ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / 25 de ani de la o vizită de consolare: americanii nu aveau încredere în România, care încercase să spioneze NATO prin ”firul roşu” instalat între Bucureşti şi Moscova

Un ”acord interguvernamental” româno-rus, de spionare a NATO

România lui Ion Iliescu a avut o politică duplicitară, oscilînd între vest şi est, între fosta URSS şi Alianţa Nord-Atlantică, deoarece Iliescu rămăsese în sufletul său fidel Moscovei, locul în care a studiat în tinereţe. La fel de fidel era şi prieteniei de pe atunci, pe care i-a arătat-o toată viaţa, lui Mihail Gorbaciov. Totuşi, imediat după Revoluţia din 1989, sub presiunea străzii, autorităţile din România şi-au declarat voinţa de a îndrepta ţara către Alianţa Nord-Atlantică. În iulie 1990, Prim Ministrul României, Petre Roman, adresa Secretarului General al NATO, Manfred Wörner, invitaţia de a vizita România. Vizita nu a avut loc decît în anul următor, dar în toamna lui 1990 Roman s-a întîlnit la Bruxelles cu secretarul General al NATO, iar în decembrie şeful Statului Major General a vizitat Cartierul General al Alianţei. În octombrie 1991, preşedintele Ion Iliescu trimitea secretarului general NATO un mesaj, în care afirma disponibilitatea României de a se angaja într-o cooperare strînsă cu NATO, ”aceasta fiind singura organizaţie capabilă, din punct de vedere politic şi militar, să asigure stabilitatea şi securitatea noilor democraţii europene”. În 1992, la o nouă vizită la Bucureşti, Secretarul general al NATO, Manfred Wörner, inaugurează Centrul euro-atlantic. În februarie 1993, preşedintele Ion Iliescu vizitează Cartierul General al NATO şi reafirmă dorinţa României de a se integra în structurile euro-atlantice.

În 26 ianuarie 1994, România era prima ţară post-comunistă care se alătura programului Parteneriatului pentru Pace. În paralel, în spatele uşilor închise de la Bucureşti, lucrurile se petreceau taman pe dos, faţă de declaraţiile oficiale ”de dragoste” faţă de NATO. Prin Hotărîrea CSAT nr. 0048 din 05.10.1993, s-a aprobat reînnoirea unei convenţii bilaterale româno-ruse ”în domeniul legăturilor criptate telefonice si telegrafice internaţionale”, prin Ministerul Afacerilor Externe, pe baza unei documentaţii puse la dispoziţie de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale. S-au aprobat, de asemenea, Regulamentul de funcţionare a reţelei  şi ”lista abonaţilor”. Hotarîrea, strict secretă, a fost semnată de Ion Iliescu în calitate de preşedinte al CSAT.

Reţeaua de comunicaţii secrete urma să funcţioneze separat de alte reţele telefonice, pe cabluri subterane. Schimbul de materiale de cifru necesare aparaturii de criptare urma să se facă cu sprijinul MAE, prin valiza diplomatică. Lista abonaţilor s-a aprobat tot de către CSAT: Preşedinţia României, Preşedintele României (birou, domiciliu), Şeful Cancelariei Prezidenţiale (birou); Guvern - Prim Ministru (birou, domiciliu); MAE: Ministrul afacerilor externe (birou), Secretar de Stat, Şeful Departamentului Europa şi America de Nord (birou), Şeful Direcţiei Ţări Vecine şi Noi State (birou); MApN: Ministru (birou, domiciliu), Secretar de Stat Şeful Marelui Stat Major (birou, domiciliu), Secretar de Stat Şeful Departamentului de Înzestrare, Logistică şi Administraţie; Ambasade şi Agenţii: Bucureşti: Ambasadorul Rusiei (birou, domiciliu), Şeful Agenţiei Economice a Rusiei (birou), Ambasadorul Bulgariei (birou), Ambasadorul Ungariei (birou), Ambasadorul Poloniei (birou), Ambasadorul Cehiei (birou), Ambasadorul Republicii Moldova (birou), Ambasadorul RPD Coreene. La Moscova, ”firul roşu” cu Kremlinul era instalat la Ambasadorul României (birou, domiciliu) şi la şeful Agenţiei Economice a României (birou). De el beneficiau şi ambasadorii României la Sofia, Budapesta, Varşovia, Praga, Chişinău şi Phenian. Faptul dovedeşte un singur lucru: anume că România intenţiona să funcţioneze ca o imensă reţea de spionaj în cadrul NATO, cu care făţiş dorea să se alieze, în timp ce, în secret, intenţia era alta – revigorarea defunctului Pact de la Varşovia.

La 27 mai 1994, prim ministrul Nicolae Văcăroiu, ministrul de Externe, Teodor Meleşcanu şi directorul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, Ştefan Coman adresau Preşedintelui Ion Iliescu un Memorandum, referitor la negocierea ”acordului interguvernamental româno-rus privind legăturile telefonice internaţionale criptate speciale”. Se propune aprobarea ”Acordului între Guvernul României si Guvernul Federaţiei Ruse, privind ”legăturile telefonice internaţionale criptate speciale”. Acordul, strict-secret ”de importanţă deosebită”, pe care l-am citit cutremurîndu-mă, la finele anului 1999, prevedea: "Părţile Contractante (Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse) sînt de acord ca între Bucureşti şi Moscova să funcţioneze o legătură telefonică criptată specială. Prin legatură telefonică criptată specială se înţeleg telecomunicaţii realizate pentru şeful statului, şeful guvernului (asimilaţii acestora), agenţii diplomatici sau consulari şi, respectiv, şefii unor instituţii militare din cele două ţări. Posturile telefonice se vor realiza de către părţile contractante pentru autorităţile publice ale României şi ale Federaţiei Ruse, interesate în utilizarea acestei legături pentru schimbul de date şi informaţii (sublinierea mea). Acordul se încheie pe o perioadă de trei ani şi se va prelungi, în mod automat, pe noi perioade de un an, dacă una dintre părţi nu renunţă la prelungire”. Prin Hotărîrea CSAT din 19 iulie 1994 se aproba negocierea acordului.

Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Mircea Coşea, Teodor Meleşcanu, Vasile Ionel, Gheorghe Tinca, Ioan Doru Tărăcilă, Virgil Măgureanu, Dumitru Cioflină, Ioan Talpeş, Ion Magdalena – sînt cei ce au semnat hotărîrea secretă de a instala ”firul roşu” cu Moscova.  Toţi aceştia pot fi socotiţi, pînă azi, drept ”oamenii ruşilor” la Bucureşti. Trecuseră cinci luni de cînd România semnase Parteneriatul strategic cu NATO.

Desfăşurarea primelor discuţii pentru instalarea ”firului roşu” a avut loc între 12-16 septembrie 1994, la nivel de experţi. ”Delegaţia rusă a propus ca legătura directă şi secretă între Bucureşti şi Moscova să fie nu numai telefonică, ci şi telgrafică, în care scop a pus la dispoziţia părţii române, în mod gratuit, trei complete de echipamente de secretizare”. Din partea rusă a participat Iuri Pavlovici Kornev, seful direcţiei de legături prezidenţiale, adjuncţii săi şi Iurievici Oleg Astahov, Secretar 1 al Ambasadei Ruse. Se propunea continuarea tratativelor şi obţinerea aprobării ca textul final al Acordului să fie semnat de directorul STS, cu mandat al Ministrului de externe. În 27 septembrie 1994, Ion Iliescu aproba propunerea în termenii următori: ”Da. Vă rog să urmăriţi în continuare” (la propunerea făcută de Vasile Ionel, consilierul prezidenţial pe probleme de apărare şi siguranţă naţională). După semnarea Acordului, în termen de 6 săptămîni, ”părţile organizează două circuite a 4 fire cu funcţionare permanentă. Pentru organizarea legăturii telefonice secretizate, părţile au convenit să folosească pentru echiparea circuitelor telefonice, aparatură de secretizare de producţie rusească”. Şi proiectul regulilor de deservire şi exploatare urma să fie propus de ruşi şi să fie transmis la Bucureşti pe canale diplomatice. Se convine să fie instalată pe linia telegrafică o ”aparatură de secretizare mai perfecţionată”. Atmosfera discuţiilor, raporta şeful STS, generalul Coman, a fost ”de întelegere şi colaborare reciprocă”. 

Între 16 şi 20 ianuarie 1995 s-au desfăşurat la Bucureşti negocierile între partea română şi partea rusă, la nivel de experţi. Rezultatul negocierilor a fost un Proiect de Acord. Acesta prevedea că părţile contractante vor menţine între capitalele propriilor state ”o legătură telefonică guvernamentală internaţională criptată specială, cu funcţionare permanentă, destinată efectuării convorbirilor telefonice între oficialităţile ambelor state”. Acordul se încheia pe o perioada de 5 ani. Tot ca urmare a negocierilor s-au stabilit şi Normele de exploatare şi întreţinere tehnică a legăturii. Se prevedea, între altele, că fiecare din părţi are dreptul să stabilească prioritatea convorbirilor pentru abonaţii de importanţă deosebită. Pentru o asemenea categorie de abonaţi fiecare parte stabileşte parola ”FULGERUL”. Operatorul de serviciu era obligat sa stabilească imediat legătura pentru abonaţii cu această parole, întrerupînd, dacă era cazul, legătura altor abonaţi care ocupau canalul şi nu aveau parola ”FULGERUL”. Aparatura de comunicare criptată era furnizată de Rusia.  Negocierile pentru implementarea liniei criptate Moscova-Bucureşti au continuat în anul următor: ”Discuţiile vor avea un caracter confidenţial pentru ambele părţi”, dispunea Ion Iliescu.

Talpeş: firul roşu, ”o aberaţie, de principiu”. Pe care-şi pusese semnătura...

Numai rezultatul alegerilor din 1996 şi instalarea la Cotroceni a preşedintelui Emil Constantinescu au făcut ca aceste negocieri să fie sistate definitiv. Cînd, în anul 2000, s-au făcut publice acţiunile autorităţilor lui Ion Iliescu, în fond un act de trădare faţă de NATO, reacţiile celor implicaţi au fost virulente. Le-am urmărit cu atenţie, în calitatea mea de consilier pe probleme de analiză politică. În 3 martie, imediat după publicarea primelor informaţii, preluate de dezvăluiri din presa rusă, Ion Iliescu reacţiona vehement: “Este o măgărie, n-a existat aşa ceva”. Îl susţinea şi fostul său consilier, Ioan Mircea Paşcu; acesta afirma după o săptămînă că firul scurt cu Kremlinul este “o făcătură neprofesionist elaborată”; varianta diversiunii era acreditată şi de fostul ministru de interne, Doru Ioan Tărăcilă.

Declaraţiile au continuat: la 15 martie 2000  Ion Iliescu afirma că ”n-au existat asemenea discuţii şi chiar dacă au fost, eu nu le cunosc”, iar Virgil Măgureanu, fostul director SRI, susţinea că “totul e o speculaţie nenorocită, o tendinţă a cuiva de a pune la cale o diversiune”. Gheorghe Tinca, fostul ministru al Apărării arăta şi el că “este o diversiune ordinară, un scenariu de cea mai proastă calitate”. Vasile Ionel, cel mai fervent susţinător al legăturii telefonice secrete cu Kremlinul, declara senin: “cred că nu poate fi vorba decît de o diversiune. Nu s-a pus niciodată problema instalării unui asemenea fir cu Moscova”. Ioan Talpeş, fost şef al SIE, socotea că ”firul roşu” este “o aberaţie, o aberaţie de principiu. Este o diversiune de campanie, aşa cum au mai fost şi cum, din păcate, vor mai fi cu siguranţă. Un joc murdar”.

Presa continua să publice dovezi ale existenţei negocierilor între Bucureşti şi Moscova în legătură cu realizarea unei reţele de comunicare secretă, iar negarea evidenţelor continua. Fostul ministru de externe, Teodor Meleşcanu, care în 2000 era preşedintele unei noi formaţiuni politice, Alianţa pentru România, declara, în pofida evidenţelor cunoscute de noi, că “nu am participat la acest tip de negocieri. Dacă au avut loc asemenea negocieri, ele intrau în atribuţia şi competenţa STS, care era în subordinea Preşedintelui”. Corul negărilor a fost continuu alimentat de Corina Creţu, astăzi europarlamentar şi pe atunci purtătoare de cuvînt la Cotroceni, care susţinea că totul este o diversiune dintr-un şir de ”provocări grosolane”. Pe 17 martie 2000, la întrebarea unor jurnalişti, Meleşcanu declara: “Da, îmi susţin afirmaţia pe care am făcut-o ieri. Nu ştiu să fi existat discuţii pentru instalarea unui fir roşu între Cotroceni şi Kremlin”. În aceeaşi zi, puţin după miezul nopţii, avea să revină în direct, pe un post de televiziune, intervenţie în care, în sfîrşit, recunoştea că “a fost o discuţie în legătură cu propunerea venită de la Federaţia Rusă în legătură cu reînnoirea sistemului de telecomunicaţii multilaterale, care există între ţările membre CAER şi modernizarea lui”. Numai Ion Iliescu se menţinea pe poziţii, ameninţînd că ”PDSR va monitoriza toate acuzaţiile care sînt lansate împotriva sa şi “nu le va lăsa fără răspuns şi le va trata cum se cuvine. Ceea ce noi discutasem în CSAT era să se elimine aceste acorduri”.

Abia după apariţia în presă a documentaţiei cu privire la instalarea liniei secrete de comunicare între Moscova şi Bucureşti, la 22 martie, Adrian Năstase recunoştea: “a fost o greşeală că s-a afirmat aşa ceva, că nu s-au purtat negocieri în CSAT şi îmi cer scuze în numele partidului. Firul roşu este un subiect penibil, care nu ar trebui luat în discuţie de ziariştii şi politicienii inteligenţi”.

În plină campanie electorală, publicarea documentelor legate de trădarea României faţă de NATO au avut un puternic efect. Fără să reuşească să afecteze ascensiunea PDSR, ele au dus la coborîrea vertiginoasă în sondaje a partidului condus de Teodor Meleşcanu, care se declara public un susţinător fervent al intrării României în NATO, dar cauţionase negocierile cu Federaţia Rusă pentru instalarea unei linii de convorbiri secrete între Moscova şi Bucureşti. A fost şi motivul principal pentru care partidul lui Meleşcanu s-a prăbuşit brusc, după ce înregistrase chiar şi scoruri cu două cifre în sondajele de opinie.

Afacerea ”Firul roşu” este dovada făţărniciei României lui Ion Iliescu în politica externă a ţării, în timpul primelor sale două mandate. O făţărnicie care s-a tradus în planul schimburilor economice bilaterale, într-o acţiune permanentă de contrabandă de stat, prin care România continua relaţii de schimb cu state supuse embargoului, sau exporta arme în zone de conflict; astfel, s-a ajuns ca un jurnalist de la ”Chicago Tribune” care realiza un reportaj în Congo în timpul războiului civil în 2001, să constate că ambele tabere aflate în sîngerosul conflict, se măcelăreau cu AKM-uri Made in Romania, fabricate la Cugir. Dar acestea sînt alte poveşti, din ”eterna şi fascinanta Românie” a lui Iliescu şi a oamenilor săi (parte din ei, şi ai Moscovei).