Ion Cristoiu: Napoleon: „Istoria e o suită de minciuni asupra cărora s-a căzut de acord”

Ca şi azi. Ben Hur – film clasic - respiră aerul vechi, dar fermecător, al producţiilor hollywoodiene de top. Montările sînt fastuoase, menite a trezi în spectator sentimentul măreţiei, trăirile sînt spasmodic dramatice, anticipări ale zbuciumului de telenovelă de azi, marcate prin muzică şi tresăriri ale Naturii, în acord cu emoţiile eroului, aşa cum se scrie la Bacalaureat. Mi-a reţinut atenţia spectacolul întrecerii cu care de luptă, reconstituire istorică a întrecerilor de pe vremea romanilor. Mulţimea trăia aceste întreceri la temperatura încercată de galeriile meciurilor de fotbal de azi.

*

Ce film s-ar putea face! Am găsit cartea despre care am crezut că are Memorii din Războiul din Est şi prin urmare şi despre Stalingrad. Se numeşte Eroi români pe frontul de Răsărit. 1941-1944 şi a apărut în 1995 la editura Eminescu, sub semnătura lui Alexandru Duţu şi a Floricăi Dobre. Nu e de memorii, ci de portrete de eroi. Şi nu de eroi de rînd (nu-mi e de folos pentru teza morţii de prisos), ci de eroi din corpul ofiţeresc. Fireşte că mă opresc la cei cărora datele morţii trimit la Stalingrad. Nu sînt mulţi. Explicabil dacă mă gîndesc că aici românii n-au luptat. Fie au fugit, fie au căzut prizonieri. Dintre toate morţile impresionează prin eroismul ei dramatic, de film american bun, moartea lui Alecu Ioan Sion. Ofiţer de carieră, Sion a lupta în primul Război mondial. În timpul campaniei din Est, a comandat Divizia 15 Infanterie, zisă şi Divizia de Oţel. Potrivit cărţii, pe Cotul Donului, Divizia avea un efectiv de 453 ofiţeri, 391 subofiţeri, şi 13 586 soldaţi, în rezerva Armatei a 3-a. După Spargerea Frontului, Divizia cade în încercuire împreună cu alte divizii, denumite ulterior Grupul Lascăr, după Generalul Mihail Lascăr, cel mai vechi în grad, comandantul Diviziei a 6-a, din Armata a 3-a, considerată una dintre cele mai bune divizii de pe frontul de Răsărit. Pe 22 noiembrie 1942, din Grupul încercuit iese, cu acceptul lui Mihail Lascăr, Divizia a 15-a, condusă de Sion. Divizia a trecut de încercuire, lungită pe 30 de kilometri, a lăsat toată tehnica militară la trecerea văii Zariza şi a ajuns la Bol. Docinskaia, cu doar 3000 de soldaţi din cei peste 13 000 cît avusese la început. Din dimineaţa zilei de 23 noiembrie 1942, Generalul a purces la organizarea apărării împreună cu Divizia 22 Blindate Germană. Noaptea, Divizia Blindate s-a retras la trei kilometri de sat. Zadarnic a cerut ajutorul Generalul Sion, înconjurat deja de ruşi. Pe 24 noiembrie, la ora 10, ruşii au atacat satul. Militarii noştri au luat-o la fugă fără a ţine cont de ordinele lui Sion. Generalul a murit în luptă, împreună cu şoferul şi cei trei aghiotanţi.

Ce film uriaş s-ar putea face despre această tragedie!

*

Bietul Mareşal! Am terminat cartea despre Întîlnirile Antonescu-Hitler, publicată la editura Cozia în 1991 sub titlul Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întîlniri inedite. 1940-1944, două volume. Ultima întîlnire, cea din 5 august 1944, după atentatul eşuat împotriva Fuherului, pare ruptă dintr-un coşmar trăit cu ochii deschişi de Mareşal. Hitler se lansează într-o diatriabă de vreo oră împotriva nomenklaturii, autoare a atentatului, urmată de descrierea minuţioasă a noilor arme şi a ce va face şi va drege el acum, că opozanţii din interior au fost distruşi.

Bietul Antonescu!

Venise la Hitler cu neliniştile sale. Ruşii trecuseră Prutul, şi de la o zi la alta se aştepta ofensiva hotărîtoare spre Bucureşti, nemţii îşi retrăseseră blindatele din Moldova, anglo-americanii pisau România cu bombardamente şi el, Mareşalul, era obligat să asculte o dizertaţie a lui Hitler, la care venise după ajutor, despre nomenklatura din armată care-l boicotase, care nomenklatură avea relaţii strînse cu Moscova. Nu deţinem nici o mărturie cît de cît fiabilă despre cum a plecat Mareşalul de la Hitler. Nu e prea greu se ghicit că a plecat cu moartea-n suflet.

*

O minciună a Istoriei. După cum m-a învăţat regretatul Stelian Moţiu, după ce cumpăr o carte n-o pun în biblioteca personală pînă n-o răsfoiesc, pentru a o depozita şi în memorie, gata s-o folosesc în diferite împrejurări. Am luat de la FNAC-urile din Ghent şi Anvers mai multe cărţi de Istorie, mai precis de Istorie pe gustul tuturor, aşa cum numai francezii ştiu să întocmească. Les Grandes Mesonges de Lʼhistorie semnată Patrick Pesnot în colaborare cu Monsieur X, are drept Motto o vorbă a lui Napoleon:

 „Istoria e o suită de minciuni asupra cărora s-a căzut de acord”.

Îmi atrag atenţia printre minciuni Les mesonges de Budapest. Curios, caut la pagina 257, ca să văd despre ce-i vorba. Cartea demontează drept Minciunile de la Budapesta printre altele întreţinerea revoltei din 1956 de către Free Europe, post pilotat de CIA. În secret, Americanii îi asigură pe ruşi că nu vor interveni în sprijinul rebelilor de la Budapesta. Prin Free Europe, ei cultivă iluzia unui ajutor militar dat rebelilor. Au interesul ca Hruşciov să intervină pentru a-i ciobi acestuia imaginea de comunist cu faţa umană. Pe de altă parte, ruşii au şi ei interesul ca Revoluţia maghiară să sară mult peste hotarele perestroikăi:

Revenirea capitalismului, cererea de ieşire a Ungariei din Tratatul de la Varşovia şi ororile comise de rebeli (multe sînt ale agenţilor KGB).

De ce?

Răspund eu:

Pentru Uniunea Sovietică marele pericol îl reprezintă comunismul cu faţa umană, care ar putea contagia şi Rusia şi nu lupta pentru reîntoarcerea la capitalism, respinsă şi de comuniştii liberali. Diversiunea e valabilă şi pentru căderea Regimului Ceauşescu. Sînt în ultimii ani ai lui Ceauşescu multe aberaţii care au dus la discreditarea regimului. La vremea respectivă mă întrebam cum poate fi Nicolae Ceauşescu atît de nătărău ca să nu-şi dea seama că erau forţări inutile ale lucrurilor. Acum suspectez că Securitatea, deja trădătoare, lucra la această discreditare prin comiterea de abuzuri revoltătoare.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro