ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea/ Anatomia unei mistificări: Lotul ”Rugul Aprins” şi ”seceta de sfinţi români”, acuzaţi de legionarism

Căci Securitatea avea această obsesie: orice reuniune, manifestare, întîlnire, care nu era în programul ideologic al regimului era, neîndoielnic, ”duşmnănoasă”. Şi orice asemenea atitudine duşmănoasă la adresa ”democraţiei populare” avea, fără tăgadă, origini legionare. Aşa s-a făcut că asupra unor oameni s-a aruncat de atunci încoace această anatemă, care şi astăzi are aceeaşi consistenţă şi îi supune pe cei ce o poartă oprobriului public, inlcusiv din perspectiva legii, pe care îşi bazează activitatea o agenţie guvernamentală şi un consilier personal al primului ministru, care vînează ”antisemitism”. Sînt folosite aceleaşi unelte maniheiste: ai fost legionar, ai fost antisemit. Şi se află despre cineva că a fost, sau n-a fost legionar, după cum a fost judecat şi condamnat de Securitate. Astfel, fosta Securitate a recăpătat, din 2015, viaţă - prin aceea că judecăţile şi etichetele puse de ea, în dosare cu probe de cele mai multe ori îndoielnice, au valoare de lege. Şi sînt aplicabile şi azi, cînd Biserica Ortodoxă Română stă pe gînduri, în privinţa canonizării unor mari duhovnici ai ei din anii comunismului. Pe care însă, pe cei mai mulţi, Securitatea i-a acuzat de ”legionarism”. Anatomia unei asemenea mistificări, în cele de mai jos.  

O judecată strîmbă, a unor oameni mărginiţi

În 1995, părintele Adrian Făgeţeanu s a desprins din mirosul plăcut de gutui, tămîie şi psaltiri vechi al chiliei sale de la mînăstirea Lainici, spre a merge la Bucureşti, la Parchetul General, cu o cerere de rejudecare a dosarului lotului Rugul Aprins, din care a făcut parte. Astfel, un dosar de 12 volume, pe care l-am văzut şi eu în acei ani la Procuratura Generală, la o direcţie specializată, condusă pe atunci de un bun şi competent procuror, Marian Liţă, care se ocupa de promovarea unor recursuri în anulare în cazul unor erori judiciare majore,  a fost readus astfel în faţa instanţei.
În mod straniu, deşi toţi cei condamnaţi în urmă cu aproape trei decenii au fost achitaţi şi reabilitaţi juridic în urma acestui demers, decizia instanţei a continuat să considere ”activitatea mistico religioasă” de sorginte ”legionară” drept o posibilă infracţiune. Achitarea a fost pronunţată de către Curtea Supremă de Justiţie pe recursul în anulare al procurorilor ”în baza art. 11, pct. 2, lit. d, raportat la art. 10, lit. a, din Codul de Procedură Penală”, care prevede că ”faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii”, şi nu în temeiul inexistenţei acesteia, prevăzută de litera „a” a aceluiaşi articol. Doar doi judecători din cei 37 au luat în considerare că tot ceea ce se petrecuse în 1958 în legătură cu lotul ”Rugul Aprins” a fost de la un capăt la altul o înscenare judiciară, restul păstrîndu şi rezerva faţă de ”caracterul infracţional” al activităţii celor arestaţi şi condamnaţi atunci.
Din nefericire, mulţi dintre ei, după ce au avut de îndurat ancheta Securităţii şi anii grei de închisoare, nu au mai trăit să apuce această judecată din urmă.
Reabilitarea parţială decisă la Curtea Supremă de Justiţie, care i a rejudecat la şapte ani de la căderea oficială a comunismului, i a eliberat de povara unui cazier, pe unii după moarte. Dar prin sentinţa dată, judecătorii au păstrat şi au aruncat din nou asupra lor suspiciunea vinovăţiei. Rosturile acestei sentinţe îndoielnice nu sînt greu de aflat. Unul dintre supravieţuitorii procesului şi ai anilor de închisoare, Emanoil Mihăilescu, nota în zilele noastre că „pe parcursul anchetei, încercarea de a stigmatiza grupul, ca avînd o orientare de dreapta, a fost vizibilă. De fapt, în cursul anchetei, încercarea de a stigmatiza grupul, ca avînd o orientare şi apartenenţă legionară, a fost vizibilă.
Obsesia legionarismului a fost şi a rămas o idee fixă pentru securişti. După cum se vede, şi pentru judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, care au luat în considerare acelaşi caracter de „complot legionar” al grupului, deşi acesta a fost rezultatul unei înscenări securistice. Înscenarea fost astfel cauţionată de cea mai înaltă instanţă juridică din România zilelor noastre, pentru care Rugul Aprins rămîne condamnabil. O judecată strîmbă a unor oameni mărginiţi, care folosesc încă măsurile vechiului regim. Care a fost şi a rămas, în fond, vina celor condamnaţi? Niciuna, în afara trecutului lor. Nu a faptelor, ci a apartenenţei, fie ea vremelnică, la Mişcarea Legionară.

Trei călugări cu trecut legionar, de ajuns pentru a ”contamina” toate mînăstirile

Trei dintre călugării arestaţi şi incluşi în ”lot”, Adrian Făgeţeanu, Arsenie Papacioc şi Roman Braga au oferit pentru anchetatorii Securităţii, prin simpatiile, legăturile şi apartenenţa lor politică din tinereţe, argumentul de a transforma ”Rugul Aprins” într un complot legionar. Primul arestat din acest lot (la 25 februarie 1958), Adrian Alexandru Făgeţeanu, fiul lui Mihail şi al Aurorei, născut la 16 noiembrie 1912, în comuna Deleni, regiunea Cernăuţi, era urmărit de Securitate pentru activitatea sa în cadrul Siguranţei, în timpul rebeliunii legionare. Părintele Adrian a fost supus unui interogatoriu extrem de dur. Vizitat de scriitorul Sorin Preda, care a publicat un fabulos interviu cu el, în ”Formula AS”, părintele trăia în chilia sa de pustnic de lîngă Lainici, unde s a retras din 2003, la 91 de ani. „Despre suferinţă şi moarte vorbeşte cumva în treacăt, ca despre o prietenă din copilărie”, nota scriitorul. ”[După ce a fost] arestat în 1958, la interogatoriul de la Suceava, un securist pe nume Blehan (fiu de cantor bisericesc) l a bătut cu bocancul în cap, încît cheagurile de sînge i au afectat iremediabil nervul optic”.
Motivele acestei bătăi sînt astfel înfăţişate de părintele Adrian: ”Cînd am fost arestat, anchetatorul mi a smuls crucea de la gît şi a aruncat o în lada de gunoi. Eu am luat o de acolo. El m a bătut crîncen şi a aruncat din nou cruceala gunoi. Eu nu m am lăsat. Iarăşi, am ridicat crucea şi el m a călcat în picioare. După 8–9 încercări, ofiţerul a cedat. M a lăsat în pace...” Apoi, a urmat supliciul bătăii la tălpi: ”Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: «Rezistă! Nu L face de rîs pe Hristos!» Şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nicio durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia. În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci cînd scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate: în puşcărie eram şi viu, şi mort, deopotrivă”.
Alexandru Făgeţeanu declara în aceste împrejurări, la 3 martie 1958: ”În iunie 1947, odată cu vacanţa de vară a studenţilor, am obţinut permisiunea stareţului Vasilachi de la mînăstirea Antim de a fi găzduit la această mînăstire”. Aici s a implicat în lucrările de restaurare a lăcaşului, avariat de cutremurul din noiembrie 1940, ocupîndu se de procurarea materialelor, angajarea muncitorilor, îngrijirea şi amenajarea parcului mînăstirii, ocazie cu care i a cunoscut pe Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, precum şi pe studenţii teologi Andrei Scrima şi Roman Braga. În aceste împrejurări, a avut o discuţie cu Sandu Tudor, de la care a aflat că acesta din urmă a fost vizitat de mai mulţi studenţi legionari, care l ar fi întrebat dacă Mişcarea Legionară se înscrie pe linia dogmei creştine. Răspunsul lui Sandu Tudor a fost unul categoric: prin acţiunile lor extremiste, legionarii au încălcat dogmele creştine şi singura cale pentru continuarea rezistenţei lor anticomuniste este să renunţe la acţiuni violente şi ”să intre în mînăstiri”, pentru a se alătura unui front de rezistenţă spirituală, faţă de agresiunea sovieto comunistă. Ideea a fost susţinută la vremea respectivă şi de Arsenie Papacioc, care declara anchetatorilor că a răspuns unor interpelări similare în mod categoric, răspunzîndu le celor care îl acuzau în 1958 de legionarism că ”nu se mai poate merge ca în trecut, cu crucea şi cu pistolul şi că există nepotrivire între acestea”.

Sfinţi şi proletari

Oricum ar fi stat lucrurile, mai marii regimului şi ai Securităţii hotărîseră: lotul ”Rugul Aprins”, a demostrat caracterul misitic-legionar al vieţii mînăstireşti din România. Ca urmare, la 6 octombrie 1958, Alexandru Drăghici, ministrul de interne şi comandantul suprem pe atunci al Securităţii semna un referat cu privire la mînăstiri, care acuza ”tolerarea pe mai departe a numărului mare de elemente legionare şi reacţionare, cît şi menţinerea numărului mare de mînăstiri, unde numărul de călugări se înmulţeşte încontinuu [sic!] cu elemente îndoctrinate cu idei contrarevoluţionare [şi care] prezintă un pericol social”.
Acest referat, dată fiind calitatea lui Drăghici de ministru al internelor şi membru al Biroului Politic, a fost destinat discutării în conducerea de partid a unor măsuri care să „corecteze” situaţia, socotită drept inacceptabilă de către autorităţile comuniste. A fost primul pas în naşterea Decretului 410/1959, măsurile propuse de Drăghici în referatul citat regăsindu se în conţinutul acestuia. El preconiza închiderea a jumătate din mînăstiri, iar pe viitor înfiinţarea de noi schituri şi mînăstiri era cu desăvîrşire oprită; cele înfiinţate după 23 august 1944 urmau să devină biserici de mir. „Elementele legionare şi elementele care au avut funcţiuni în aparatul de stat burghezo moşieresc” şi care se găseau călugări, fiind aflaţi în mînăstiri, episcopii, mitropolii sau la Patriarhie, urmau să fie scoase din monahism şi să li se interzică purtarea rasei monahale. Urmau a se închide seminarele mînăstirilor, iar călugărilor li s a interzis accesul la studiile superioare de teologie. La intrarea în monahism se introducea avizul obligatoriu al împuterniciţilor regionali pentru culte şi mînăstirile deveneau accesibile numai pentru persoane care depăşiseră vîrsta de 50 de ani. Măsura nu era oficial îndreptată împotriva Bisericii.
Cu făţărnicie, Drăghici socotea că astfel erau anihilate „anumite elemente aparţinînd claselor exploatatoare sau în serviciul acestora, [care]nemaivăzînd alte posibilităţi de viaţă, conformă cu concepţia lor, în noua societate” s au îndreptat spre mînăstiri, profitînd de lipsa de „prudenţă” a „conducerii actuale a Bisericii Ortodoxe Române”. Peste un an, aceste propuneri ale referatului au fost puse în practică. Prin Decretul 410 din 28 octombrie 1959, s au desfiinţat multe din mînăstiri şi numeroşi călugări au fost siliţi să se întoarcă la viaţa laică. La 31 martie 1960, mai funcţionau 132 de mînăstiri ortodoxe: 62 au fost desfiinţate ca urmare a noilor prevederi ale Decretului. Nu s-a întîmplat cu mai multe, cum ar fi dorit ministrul Drăgici, numai datorită opoziţiei inteligente a Patriarhului Iustinian, pe nedrept numit de unii istorici grăbiţi în etichetări de natură etică, ”Patriarhul Roşu”. Dar asta e o altă poveste, ea ţine de raţiunile şi subteranele puterii, iar pe mine mă interesează mai mult destinul oamenilor.
Securitatea aflase de mulţi ani o cantitate mare şi diversă de informaţii, datorită supravegherii celor ce se întîmplau şi se vorbeau pe la Patriarhie. Ea a arătat un interes maxim şi faţă de trecutul diverselor feţe bisericeşti. De pildă, printr o adresă a Direcţiei a III a din M.A.I. către Direcţia regională M.A.I. Ploieşti din 18 martie 1958, se cereau date despre legăturile lui Antim Nica, episcop vicar patriarhal, Bartolomeu Anania, bibliotecar al Patriarhiei, şi ”alte elemente legionare din cadrul Patriarhiei”. Această obsesie de a descoperi peste tot legionari, dăinuia de mai bine de un deceniu.
Astfel, într o notă informativă din 8 iunie 1949, în care se vorbea de ”profesorul Dumitru Stăniloae de la Institutul Teologic Bucureşti”, acesta era arătat, în mod exagerat, drept ”cunoscut pentru activitatea sa legionară din trecut”. Securiştii se refereau, probabil, la perioada în care părintele Stăniloae colaborase la ”Gîndirea”. De fapt, acest „bărbat deosebit de frumos [care] emana din fiinţa lui o autoritate ce impunea” se păstrase la distanţă de agitaţia politică: „Imensa lui ştiinţă şi covîrşitoarea însemnătate a operei lui, recunoscută peste hotare, nu mai puţin şi demnitatea lui sacerdotală, îl scoteau din cotidianul societăţii”, îşi aminteşte Alexandru Paleologu. Dar, în faţa obsesiilor Securităţii, orice argument pălea. Aşa cum păleşte şi astăzi, cînd judecăţile ei sînt preluate şi aplicate ca atare, în ”vînătoarea de antisemiţi”, căreia riscă să-i cadă pradă şi sacerdoţi ai Bisericii Ortodoxe Române, al căror loc ar trebui, prin trăirea şi mucenicia lor în închisoare, să fie în Sinaxar şi nu pe ”listele negre” ale unei anume instituţii şi persoane.
Dar de asta se şi temeau şi se tem pînă azi autorităţile, cum spune părintele Roman Braga, şi anume de sfinţi şi de învăţătura lor, căci „Sfinţii Părinţi nu au teoretizat. Ei erau nişte oameni practici: post, metanie, spovedanie, împărtăşire... nu erau vorbe... De atunci am rămas cu impresia că Dumnezeu nu este o achiziţie a intelectului uman şi nici creştinismul un manual de reguli sau de principii etice, ci Dumnezeu este viaţa şi numai atunci devin actele noastre autentice, cînd putem spune dimpreună cu Sfîntul Apostol Pavel: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine» (Galateni: 2, 20)”.
În România, nu e doar secetă de apă, ci şi de sfinţi români, cărora să ne putem ruga. Dar, ce te faci, cînd ei nu pot fi canonizaţi, pentru că alte circumstanţe decît sfinţenia lor decid că ” nu se poate”?