Ion Cristoiu: Ilegaliştii beneficiau de servicii medicale deosebite

Rapoarte. Am dat gata Preoţi în tranşee. 1941-1944, editura Europa Nova, 1998, varianta electronică, de pe Scribda. Carte capitală pentru înţelegerea rolului major al BOR în Războiul Sfînt. Lunar, cel puţin teoretic, pentru că totul depinde de mersul Războiului, preoţii confesori trimit obligatoriu Episcopiei Militare, cu sediul la Alba Iulia, rapoarte ale activităţii lor din campanie. Citind aceste Rapoarte, mai precis pe cele selectate în volumul Preoţi în tranşee, mai întîi mă lămuresc cu explicaţia dată de ambasadorul Soare la Stalingrad:

Preoţii n-au avut răgaz, după spargerea Frontului de pe Don, să consemneze locurile în care au fost îngropaţi morţii noştri.

Într-adevăr, după cum recunosc chiar ei în Rapoarte, preoţii militari – unii activi, alţii concentraţi – au şi misiunea de a consemna numele morţilor şi locurile în care au fost îngropaţi. Din Rapoarte se vede şi propaganda Războiului Sfînt. Preoţii – cel puţin aşa scriu ei în documente – le ţin ostaşilor prelegeri despre misiunea de Cruciaţi pe întinsurile Rusiei. Tot aceşti preoţi au misiuni misionare, în cadrul Recreştinării Rusiei, campanie care spune totul nu numai despre implicarea Bisericii în Războiul Sfînt, dar şi despre paranoia românească de ne crede o clipă Legiuni romane în drumul prin teritoriile barbare.

Deşi sînt prezenţi pe front, puţini dintre confesori descriu luptele. Face excepţie, o fericită excepţie, Darea de seamă a preotului căpitan activ Octavian Friciu, confesor al Ambulanţei Diviziei a 20-a Infanterie, despre activitatea sa desfăşurată din 20 august 1942 pînă în 15 martie 1943. Preotul a fost mobilizat pe 16 iulie 1942, pentru a merge la Cotul Donului. Divizia 20 Infanterie – mă duc imediat la Dicţionarul Armatei române pe Frontul de Est, pentru că nu mai ţin minte, deşi am studiat Stalingradul minut cu minut –, comandată de general Nicolae Tătăranu, a fost plasată, după participarea glorioasă la campania pentru cucerirea Harkovului, în stepa Kalmucă, în dreapta dispozitivului nemţesc. La 20 noiembrie 1942 au primit în plin lovitura sovietică din cadrul Operaţiunii Uranus. O mare parte a fost împinsă în punga de la Stalingrad. Despre Dezastrul de la Cotul Donului s-au publicat postdecembrist doar amintiri ale celor care au fost acolo, strîmbate de atmosfera anti-comunistă din Tranziţie. Darea de seamă a preotului Octavian Friciu e din acest punct de vedere un Document de o enormă însemnătate istorică. E prima, dacă nu chiar singura relatare care ajunge pînă la noi din chiar prezentul de atunci, scutită de cernerea prin memoria afectată de experienţele ulterioare. Preotul, ajuns la Turda, în refacere, istoriseşte nu numai viaţa din campania spre Stalingrad, dar şi experienţa cumplită a Dezastrului. Mă gîndesc s-o dau la bătut şi s-o pun pe blog în zilele de Paşte, oricum e moarte în plan politic.

*

Document. În Expres din 27 noiembrie 1990, publicam articolul Ilegalistul Alexandru Bîrlădeanu tăcea chitic, pe care-l reproduc aici pentru valoarea documentară dată de invocarea unui document din Arhive:

„Şedinţa Senatului din 21 noiembrie 1990 s-a transformat într-o vehementă acuzaţie la adresa Partidului Comunist. Senatori de toate nuanţele s-au urcat la tribună pentru a-şi exprima indignarea faţă de reînvierea fostului partid sub o nouă titulatură. L-am înţeles pe dl. Radu Cîmpeanu, preşedintele P.N.L. Domnia sa a suferit de pe urma comuniştilor. L-am înţeles şi pe regizorul, scenaristul şi actorul Sergiu Nicolaescu. Domnia sa, chiar dacă nu a suferit în timpul regimului comunist, traversează o criză de popularitate politică, determinată de rapiditatea cu care a aprobat toate acţiunile Frontului. Comedia cu demisia îi era necesară pentru a se reabilita cît de cît în ochii opiniei publice.

Nu l-am înţeles însă pe dl. Alexandru Bârlădeanu, preşedintele Senatului.

Din numeroase apariţii publice rezultă că domnia sa gîndeşte ca un comunist. În chiar şedinţa din 21 noiembrie preşedintele Senatului n-a scăpat prilejul de a descoperi, în spatele criticilor aduse de presă felului în care domnii senatori îşi pierd timpul pe la cafele, acţiunea unor cercuri politice duşmănoase.

Stă în felul de a fi al comunismului de a vedea în orice cuvînt nu expresia libertăţii individului de a-şi spune gîndul cu voce tare, ci activitatea perfidă a duşmanului.

Dar nu numai atît.

Cu 21 de ani în urmă, în 27 august 1969, dl. Alexandru Bârlădeanu adresa Colegiului de partid al Municipiului Bucureşti următoarea cerere:

«Subsemnatul Bârlădeanu Alexandru pensioar, domiciliat în Bucureşti, str. Arhitect Cerchez nr. 8, sect. 1 – membru de Partid din 1935, carnetul nr. 0000005, eliberat la 3 decembrie 1965 de Comitetul de Partid al Aparat CC al PCR – vă rog să binevoiţi a mă lua în evidenţa ilegaliştilor în vederea deservirii medicale.

Primiţi asigurarea consideraţiei mele, Alexandru Bîrlădeanu».

Secretariatul Municipal de partid PCR hotărăşte, în şedinţa din 27 august 1969, ca solicitantul să fie luat în evidenţa ilegaliştilor. Şi pe drept cuvînt.

Pentru că fişa de cadre a lui Alexandru Bârlădeanu ne relevă un vechi militant al PCR: membru de partid din 1935 după ce «în anul 1933 a luat legătura cu mişcarea revoluţionară ilegală şi a desfăşurat activitate pe linia Ajutor lui Roşu şi a Asociaţiei „Amicii URSS”». Aceeaşi fişă ne pune în faţa unui comunist cu înalte funcţii în conducere în aparatul de partid şi de stat: «adjunct de şef de secţie la CC al PCR, adjunct de ministru, ministrul Comerţului Exterior şi Interior, vicepreşedinte şi prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. De asemenea o perioadă a fost membru în biroul politic, membru al Comitetului Executiv şi al Prezidiului Permanent al CC al PCR».

În 1969 Alexandru Bârlădeanu primise nouă ordine şi paisprezece medalii.

Pentru activitatea revoluţionară, desigur.

Şi cu toate acestea preşedintele Senatului n-a făcut un singur gest în apărarea comunismului acuzat de toţi vorbitorii.

Să se fi convins domnia-sa de caracterul aberant al regimului comunist în timpul şedinţei Senatului?

Greu de crezut.

Mai uşor de crezut e faptul că domnia sa îl invidiază pe Ilie Verdeţ, pentru că a devenit preşedinte al noului Partid Comunist.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro