Ion Cristoiu: „Meditaţiunile lui Marc Aureliu” mobilizate în Refugiul de la Iaşi din 1917

O prefaţă ca o telenovelă. Cuvintele înainte, Prefeţele sau uneori – În loc de prefeţe, nu sînt citite sau lăsate la urmă pentru a fi citite. De cele mai multe ori o Prefaţă e o dare de seamă a autorului asupra travaliului depus, cu insistenţe – se înţelege – pe dificultăţile întîmpinate. Spre finele textului sînt aduse mulţumiri celor care i-au dat o mînă de ajutor, cu excepţia soţiei. Aceasta primeşte mulţumiri în dedicaţiile de pe pagina de gardă. Constantin Fedeleş semnează la Atelierele grafice Cultura naţională, Bucureşti, 1930, traducerea din latină a cărţii „Meditaţiunile lui Marcu Aureliu”. Prefaţa sare de hotarele textelor obişnuite în astfel de împrejurări. Istoria publicării în Neamul Românesc, ziarul lui Nicolae Iorga, a manuscrisului , aparţine deopotrivă Istoriei, dar şi telenovelei. Înţelegerea deciziei de a se publica Meditaţiunile lui Marc Aureliu de acum o mie şi ceva de ani în timpul de restrişte naţională al Refugiului de la Iaşi e posibilă doar dacă ne gîndim că Ferdinand, Regele României, se afla în condiţii asemănătoare celor în care scrisese cartea Marc Aureliu. Citez din Prefaţă:

„Într-un volum anterior al colecţiunii «Clasicii antici» am încercat a da micii noastre literaturi filosofice Manualul lui Epictet – «Sclavul».

În paginile ce urmează, facem aceeaşi încercare cu Meditaţiunile lui Marc Aureliu Antoninul-Împăratul.

Primele patru cărţi din această operă au apărut în «Convorbiri Literare» din 1912. Dar atmosfera din ce în ce mai încărcată a timpului a împiedicat continuarea, impunîndu-ne tuturora locul hotărît pe frontul moral şi militar al epocii de mari realizări, ce se deschidea atunci.

Şi s-a întîmplat că tocmai în anul 1917, în lipsa şi fără ştirea mea, în vijelia tragică a zbuciumului istoric al suferinţelor supreme de la Iaşi, opera aceasta întreagă să-şi găsească singură continuarea pînă la sfîrşit în paginile chinuite ale singurei foi în care se concentrase atunci într-o atitudine neuitată suprema conştiinţă românească.

Faptul acesta se datoreşte d-lui Colonel C. Georgescu, din Ministerul de Război, care întîmplîndu-se să locuiască în casa mea părăsită, fără să mă fi cunoscut vreodată, a dat peste manuscrisul uitat în bibliotecă şi dispunînd urgent ca să fie transcris şi multiplicat la maşină în birourile Ministerului de Război, l-a încredinţat apoi «Neamului Românesc».

D. Iorga l-a primit cu bucurie, începînd tipărirea cu începere de Sîmbătă 11 Martie 1917, precedîndu-l de o duioasă şi lapidară lămurire asupra valorii eterne a acestor cugetări «de un sens moral aşa de potrivit cu zilele de azi».

Şi numai cine a trăit atunci, la Iaşi, ştie, ce însemnau acele «zile de azi!»

Şi astfel, scoase la iveală de conştiinţa unui distins ofiţer superior, Meditaţiunile lui Marcu Aureliu au fost în cel mai frumos şi mai înalt înţeles mobilizate, într-o epocă catastrofală, pe frontul sufletesc al anului 1917, apărînd pînă toamna tîrziu într-o foaie cu spaţiul redus şi în condiţii tehnice desperate, la loc de frunte, alături cu Comunicate grave de pe toate fronturile, cu Buletine încurajatoare ale zilei, cu Telegrame, Ordine şi Dispoziţii de caracter urgent, impuse de aripa neagră a morţii, care bătea atunci peste lume şi peste noi, mai înspăimîntător decît oricînd.

Pe această cale Meditaţiunile nu numai că şi-au găsit publicarea şi continuarea într-o epocă neaşteptată, dar şi-au asigurat circulaţia şi pătrunderea în sufletele tuturor luptătorilor, servind de muniţie şi întărire sufletească în toate părţile.

Faptul acesta este de sigur unic în viaţa unei opere antice.

De aceea să-mi fie permis a aduce mulţumirile mele aici atît distinsului ostaş, Colonelului C. Georgescu, cît şi marelui erou al conştiinţei româneşti, d-lui N. Iorga, din a căror nobilă colaborare, o nobilă operă filosofică antică a izbutit să devie nu numai modernă, ci actuală, într-o epocă catastrofală.

Neuitatul V. Pârvan, el însuşi un mare admirator şi evocator al personalităţii istorice a lui Marcu Aureliu, mi-a cerut apoi după război, stăruitor şi repetat manuscrisul pentru tipărirea în volum la «Cultura Naţională», a cărei direcţiune o avea. Dar nevoia unei revizuiri a traducerii, dorite de mine, ca şi o serie de împrejurări grele, nedorite, au împiedicat realizarea apariţiei în volum pînă în momentul de faţă.

Iar acum, cînd toate piedicile au dispărut, să-mi fie iertat, ca gîndul meu pios din urmă să-l aduc memoriei luminoase a lui V. Pârvan, fără de stăruinţa şi ajutorul căruia volumul de faţă n-ar fi putut apărea aşa cum îl avem înainte.”

Constantin Fedeleş e astfel identificat pe Internet:

„Fedeleş Constantin (1877-1958)

        Filosof român

        Licenţiat în filosofie (1903) şi în filologie clasică şi modernă (1906). Doctor în filosofie (1911). Profesor universitar la Iaşi. Director al Institutului psihotehnic din Iaşi. A predat franceza, engleza, psihologia, estetica, sociologia, filosofia la Universitatea din Iaşi şi teoria armoniei la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro