ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Acum, ca atunci - raport diplomatic secret din toamna anului 1988: noi scumpiri, românii suferă de frig şi foame

”Puii par să aibă aceea dimensiune şi aceeaşi greutate precum o vrabie de dimensiuni mai mari”

În 8 ianuarie 1988, o telegramă secretă a ambasadorului  RSR Constantin Stănescu la Haga anunţa că la Ambasada României s-a prezentat viitorul ambasador al Olandei la Bucureşti: ”am primit la cererea acestuia pe viitorul ambasador al Olandei la Bucureşti, Conrad Frederik Stork (…) Nu a mai fost în România, singura ţară socialistă pe care a vizitat-o fiind Cehoslovacia. A arătat că va sosi cu avionul, probabil în ziua de 20 ianuarie, deocamdată fără familie (soţie şi trei copii, de vîrstă şcolară)”. Stănescu fusese indus în eroare: Coen Stork cunoştea prea bine comunismul şi binefacerile sale: fusese ambasador în Cuba lui Castro. La scurtă vreme după sosirea lui la Bucureşti, Coen Stork a început un ”turneu” pe bicicletă, vizitîndu-i la domiciliu pe mai toţi dizidenţii români, oferindu-le ajutoare şi sprijin. A devenit curînd cel mai activ şi non-conformist diplomat occidental în RSR, punînd nu o dată pe jar Securitatea. Dar, despre activitatea lui, voi vorbi cu o altă ocazie. Acum, mă opresc asupra raportului său, extrem de realist, privind starea reală a românilor – cu totul alta, decît cea prezentată emfatic în documentele de partid.

La finele lunii august 1988, Coen Stork povestea că a reuşit să cumpere ”mărar,  piersici, pere, mere, struguri, pepeni, ardei verde şi roşu şi prune. Lămâi şi nuci pot fi găsite în mod ocazional în pieţele unde vând ţăranii. Această situaţie este cea mai pozitivă din câte se poate întâlni.

Alimentele în lipsă cronică: primul este carnea; lipsesc şi produsele lactate, inclusiv laptele, brânza şi untul; ouă, făină, mâncarea dietetică; orez, cafea; peşte proaspăt şi păsări de casă şi paste făinoase. Noile produse care intră în categoria celor care lipsesc în această vară sunt: sarea, oţetul şi băuturile alcoolice, altele decât vinul, care este în cantităţi reduse din toamna lui 1987. De-a lungul ultimei veri, o creştere a producţiei de fructe şi legume a venit în paralel cu o creştere similară a consumului pe întreaga piaţă românească. Această creştere a putut fi sesizată în perioada săptămânii ce a cuprins ziua de 23 august, zi de sărbătoare naţională, când au avut loc aprovizionări suplimentare cu produse lactate şi carne în magazinele alimentare de stat. Aceste aprovizionări suplimentare, aparent, au fost făcute la ore şi în momente întâmplătoare, fie din noapte fie din zi, şi au generat cozi care se formau la acele ore. Soţia a observat mai mult de o sută de români care formau o astfel de coadă, în faţa unui magazin de cartier, mic, în Bucureşti chiar şi la ora 23, în seara de dinaintea sărbătorii naţionale. Tocmai fusese adus un transport de brânză, ceea ce a făcut posibil deschiderea magazinului. În ultimele luni, acest transport de brânză era primul ce putea fi văzut. Mulţimea adunată reprezenta o stranie şi ciudată privelişte, într-un oraş în care trotuarele sunt, în mod normal, pustii după lăsarea întunericului.

Pentru ca românii să nu creadă că administraţia nu este preocupată de situaţia alimentară, în cursul lunii august s-a anunţat că Institutul de Cercetare Chimică este pe punctul de a descoperi o metodă de producere a caviarului nenatural şi a cărnii tocate fără proteine. Pe seama subiectului alimentelor artificiale, cantităţi substanţiale de şuncă artificială conservată au apărut în ultimul timp în magazinele bucureştene. Şunca artificială, considerată a fi fost făcută din soia, nu prea are popularitate printre consumatorii români. De fapt, e greu de găsit un român care s-o cumpere”.

Aveam pe atunci 24 de ani. Am gustat din celebra şuncă artificială: avea un singur gust, şi acela destul de vag – de cauciuc ars. Era relativ ieftină, 18, 50 lei, dar într-adevăr nu-şi găsea cumpărători. Românii preferau să cumpere picioarele de porc, aflate în galantar alături de ea, cu 7-8 lei kilogramul, din care gospodine precum sora mea, ”patentaseră” o ciorbă asemănătoare cu cea de burtă, după ce fierbeau în ea, îndelug, şi cîteva ciolane de vită.

În 1988, eram deja după aproape patru ani de ”raţionalizare” a alimentelor în întreaga ţară. Acasă la Braşov, unde locuiam după repartiţia mea din vara acelui an, fiind după o arestare şi anchetă a Securităţii din vara acelui an, pot confirma că tot ceea ce a scris Coen Stork în raportul său e real – nici măcar raţiile minuscule nu se găseau, iar ”cupoanele” rămîneau netăiate de pe cartele. Coen scria: ”Raţionalizarea alimentelor continuă şi consumatorilor români le este greu să obţină până şi sărăcăcioasa raţie la care au dreptul. Pentru familiile româneşti, procurarea unor stocuri adecvate de alimente este principala preocupare. Exemplul de mai jos reprezintă raţia lunară pentru o persoană (în luna iulie 1988) în oraşul Galaţi, situat la aproximativ 200 de km. nord-est faţă de Bucureşti:

• 1-4 pui per familie
• 500 de grame de carne (porc, inclusiv oase şi grăsimi)
• 600 de grame de salam şi cârnaţi (de obicei, aproape imposibil de găsit)
• o jumătate de pachet de unt
• 700 de mililitri de ulei
• 1 kilogram de zahăr
• 12 ouă (de obicei, aproape imposibil de găsit)
• nici o raţie de făină de porumb

Cantităţile de mai sus reprezintă o problemă a procurării, iar cifrele sunt similare cu alte raţii alimentare impuse în toată România. De precizat: puii, greu de procurat, sunt foarte mici şi slabi. În unele cazuri, puii par să aibă aceea dimensiune şi aceeaşi greutate precum o vrabie de dimensiuni mai mari. În Galaţi, pâinea este raţionalizată la jumătate de franzelă de persoană, zilnic. Raţia la pâine variază de-a lungul zonelor ţării. Din fericire, fructele şi legumele anotimpurilor îmbunătăţesc regimul alimentar al românilor. Însă, din momentul în care numărul fructelor de sezon se reduce, regimul alimentar naţional suferă aceeaşi severă restricţionare”.

În Braşov nu se mai găsea nimic, oraşul fiind ”pedepsit” din cauza manifestaţiei din 15 noiembrie 1987. În Alimentara, se mai găseau doar creveţi vietnamezi (pe lîngă interminabile şiruri de sticle de oţet şi apă minerală medicinală). Am stat la coadă, împreună cu sora mea, la un magazin ”Gospodina” (singurele aprovizionate cu ceva hrană), la chifteluţe de stravrid, care s-au dovedit apoi greu de mîncat pentru că în compoziţie fuseseră adăugate şi solzii, şi oasele peştelui.

”Făina a reapărut în magazinele diplomaţilor din Bucureşti”

Preţurile alimentelor erau rezonabile, faţă de ziua de azi, cum arăta Coen Stork şi cum îmi aduc şi eu aminte. Problema era că produsele nu se găseau: ”Trecerea noastră în revistă a preţurilor oficiale ale alimentelor din magazinele româneşti din ultimii cinci ani arată că, în general, preţurile de consum sunt puţin mai mici, decât cele din anul precedent, la unele produse. Exemplul de mai jos este o comparaţie a preţurilor oficiale, în lei, la alimentele selectate:

                                                     1983, vara                  1987, vara                   1988, vara          

• varză      (per kilogram)   2.25 lei                       3.75 lei                        3.25 lei
• cartofi    (per kilogram)    -                                 3.00 lei                        2.50 lei
• castraveţi         ’’               4.00 ’’                         5.75 ’’                          3.25 ’’
• roşii                 ’’                 4.00 ’’                         3.50 ’’                          3.25 ’’
• ceapă               ’’                4.00 ’’                         3.50-4.25 ’’                 3.50 ’’
• ardei verde      ’’               7.00 ’’                         5.00 ’’                           4.25 ’’
• vinete              ’’                 7.50 ’’                         5.25 ’’                          5.00 ’’
• prune               ’’                 7.00 ’’                         6.50 ’’                          7.00 ’’
• ouă           (per fiecare)     1.50 ’’                         1.50 ’’                          1.90 ’’

Aşa cum consumatorii români ştiu deja, faptul că un aliment are afişat preţul, asta nu înseamnă în mod necesar că este disponibil în magazine. În orice caz, am notat toate preţurile produselor amintite mai sus, cu excepţia ouălor care sunt greu de găsit în alimentarele de stat, atât în Bucureşti cât şi în Braşov, în perioada august 1988. În pieţele unde vând ţăranii există preţuri neoficiale şi care sunt afişate numai atunci când inspectorii nu sunt prin preajmă. De obicei, aceste preţuri sunt cel puţin duble, faţă de cele ale magazinelor de stat. Produsele ţăranilor sunt, de regulă, mai proaspete şi de o calitate mai bună decât cele ce se găsesc în magazinele de stat. De asemenea, aceştia continuă să ofere o gamă mult mai variată de produse alimentare decât cele prezentate în alimentare. În acest an, consumatorii români se aşteaptă la o similară criză de cartofi precum cea din anul precedent, iar preţurile neoficiale au urcat deja peste cele oficiale, până la 10 lei per kg”. Nu a fost chiar aşa, decît în cazul cartofilor noi. Îmi aduc aminte, pentru că în acel an am cumpărat eu cartofi pentru familie, şi am reuşit să-i iau la 4 lei, dar direct de la producător – din comuna Vulcan, unde predam istoria...

Coen Stork constatat că ”deşi lipsa pâinii continuă în unele zone din Bucureşti alimentarea cu pâine s-a îmbunătăţit în Capitală, după o severă criză la începutul verii. După toate aparenţele, făina ajunge în brutării în cantităţi suficiente pentru a satisface mare parte din cererea de zilnică de pâine. Deşi se formează cozi la pâine, atunci când aceasta este adusă la alimentară, în mod ocazional acestea dispar înainte ca pâinea să se epuizeze. Şi făina a reapărut în magazinele diplomaţilor din Bucureşti dar e tot în cantităţi reduse în ceea ce priveşte nevoile populaţiei.

Criza de combustibil domnea în România de ani buni. În 1988, după lungi cozi care la începutul verii în 1988 se întindeau chiar pînă la zile de aşteptare, se puteau obţine cei 20 de litri alocaţi lunar, pentru maşinile care oricum aveau interdicţie de circulaţie, cam de la Crăciun pînă la Paşti. Coen observa, la începutul toamnei: ”Criza combustibilului continuă. Cozile lungi la benzinăriile bucureştene dar şi la cele din ţară continuă să fie o privelişte obişnuită. Judecând după lentoarea deplasării cozilor la pompele de benzină, situaţia combustibilului nu pare a fi la fel de serioasă, precum a fost cea de la începutul verii, însă automobiliştii români pot anticipa în continuare aşteptarea la o coadă a unei benzinării până la câteva ore. Cozile la benzină au determinat oficialităţile să reacţioneze, în iulie când un articol oficial din presă care a criticat automobiliştii care stau la coadă la benzinărie în timpul orelor de lucru. De precizat: numărul românilor care stau la cozile benzinăriilor în timpul orelor de lucru este semnificativ mai mic decât cel al românilor care stau la cozile de la Alimentară, tot în timpul orelor de lucru. Criza combustibilului devine din ce în ce mai mare, automobiliştilor particulari li s-a raţionalizat consumul la mai puţin de un rezervor per lună.

Familia mea a decis să cumpărăm un automobil Dacia, pe la mijlocul anilor ’80. Ani de zile, am mîncat parizer doar sîmbăta, pentru a economisi bani pentru maşină. Dar, în sfîrşit, din 1986 tata era posesorul unei Dacii de culoare albă, cu numărul 1-BV-2160. La mai puţin de o lună de la primirea ei, i-a luat foc motorul, din cauza unor fire electrice prost izolate. În toamna anului 1987, tocmai primise o alta în loc – accidentul a avut loc în perioada de rodaj a maşinii şi s-a constatat că era vorba de un defect din fabricaţie. Tata a fost norocos.  Coen Stork scria, maliţios, despre ”achiziţionarea automobilelor Dacia” că se aud ”veşti bune”, în toamna anului 1988: ”Veşti bune au fost anunţate românilor care sunt în aşteptarea noilor lor automobile „Dacia”. Noi automobile au fost livrate în august 1988, românilor care au plătit integral pentru maşinile lor înainte de 31 august 1983”.

Nu e nicio exagerare în acest raport, care redeschide o fereastră către cenuşiul anilor ’80. Un cenuşiu înlocuit cu succes de toamna acestui an, 2022, în care avem de toate – inclusiv luminiţe pe străzi de Crăciun, dar nu avem cu ce le cumpăra. Deosebirea între atunci şi acum e că avem vitrine pline, la care putem doar privi. În case şi frigidere bate vîntul, însă, la fel ca atunci.