Ion Cristoiu: Gheorghiu-Dej: Un Moromete al comunismului

Publicîndu-şi cartea în 1984, în timpul regimului ceauşist, dar în Danemarca, Victor Frunză are toate motivele să-l antipatizeze violent pe fostul secretar general al PCR. Din nefericire, sentimentul este mult mai puternic decît luciditatea cînd vine vorba de cartea sa Istoria stalinismului în România . Drept urmare, autorul pierde definitiv busola, rătăcind cu deznădejde prin hăţişul unor pamflete pe cît de ieftine, pe atît de stufoase. Din ostilitate faţă de Ceauşescu, se naşte un cult discret, dar destul de profund, faţă de antecesorul fostului secretar general, Gheorghiu-Dej. Ca orice cult şi acesta e dăunător lucidităţii, care trebuie să stea la temelia oricărei incursiuni intelectuale în trecutul mai mult sau mai puţin depărtat. Există, totuşi, un avantaj în această laudă postumă înălţată lui Gheorghiu-Dej. Autorul sesizează o trăsătură de esenţă a personalităţii celui ce a fost primul conducător comunism al României. O trăsătură care, evidenţiată, ar putea explica multe din enigmele regimului Dej. E vorba de neobişnuita capacită a lui Gheorghiu-Dej de a aştepta. Ea, această capacitate, şi-a spus cuvîntul în cel puţin două victorii decisive ale înaintaşului ceauşist. Întîi, în cazul Ana Pauker. Faţă de grupul venit de la Moscova, Dej a fost de la început net dezavantajat. Nu numai pentru că Ana Pauker era o figură de talie a mişcării comuniste internaţionale, egalînd-o, în unele privinţe, pe Dolores Ibarruri, dar şi pentru că Dej, spre deosebire de alţi lideri comunişti din Est, nu se formează la şcoala Cominternului. W. Gomulka, Gh. Dimitrov, K. Gotwald îşi frecaseră coatele pe băncile înaltei şcoli de dictatură care a fost, pentru viitorii şefi din Est, şederea la Moscova. Ca şi Ceauşescu, ca şi L. Pătrăşcanu, lui Dej îi lipseşte această şcoală.

După întoarcerea Anei Pauker din URSS, în anii de început ai colonizării sovietice a României, el e minoritar. Slab, nehotărît, fără „pile” la Moscova, Dej are totuşi de partea sa o armă imbatabilă: răbdarea. Pătrăşcanu e net diferit. Intelectual ascuţit, Pătrăşcanu are gustul ieşirii în public, suferă de vedetism, simte nevoia să se arate inteligent. Din acest punct de vedere, el seamănă mult cu Troţki. Gheor-Dej e dinghiţă cu Stalin. Ştie să aştepte. Ştie să-şi ascundă viclenia sub perdeaua înşelătoare a mediocrităţii. Preferă ieşirii în aer liber, la tribună, travaliul mărunt, mai puţin spectaculos, din culise. Ca şi Stalin, el porneşte la drum cu un handicap transformat în avantaj: acela de a fi crezut mai prost, mai puţin tolerant decît era în realitate. Răbdarea asta extraordinară îi aduce o primă victorie: în 1952, reuşeşte să o înlăture pe Ana Pauker. Dar cît îi trebuise să suporte pînă în acel moment, al triumfului răvăşitor? Cît trebuise să-şi ţină fălcile încleştate? Cît trebuise să-i zîmbească duşmanului de moarte? Cît zel depusese pentru al convinge pe Stalin că el e un om sigur?

Aceeaşi dibăcie o dovedeşte Dej şi în cazul ruşilor. Armatele sovietice au plecat din România în 1958. Despre acest miracol, pentru că miracol a fost scoaterea ruşilor de bunăvoie dintr-o ţară ocupată, s-au scris multe proşti. Triumfătoare între ele rămîne cea potrivit căreia Hruşciov ar fi luat decizia asta după ce ai noştri l-ar fi îmbătat. În realitate, hotărîrea de retragere a trupelor din România a fost urmarea unui calcul lucid al Kremlinului. Trebuia dat, neapărat, un semnal Occidentului, la începutul unei noi tentative de destinaţie, după îngheţul din ʼ56-ʼ57, despre bunele intenţii sovietice. Acestea fuseseră contrazise de intervenţie în Ungaria. Era nevoie de un exemplu răsunător; şi acesta a fost România. Hotărînd plecarea trupelor sovietice de la noi, Hruşciov a luat în calcul, printre altele, două elemente cheie. Întîi, lipsă de importanţă strategică a României. Teritoriul nostru nu era fundamental pentru permanenta ameninţare occidentală care se voia Armata Roşie. Al doilea element trebuie căutat în personalitatea lui Dej. Ca şi în cazul Anei Pauker. Dej a ştiut să joace faţă de ruşi în chip magistral. Dintre toţi liderii Estului, el a părut sovieticilor omul cel mai sigur. Fusese extrem de prudent în destalinizare. Invadarea Ungariei a găsit în România un sprijin necondiţionat. Oricît de şiret ar fi fost Hruşciov, acesta ia fost, practic, imposibil să pătrundă dincolo de surîsul bonom al lui Dej. De unde să ştie că avea de-a face cu un actor desăvîrşit? Şi, astfel, răbdarea primului lider comunist al României a dus la ceea ce a uimit planeta: armata rusă a plecat de bunăvoie dintr-o ţară estică. La puţin timp după aceea, Dej, acest Moromete al politicii comuniste, şi-a dat arama pe faţă: România a trecut la rusificare. Dej rămîne în istoria postbelică, ba chiar şi în întreaga istorie a României, un exemplu demn de imensele posibilităţi ale răbdării ascunse sub zîmbetul blajin.

*

Scriam pe 1 iunie 2014. Cine din PNL are curaj să se ridice împotriva Complotului Ludovic Orban - Klaus Iohannis?

Renunţarea publică a lui Crin Antonescu la postura de candidat PNL pentru prezidenţiale şi postul de preşedinte interimar face caduc tandemul Klaus Iohannis, preşedinte PNL - Crin Antonescu, candidat la Preşedinţie. Cel care a jucat incorect e chiar Neamţul Klaus I hannis, ceea ce-mi confirmă suspiciunile, prezentate în 2009, cînd Dan Voiculescu făcuse din el colegul de păpuşărie al lui Mihai Gâdea. Luni, după scrutin, pentru ai tăia lui Crin Antonescu orice gînd de a candida la şefia PNL, Klaus Iohannis şi-a trimis demisia prin fax, evident, după ce sa îngrijit so spună presei.

În aceste condiţii, concurenţi la şefia PNL sunt Klaus Iohannis şi Ioan Ghişe. Despre Tîmpenia care-şi ridică poalele-n cap, pe numele lui după tricou Ioan Ghişe, am mai scris. Nu înţeleg însă de ce nu se înscriu în competiţie şi lideri PNL de mare autoritate în partid. Că Ludovic Orban nu sa înscris rămîne explicabil. Complotul împotriva lui Crin Antonescu poartă iscălitura cuplului Ludovic Orban - Klaus Iohannis.

Trocul dintre neamţul românizat şi românul Ludovic Orban, în buna tradiţie a curvăsăriei politicianiste moldo-valahe, a fost următorul: Ludovic Orban îi deschide drumul lui Klaus Iohannis la şefia PNL. Ludovic Orban primeşte postul de secretar general. Cu un Klaus Iohannis care nu ştie nici măcar că L din PNL nu înseamnă Limbric, ci Liberal, adevăratul şef al PNL va fi Ludovic Orban. Crin Antonescu nu se mai poate avea în cursă. Pentru a le da peste bot complotiştilor. Dar alţi lideri ai PNL de ce nu se înscriu? Stau spectatori la transformarea bătăliei cinstite pentru şefia PNL în comedia întrecerii dintre Klaus Iohannis cu măscăriciul Regelui Cioabă care e Ioan Ghişe?

NOT Ă : Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro