Ion Cristoiu: Proiectele oamenilor providenţali

 Proiecte. La o dezbatere video la care particip un invitat – profesor de Istorie – lansează o idee incitantă:

Istoria ţării cunoaşte două – Al. I. Cuza şi Carol al II-lea roase de ambiţia unor proiecte pe care voiau să le impună ţării.

Esenţa acestor proiecte – zice tovarăşul meu de taifas – o reprezentau o sumă de reforme ale statului.

Proiectele n-au fost duse la capăt sau chiar au eşuat.

Intervenind în replică, după ce remarc originalitatea ideii, îmi permit să adaug pe lista propusă de interlocutor şi pe Ion Antonescu şi pe Nicolae Ceauşescu. După care purced harnic la cîteva consideraţii despre relaţia dintre Omul Proiectului şi realitatea românească de la vremea respectivă:

1) Toate Proiectele s-a încercat a fi aplicate de sus în jos. Nu neapărat, pentru că ele n-ar fi răspuns unor cerinţe de esenţă ale realităţii, ci pentru că oamenii providenţiali n-au beneficiat de o forţă politică autentică, la rîndu-i convinsă că sunt necesare reforme radicale. Cu excepţia Mişcării Legionare şi a Mişcării Comuniste la început, mai precis, pînă a nu se nomenklaturiza, România n-a cunoscut forţe politice însufleţite de un Proiect pentru viitorul ţării.Ar fi fost normal ca Oamenii providenţiali să fie sau impuşi în fruntea ţării de o forţă politică sau ca ei să-şi asume, parveniţi la şefia statului prin alte mijloace, Proiectele unei formaţiuni politice. În absenţa forţei politice, fiecare a pus la lucru structuri speciale (Armata – Ion Antonescu, Securitatea – Nicolae Ceauşescu), sau formaţiuni politice artificiale (FRN – Carol al II-lea).

Una dintre cauzele eşecului tocmai în această realitate se găseşte. Maşinăriile au funcţionat în silă, mereu impulsionate de Conducător au transpus Proiectul fără să priceapă mare lucru din el sau pur şi simplu l-au boicotat.

2) De regulă, Proiectele depăşeau cu mult realităţile precise din jurul Oamenilor Providenţiali. Necesare pentru mersul înainte al naţiunii, ele ameninţau interese sociale şi economice precise. Era de aşteptat ca reacţia faţă de ele să fie uriaşă. Specificul românesc a făcut ca reacţia adversară să nu fie făţişă şi, prin asta, mai uşor de evaluat şi de contracarat, ci piezişă, ascunsă, nu de puţine ori pitită sub scrisori moldo-valahe aprobatoare. Acest fel de rezistenţă s-a constituit într-un pericol de moarte pentru Oamenii Providenţiali. Traşi pe sfoară de entuziasmul mimat al celor puşi la lucru, ei nu şi-au mai luat nici o măsură de siguranţă. De aceea, au şi sfîrşit, toţi, aşa de prost. Alungaţi din ţară (Cuza, Carol al II-lea) sau executaţi (Ion Antonescu, Nicolae Ceauşescu).

3) Oamenii Providenţiali suferă, printre altele şi de megalomanie. Convinşi că sunt aleşi ai lui Dumnezeu, că prin gura lor vorbeşte Zeul, ei cred că ajunge să lanseze Proiectul pentru ca toată lumea să cadă pe spate şi să purceadă neîntîrziat la transpunerea lui în practică. Astfel amăgiţi, oamenii providenţiali nu văd în realizarea Proiectului capătul unui Proces îndelung şi complicat, din parcursul căruia nu pot fi excluse compromisurile, alianţele de conjunctură, cedările temporare. Înaintarea în Proiect e văzută de ei ca goana pe o autostradă unde, în realitate, înaintarea trebuie să fie ca o tîrăre printr-o jungă.

*

Enigmele de la Griviţa ʼ33 nu vor mai fi dezlegate. După 23 August 1944, argumentul invocat de guvern pentru a justifica reprimarea sîngeroasă a unor oameni care protestau în chip justificat le-a picat de minune comuniştilor. Partidul Comunist, altfel incapabil de altceva decît manifeste, apărea în ochii românilor ca o forţă de temut, în stare să vîre spaima în burgheji. E ceva să pui la cale o mişcare revoluţionară ce n-a putut fi stăvilită decît prin proclamarea Stării de asediu şi intervenţia Armatei! Comuniştii n-au avut nici un interes să răspundă întrebărilor iscate de bizareriile evenimentelor. Pe termen lung, teza conspiraţiei comuniste a fost folosită de comunişti pentru a confisca mişcarea socială de la Griviţa în folos propriu. N-au avut interesul nici ţărăniştii şi liberalii de după decembrie 1989. Cum să recunoşti că înaintaşii de la care te revendici n-au găsit altceva mai bun de făcut decît să pună mitralierele pe muncitorii aduşi la sapă de lemn?

Lupeni ’29, 1907, Griviţa 1933, mişcări sociale revendicative sau pur şi simplu răscoale au fost confiscate de comunişti, care le-au înscris în trecutul lor. Ajunşi la putere, ei au descoperit că n-aveau în urmă nimic de aniversat. Şi atunci au umplut golul istoric cu momente împrumutate de la alţii. Pentru a transforma momente interbelice de tipic revendicativ în mişcări bine puse la punct tocmai de ei, comuniştilor le-a fost de un real ajutor însăşi Autoritatea burgheză. Guvernele succesive de pînă la al doilea război mondial şi-au justificat represiunea sîngeroasă, prin nimic democratică, invocînd pericolul comunist. Famelicul partid interbelic, redus la un birou de schimb al Kominternului la Bucureşti, s-a trezit astfel binecuvîntat cu o forţă pe care n-o avea. Deşi implicarea comunistă a fost doar un pretext al Autorităţii de a răspunde cu mitraliera cererilor de salarii mai mari, comuniştii de la guvernare au exploatat diversiunea în folos propriu. Nu mai trebuie să facă nici efortul de a cosmetiza arhivele. Autoritatea anterioară le punea totul pe tavă.

Ar fi fost de aşteptat ca postdecembrismul să redea momentelor revendicative interbelice adevărul necesar. N-a fost aşa. Şi-a spus cuvîntul anticomunismul înrăit, rod nu numai al pustiului intelectual, dar şi al interesului de a scoate un ce profit dintr-o activitate care a lipsit. 1907, 1929, 1933 au fost luate de dincolo de gard şi trecute dincoace, în democraţie fără a se mai umbla la ele. Astfel, faimoasele momente sociale au rămas în memoria colectivă drept comploturi puse la cale de către comunişti. Nu poate fi exclusă din această eroare de istoriografie nici interesul PNŢ şi PNL de a da trecutului interbelic, redus la trecutul lor, un lustru interesat politic.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro