Ion Cristoiu: Un gospodar: Pamfil Şeicaru

 George Stanca şi-a publicat la editura Adevărul Holding teza de doctorat în Istorie „Pamfil Şeicaru – analistul politic!“ sub titlul mult mai atrăgător, „«Şantajul şi etajul». Pamfil Şeicaru între legendă şi adevăr»“.

Cum era de aşteptat de la un cercetător responsabil, formula e pusă între ghilimele, mijloc prin care ni se spune că-i vorba de un citat.

„Şantajul şi etajul“ e formula batjocoritoare folosită de duşmanii lui Pamfil Şeicaru pentru a sugera că marele gazetar se îmbogăţise prin şantajul de presă.

Nu sînt dovezi convingătoare pentru a susţine în scris că Pamfil Şeicaru a practicat şantajul. George Stanca apelează la acest titlu pentru a lua în răspăr legenda care-i atribuie lui Nicolae Iorga vorba de duh. Potrivit autorului, cel care a născocit-o şi a lansat-o a fost Nichifor Crainic.

Lectura cărţii îmi dă prilejul, în sfîrşit, să mă ocup de o realitate evidentă a presei dintre cele două războaie:

Ziaristul – proprietar de Trust – sau, ca să folosim un termen drag prezentului, ziaristul – mogul.

Aruncînd o privire în împrejurimile noastre noastre mediatice vom observa că ziarele, televiziunile, radiourile au drept proprietari cetăţeni fără nici o legătură cu presa. Sau, dacă au, nu e suficient de pregnantă pentru a identifica instituţia cu numele unui gazetar celebru. Toţi ziariştii mai acătării ai României de azi sunt, într-un fel sau altul, angajaţi ai unui patron, cunoscut mai ales ca om de afaceri controversat.

Perioada dintre cele două războaie a cunoscut însă o realitate diferită:

Cea a trusturilor de presă avînd ca proprietari ziarişti de răsunet.

Unul dintre aceştia e Stelian Popescu.

Celălalt e Pamfil Şeicaru.

Redau din carte rîndurile care se referă la debutul lui Pamfil Şeicaru ca proprietar:

„Vinde o parte din averea sa şi a soţiei, Constanţa Pătraşcu (…) şi, la 11 ianuarie 1928 demarează proiectul unuia dintre cele mai importante şi mai longevive ziare din istoria presei româneşti: «Curentul»“.

George Stanca se grăbeşte să convoace amănunte suplimentare. Banii au fost obţinuţi de nevastă prin vînzarea unor loturi petrolifere. Autorul cărţii ţine să ne convingă că Pamfil Şeicaru şi-a jucat la ruletă zestrea soţiei, întrucît aventura ziarului Curentul putea fi un dezastru. De aici, de la banii puşi jos pentru înfiinţarea ziarului Curentul şi pînă la sediul impunător, ditamai Palatul, dar, mai ales, pînă la atotputernicul trust Curentul, e cale lungă.

Întreprinderea lui Pamfil Şeicaru se anunţă din start riscantă.

În 1928, cînd gazetarul de la Cuvîntul lansează un nou ziar, piaţa gazetelor părea a nu avea nici un loc pentru o nouă publicaţie.

Cele două trusturi tradiţionale – Adevărul şi Universul – dominau zdrobitor piaţa presei. Şi cu toate acestea, Curentul se dovedeşte o afacere rentabilă. Succesul managerial rămîne pentru mine o enigmă. Judecat retrospectiv, Pamfil Şeicaru mărturiseşte notele unei personalităţi complexe. Pînă la 10 august 1944, cînd pleacă din ţară pentru totdeauna, scrie şi publică zilnic un comentariu politic de pagina întîi.

Lucrarea lui George Stanca ne convinge de un adevăr pe care-l ştiam:

Textele lui Pamfil Şeicaru rezistă în timp prin ideile generale extrase din forarea actualităţii trecătoare.

Scrierea unui articol – deseori depăşind două coloane de ziar – e una dintre multele îndatoriri zilnice ale lui Pamfil Şeicaru. O altă îndatorire, reclamînd – o spun din experienţă – timp energie şi talent –, e cea de director al ziarului, dar şi al tuturor publicaţiilor din Trust. Pe lîngă Curentul, Trustul mai editează Curentul familiei, Curentul magazin, Curentul pentru copii şi tineret, Evenimentul Zilei, Rapid.

Coordonarea atîtor publicaţii reclamă şi ea timp, talent, energie. Anumite campanii sînt dirijate nemijlocit de director. Tot directorul se ocupă de angajarea şi promovarea redactorilor. Contrar a ceea ce s-ar putea crede, postura de director al unei publicaţii presupune o uriaşă pierdere de timp cu fel de fel de fleacuri, de la răspunsurile pe care trebuie să le dai amicilor, cunoscuţilor şi fruntaşilor zilei în legătură cu articolele apărute în legătură cu articolele apărute pînă la soluţionarea conflictelor dintre angajaţi.

Pamfil Şeicaru nu-şi rezumă viaţa la aceste două îndeletniciri. E de trei ori deputat independent (1928, 1931, 1935), preşedinte al Societăţii Ziariştilor Români, membru în conducerea Societăţii Române de Radio, are numeroase întîlniri cu politicieni, demnitari, premieri şi miniştri. Răspunde invitaţiilor făcute de Carol al II-lea mai întîi, de Ion Antonescu, mai apoi, de a se întîlni şi de consilia în diferite chestiuni, ctitoreşte mănăstiri, monumente („Pe aici nu se trece“ de la Mărăşeşti).

A face faţă unor răspunderi atît de diferite reclamă o uriaşă putere de muncă şi îndeosebi o remarcabilă distribuţie a atenţiei.

În tot acest timp, afacerea cu ziarul nu numai că nu eşuează; afacerea înfloreşte.

Uimirea stîrnită de Pamfil Şeicaru şi-a avut temeiul mai ales în abnegaţia cu care a scris şi publicat zilnic un comentariu timp de şapte ani. Şi nu un text oarecare, ci unul socotit a despica suprafaţa faptelor pentru a desluşi în adîncuri clocotul istoriei care se face.

Din propria experienţă ştiu că nimic nu dăunează mai mult scrisului decît activităţile fără nici o legătură cu creaţia.

Nu m-am lansat în afaceri sau în politică şi din motivul că, pe lîngă cheltuiala de timp, asta m-ar fi distras de la efortul de a crea. În acelaşi timp, a face politică, a te ocupa de afaceri, a consilia politicieni – sînt ipostaze care nu pot să nu influenţeze scrisul comentariului, întreprindere care presupune să rămîi singur faţă-n faţă cu actualitatea.

A reuşit analistul Pamfil Şeicaru să facă faţă provocărilor impuse de activităţile colaterale scrisului?

După opinia mea nu!

Marile lui analize sînt cele din exil, cînd rămîne singur faţă-n faţă cu istoria. Comentariile sale din Curentul sunt, totuşi, ale unui ziarist-mogul. Şi oricît de ziarist ar fi un mogul, el nu poate să nu ţină cont – uneori fără să-şi dea seama – de interesele financiare ale întreprinderii sale de presă.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro