trud, oficiosul Sindicatelor comuniste. La întoarcere, George Călinescu a publicat în Naţiunea serialul Kiev, Moscova, Leningrad.

Din serialul iscălit de George Călinescu în Naţiunea reproduc aici însemnările despre femeia sovietică:

„Este femeia sovietică elegantă? m-a întrebat o doamnă. Chestiunea este instructivă şi dezvăluie o mefienţă. Am fost mereu atent în U.R.S.S. asupra acestei importante laturi care indică felul unei civilizaţii, privit de neiniţiaţii în unele subtilităţi de estetică socială cu o mină intrigată. La banchetul oferit de Voks, am ţinut să răspund afirmativ întrebării de mai sus, explicînd şi de ce. Pe feţele unora din colegii mei români am întrezărit un proces de panică, de altfel ca întotdeauna neîndreptăţit întrucît mă priveşte, fiindcă sînt «un buon nocchiere». Nu mai puţin însă am crezut de cuviinţă a nu insista asupra unei materii reclamînd conferinţa şi cartea. Voi insista acum. Unii prieteni sovietici cred că au avut sentimentul amabil că exagerez din politeţe şi am descoperit stînd de vorbă cu nişte tinere inteligente că-şi fac unele iluzii, la rîndu-le, asupra artei somptuare române. Este cazul de a pune lucrurile la punct.

Ţara cu atîtea colonade, cu atîtea candelabre, cu teatre aşa ornate, ţara care a dat o eroină de roman ca Ana Karenina produce, e de la sine înţeles, un nivel de eleganţă superioară. Eroarea noastră este de a crede că eleganţa rezultă numai din veşmînt, cînd în realitate ea porneşte din distincţia personală. Intelectualitatea mai frecventă la femeia rusă, fie şi sub forma nebuloasă a unei pasiuni ideologice, are ca rezultantă o ţinută supravegheată. Am văzut femei simple, nici una cu uitătură vulgară. (…)

Întîia oară la Kiev, femeile mi s-au părut îmbrăcate uniform şi fără alegere. Era ger şi zi de lucru şi multe umblau îmbrobodite. A doua oară, fiind şi Duminică, am avut o imagine schimbată. În U.R.S.S. nu mi s-a părut că prosperă coafura arhitectonică şi ondulaţia permanentă. Femeile tinere îşi împart părul în trei zone, una mediană pe care o dau peste cap şi două laterale, pe care le aruncă peste urechi sau le unesc prin două împletituri subţiri peste creştet. Coafură juvenilă şcolărească, şi la prima impresie demodată. Eroare! Deschid cîteva jurnale franţuzeşti şi descopăr că la Paris e foarte la modă acest soi de pieptănătură. Seara în drum spre teatru, femeile îşi pun pe cap un fichu, ca pretutindeni. Fetele îşi tricotează un capuchon de lînă albă. Pălăriile sînt incerte, ca şi la noi, există destul fetru şi am reţinut un compromis negru între turban şi beretă, cu totul timid. În picioare fetele în deosebi pun şosete scurte peste ciorapi. Îmbrăcămintea feminină e tributară materialelor. Se văd de toate: rochii de stofă, taiouri, bluze, rochii de mătase sau dantelă cu destinaţie mai festivă. Femeile abile studiază o simplificaţie, o anume linie, punînd-o în valoare cu o broşă, cu un lorgon bine ţinut în mînă. Într-un magazin o doamnă bătrînă şi petulantă era înfăşurată într-o pelerină largă de culoarea muştarului şi agita un manşon de blană cu foarte elegantă «miză». Bătrînele doamne au un aer subtil şi monden, am avut în faţă şi unele epave. Numărul cel mare de spectatori la teatre împiedică impresia unitară, cu toate astea prin selecţie s-ar scoate un număr de femei de o discreţie vestimentară desăvîrşită, superioară cu mult toaletei pretenţioase în jurul unei figuri triviale. Ceea ce lipseşte deocamdată în Uniunea Sovietică este «la haute couture», deşi se intenţionează promovarea unei mode ruseşti. Fantezia, excentricitatea, preocuparea de inedit şi efect, proprii femeii franceze, nu se văd aici. Nu am avut sentimentul că o femeie ţine să şocheze pe semenii săi, să fie o «incroyable». Nu e nici un motiv să se presupună că acest instict feminin nu-şi va lua dezvoltarea normală. Acum eleganţa feminină sovietică stă pe două principii: moderaţia şi elementul imponderabil.

Mantourile, puţin folosite, sînt sau pe talie sau cloşate cu o cută sau două la spate, sau de un volum lipsit de precisiuni. Dar sînt blănurile care, cu o croială discretă, dau ţinută. În special pielea de leopard sau de o imitaţie în sensul acesta cade foarte bine, combinată cu un capuşon şi cu şoşoni. Numărul de femei astfel îmbrăcate şi de o prezenţă fină sînt aşa de numeroase pe străzi, încît izolate mental de restul trecătorilor ar da un grup foarte elegant. Ucraina exalta costumul naţional şi sub taiorul unei doamne se vedea o bluză brodată. Un bărbat de asemenea avea sub sacou o cămaşă naţională. O revistă propunea chiar o rochie de seară cu cămaşă de crêpe-georgette alb adunată la gît, model pe care într-o variantă îl şi purta o doamnă la recepţia diplomatică. Însă, America a fost de mult descoperită, şi jurnalele franţuzeşti, mereu cu pretext popular, recomandă o astfel de rochie de seară. Aşa dar, moda sovietică nu este, teoretic, solitară.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro