Ion Cristoiu: O nouă afacere: Unirea

Din Arghezi. Rupte din publicistica lui Tudor Arghezi, sub semnul ironiei duioase:

„Asupra domnului Radu D. Rosetti, întrucît scriitor, au apărut în «Viaţa românească» nişte păreri care nu exprimau o admiraţie prea mare. Ca orice scriitor contestat, şi îndoielnic de el însuşi în ce priveşte propriul său geniu, poetul s-a simţit jignit. Cîteodată criticii nu-i lipseşte, pe cîte se vede, îndrăzneala. Înjunghie unele reputaţii. Uneori, ca pentru bulbucile unui balon, e de ajuns un vîrf de ac.

Obişnuit cu florile şi cu dafinul, domnul Rosetti a fost uimit să se vadă într-o bună zi încununat cu salată.” (Tudor Arghezi, Procesul Rosetti-Stere în Seara, 6 aprilie 1913)

„Domnul Rosetti nu se poate resemna, tăgăduie timpul, se revoltă, după cum s-ar revolta vacsul, scos din uz, împotriva cremei de ghete adoptată azi, dacă vacsul ar avea inimă şi păr ca poeţii.” (Tudor Arghezi, Procesul Rosetti-Stere în Seara, 6 aprilie 1913)

*

De pe vremuri.

„Unirea Principatelor ni se prezintă azi ca o nesfîrşită succesiune de hore, întrerupte doar de scena cu bolovanul, regizată de moş Ion Roată. Perioada de după Revoluţie a preluat toate clişeele aniversărilor din vremea lui Ceauşescu. Au fost scoase, totuşi, referirile la legătura indisolubilă dintre Unire şi familia dictatorului. Au fost puse în loc, cum era şi de aşteptat, soboarele de preoţi, înverşunate să blagoslovească tot ce întîlnesc în cale. Anul acesta însă, aniversarea Unirii n-a mai luat înfăţişarea unei serbări şcolare la nivel republican. N-au lipsit, desigur, în acest an conferinţele, horele radio şi teledifuzate, soboarele de preoţi. De astă dată însă, acestea au fost doar aparenţa. O aparenţă sărac poleită, incapabilă să ascundă, prin peticele viu colorate, realitatea meschină a bătăliei politice. Pentru că, incontestabil, sărbătoarea Unirii a fost folosită de forţele politice adversare pe scena internă ca o afacere care nu trebuie pierdută”. ( Ion Cristoiu, O nouă afacere: Unirea, Expres Magazin, 29 ianuarie – 5 februarie 1992).

*

Fatalitate. Citesc mai departe din Domnii Goloviov de Saltîcov-Şcedrin. Deja mă trec fiorii la vederea Anei Goloviova, stăpîna de tip ţarist. Autocraţia acestei femei, resemnarea mujicilor şi iobagilor în faţa abuzurilor de dictator absolut fac din ea un Stalin avant la lettre. Dacă ar fi fost scrisă în anii destalinizării, cartea ar fi trecut drept o aluzie făţişă la Stalin. Ce o apropie de Stalin pe această moşiereasă din provincia Rusiei la rîndu-i provincie a Lumii luminilor?

 a. Puterea absolută sau mai precis folosirea puterii absolute pentru satisfacerea unor hachiţe absurde.

b. Singurătatea absolută.

c. Suspiciunea absolută. Ana Goloviova nu crede în nimeni, nici măcar în fii ei.

d. Acceptarea de către supuşi a dictaturii ei ca pe un fatum, ca pe o realitate inexorabilă.

Ce ne spune asta? Că Autocraţia de tip ţarist sau stalinist ca fel de a fi îşi are rădăcinile în mentalitatea rusească. Dacă ar fi trăit pe vremea Anei Goloviova, Stalin ar fi fost o moşiereasă absurdă şi sălbatecă precum respectiva.