Ion Cristoiu: Şi în filme, nu numai în viaţă, Preşedintele american e dependent de armata de consilieri

1. Actualitatea lui Arghezi. Tableta O polemică de civilizaţie din Bilete de Papagal, 28 octombrie 1928, atacă numirile politice la conducerea unor instituţii culturale de stat precum Casa Şcoalelor. Publicistul n-are mirări în chestiunea asta. El ştie o regulă, o lege, o axiomă, chiar a României interbelice şi – am zice noi – eterne:

„Cum oamenii politici stabilesc valoarea specialiştilor, numiţi de ei, în proporţie cu saliva entuziast cheltuită în linsoare, un ins independent este contraindicat.”

Valabil şi azi.

2. Am terminat sezonul 2 din Designated survivor, serial cu debutul în 21 septembrie 2016, avîndu-l pe Kiefer Sutherland ( celebru Jack Bauer din serialul 24) în rolul preşedintelui american Thomas Kirkman. Din cîte am citit, sezonul trei e incert. Producătorii se plîng de finanţare, în condiţiile unui rating care n-a spart bolţile mediatice. Eu m-am mirat nu de întreruperea serialului, ci de posibilitatea unui al doilea sezon. Faţă de primul, al doilea arată clar că producătorii au făcut orice pentru a ţine în viaţă un serial imposibil din start:

Un preşedinte american cinstit, bun la suflet, în conflict cu politicianismul mizer.

Ca şi primul, al doilea sezon e ceea ce se cheamă o ilustrare artistică a unei realităţi politice. La vremea denunţării proletcultismului, s-a făcut caz de boala unor prozatori şi dramaturgi de a ilustra domenii de specialitate. Mihail Davidoglu în Minerii se preocupă atît de mult de aducerea pe scenă a unei lumi din Valea Jiului, încît spectatorul ar fi avut nevoie, dat la intrarea în teatru, de un dicţionar de termeni tehnici din minerit. La fel şi serialul Designated survivor. Oamenii de la Casa Albă nu există. Nici un personaj din jurul preşedintelui nu e prins într-o capcană a cărnii, a sentimentelor, a psihologicului. Înalţii funcţionari sînt simple fişe vorbitoare ale postului. Nu iubesc (dacă o fac reduc totul la satisfacerea hormonilor – juristei îi pică în pat cîte un mascul la ţanc, tocmai cînd da pe de lături de pofte), nu urăsc, nu se lucrează, nu suferă. Singurul cît de cît umanizat e preşedintele. Numai că el e umanizat aşa cum se întîmplase în Cumpăna luminilor, romanul proletcultist al lui Nicolae Jianu, cu un personaj partinic ofticos, gata să moară pe şantier, inspirînd mai mult milă decît îndrăgire. Preşedintele nu urăşte, nu încearcă momente de minimă ticăloşie, inevitabilă la acest nivel. Din cînd în cînd producătorii ţin să ne reamintească faptul că preşedintele are copii; copii rămaşi fără mamă. Pînă şi aceştia sînt de treabă, pîinea lui Dumnezeu, cel mare intră la două universităţi de prestigiu, cea mică se bate la şcoală pentru protejarea celor nevolnici.

Simţind criza de dramatism din primul sezon, în al doilea producătorii îl supun pe bietul preşedinte la încercări inimaginabile. Scurgerile din computere îi lovesc locul în sondaje, cabinetul, nitam-nisam, oricum inexistent în film, se apucă să-l demită pe motive de tulburări mintale, deşi apariţia pe internet a părerilor intime ale psihiatrului, angajat de preşedinte după moartea nevestei, vizează depresii normale la un om căruia îi murise nevasta tînără într-un accident tragic, fostul preşedinte îl lucrează, Congresul îl boicotează. Am urmărit serialul pînă la capăt interesat de lumea de la Casa Albă şi de ceea ce mai toţi numesc birocraţia de la Casa Albă. Cele două sezoane mi-au confirmat adevăruri desprinse din alte filme cu aceeaşi temă:

a. Preşedintele e prizonierul armatei de consilieri. Ca şi în alte producţii, deciziile sînt luate sub influenţa consilierilor, fie că aceştia îl conving să facă ceva, fie că-i pun la dispoziţie documente astfel meşterite încît să ia doar o anume decizie.

b. Ca şi în alte producţii, lucrăturile cele mai jegoase sînt posibile în Birocraţia de la Washington. Nimic nu e ocolit în materie de ticăloşie. De la folosirea presei pînă la trădarea cît ai clipi.

c. Confruntările internaţionale iau forma unor cotonogeli între oameni, dependente în rezultatele lor de forţa militară a entităţilor pe care le conduc.

3. Caut şi găsesc într-unul din foldere citatul din Stenograma Şedinţei Consiliului de miniştri din 27 noiembrie 1941, în care Mareşalul explică de ce nu vrea să intervină la judecător într-un caz discutat la reuniune. Am nevoie de citat pentru a demonstra că independenţa judecătorilor aparţine normelor sfinte chiar şi în regimurile de autoritate. Îl reproduc şi aici:

„Nu mă amestec în Justiţie pentru nimic în lume, deşi sînt de multe ori amărît de sentinţele date. Am fost uneori alarmat, am vrut să iau măsuri, dar am avut tăria să mă abţin. N-am luat măsuri nici contra justiţiei militare, unde eram mai în drept s-o fac. Am spus: unde merg, dacă pedepsesc pe judecători? Niciun judecător nu va mai judeca...”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro