ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Atunci cînd libertatea cîntăreşte cît o cegă de 30 de kilograme

Autorul despre sine şi părinele său

Cristian Săileanu are 76 de ani. E un român ”naturalizat cu forţa” în Statele Unite, fiind expulzat practic din România în timpul lui Ceauşescu, după zece luni de anchetă, în beciurile Securităţii, de la Rahova, la începutul anului 1981. Cînd se afla arestat, învinovăţit de participarea la un ”grup organizat” în vederea acţiunii de propagandă împotriva orînduirii socialiste” şi chiar complot (erau anii de apogeu ai ”mişcării Goma” în România), familia sa a anunţat prieteni ai arestatului, din Marea Britanie, în legătură cu situaţia sa. Săileanu, absolvent de limba engleză al Facultăţii de Litere din Bucureşti, avea asemenea prieteni, din anii în care lucrase ca ghid, pentru grupuri de turişti englezi. Aceştia, mobilizaţi şi conduşi de familia unui pastor irlandez s-au organizat exemplar şi au adunat mii de semnături, cerînd eliberarea arestatului, într-o scrisoare transmisă lui Ceauşescu şi care a ajuns în mîinile Securităţii. În ea, se anunţa organizarea de manifestaţii la ambasada României la Londra şi în alte locuri, chiar de 26 ianuarie, ziua dictatorului -  care era şi ziua de naştere a lui Cristian Săileanu.

A primit un paşaport direct din mîna unui general de securitate pe patul din spitalul penitenciarului, unde se afla în a 24-a zi de grevă a foamei şi, în scurtă vreme, a fost ”scos” din ţară, cu tot cu familie (soţie, fiu şi, mai tîrziu, părinţii), luînd calea exilului. După 1990, a reprimit cetăţenia română, care îi fusese retrasă în 1981, dar la scurtă vreme, după ce primise prin poştă un paşaport românesc, acesta i-a fost anulat – aşa cum i s-a întîmplat şi lui Paul Goma, care a murit avînd doar cetăţenia Republicii Moldova. Cristian Săileanu e în prezent cetăţean american şi grec. Cetăţenia greacă a primit-o după stabilirea sa în urmă cu 16 ani în Corfu şi ca urmare a recunoaşterii descendenţei sale greceşti, după mamă, originară din Salonic. El însuşi protagonist al unor aventuri incredibile pe parcursul vieţii sale, despre care nu osteneşti ascultîndu-l, ”povestitorul” Săileanu îmi scria,în urmă cu aproape un an în urmă, cînd îmi trimitea manuscrisul cărţii sale: ”uite, daca cineva e curios de povestea tatii, e scrisă...” şi mă ruga să nu mă grăbesc, să-mi văd mai întîi de ale mele (mama era grav bolnavă): ”stai lîngă mama ta, dedică-i toata atenţia... eu sînt tînăr şi am toată viaţa înainte, să fiu descoperit ca mare autor...”. Azi, Cristian Săileanu ”debutează” la 76 de ani cu amintirile de pe front povestite de tatăl săi şi puse pe hîrtie de el, în exilul american.

Din cartea sa, am reţinut un fragment, din care parafrazez pe larg, al destinului unui om, în vreme de război şi apoi în timp de ”pace”, care pentru el au însemnat patru ani de lagăr la Periprava. O pagină în care viaţa unui român aflat în retragere de pe front se împleteşte strîns, peste timp, cu a doi ucraineni, prizonieri din armata sovietică, prinşi şi ei în aceeaşi vîltoare a războiului. E o poveste despre micii eroi, ai războiului, despre care istoria ”mare” nu vorbeşte – aşa cum se întîmplă şi în momentul de faţă, în tranşeele noroiase ale Ucrainei, despre ai cărei combatanţi ştim prea puţin, aflînd doar despre victorii sau retrageri.

Aflat cu unitatea lui pe teritoriul Ucrainei, căpitanului Mircea Săileanu i-au fost aduşi în faţă doi prizonieri din armata roşie, fugari şi ei în faţa ofensivei sovietice. Erau ucraineni şi nu voiau să fie eliberaţi: Artem şi Maxim ştiau că îi aşteaptă glonţul, pentru ”laşitatea” de a se fi lăsat prinşi. Căpitanul s-a învoit ca aceştia să-i însoţească pînă în România şi apoi, cum le-o fi soarta. I-a lăsat liberi undeva pe la Sulina, să se piardă printre ucrainenii din partea locului. Ştia că şi-au aflat un rost pe acolo, ca zidari. 

În 1953, fostul căpitan Săileanu a fost condamnat la o pedeapsă lungă în lagăr, pentru că, după ce i se confiscase mica afacere, un debit de tutun, îndrăznise să-l golească de marfă: a fost condamnat exemplar pentru ”subminarea economiei naţionale”, la pedeapsa maximă de 20 de ani, dar, la recurs, după un an ca ”politic”, un avocat a reuşit să-i schimbe încadrarea într-una de drept comun, pentru furt din avutul obştesc şi a trecut în rîndul ”hoţilor”. În 1957, a reuşit să evadeze de la Periprava. A fost prins, după trei ani ca fugar şi întors în lagăr, unde şi-a ispăşit întreaga pedeapsă. Dar povestea evadării sale merită relatată. Ea l-a adus din nou alături de cei doi foşti prizonieri ucraineni, Artem şi Maxim, în mîinile cărora de astă dată Mircea Săileanu şi-a pus viaţa.

Poveste despre o evadare şi despre recunoştinţă

”Eram atît de slābit cā de abia mā ţineam pe picioare”, îi povestea Mircea Săileanu fiului său Cristian. ”Dar norma la tāiat stuf trebuia sā ţi-o faci, cā altfel la sfîrşitul zilei te stîlceau din bātaie... Te bāteau cu sābāticie cu centura la fundul gol”. Cînd lîngă el, pe prici, au murit de istovire doi deţinuţi, un ţăran şi un fost legionar, n-a mai putut să verse nicio lacrimă, pentru ei: ”Mārturisesc însā cā n-am plîns, cāci nici lacrimi nu mai aveam. Ȋn capul meu, însā, s-a aprins întîi o mare deznādejdie, apoi o şi mai mare furie şi îndîrjire. Aia a fost ziua în care am hotārît cā, fie ce-o fi, evadez. Decît sā mor de foame în zeghe şi bātut la cur de gardieni, mai bine mor fugit, prin stuf, şi mā mānîncā peştii. Ne-au scos, aşadar, de dimineaţā la muncā, ne-au dus în stufāriş, şi ne-au împārţit secerile de tāiat stuf. Cît aveam secerile în mînā, nu aveam nici un contact cu gardienii. Secerile le luam în primire dimineţa şi le dādeam înapoi şefului seara. Cum am ajuns în stufāriş, n-am mai stat pe gînduri, m-am tras uşurel într-o parte şi am luat-o ţintā cātre sat, cātre Periprava.

Ştiam cā pînā-n searā trebuie sā-mi gāsesc un adāpost, cā nu puteam sā petrec noaptea în aer liber, cā asta ar fi însemnat o moarte sigurā, m-ar fi supt ţînţarii de viu. Vāzusem cu cîteva sāptāmîni înainte o clādire abandonatā la vreo zece kilometri de unde erau barācile unde dormeam noi, deţinuţii. Ştiam cā nu am mult timp la dispoziţie, cā în cel mult douā ore se va observa lipsa mea şi vor da alarma. Dar şi sā gāseşti un om fugit prin stuful āla era ca şi cum ai cāuta acul în carul cu fîn. Am alergat prin apā douā ore, şi cînd apa era prea adîncā înotam, tot înspre rāsārit, tot spre sat. N-am mers însā mai mult de zece, cincisprezece minute şi am dat nas în nas cu o luntre pe care o mînuia un bārbos lipovean, un uriaş, tînār, de abia dacā trecuse de douāzeci de ani... Lipoveanul s-a oprit din vîslit, şi s-a uitat luuung la mine. Eu am închis ochii şi am aşteptat, sā vād ce face. Am aruncat secera din mînā ca sā-i arāt cā nu aveam de gînd sā mā lupt cu el, sā încerc sā îi iau luntrea. Ce sā mā lupt cu el... Era de douā ori mai lat în spete decît mine şi cu un cap mai înalt. Eu eram sfîrşit de anii de foame şi de obosealā, un schelet ambulant. Am rāmas acolo, cu ochii închişi, la mila lipoveanului. Am auzit cum clipoceau vîslele în apā, cum se apropia barca de mine, şi am deschis ochii. Rāsuflam din greu. De foame, de fricā, de obosealā, tremuram din toate încheieturile. Lipoveanul a oprit luntrea lîngā mine şi mi-a spus,   

– Urcā. Eşti fugar?  

– Am avut o inspiraţie extraordinarā şi i-am rāspuns în ruseşte. Da, i-am spus, am fugit din lagār, de la Periprava, muream de foame acolo.  

– Eşti rus? m-a întrebat el şi i s-a luminat faţa.  

– Mama era lipoveancā, am minţit eu.  

– De unde era mama ta?  

– Din Jurilovca. Dar eu n-am fost niciodatā în satul unde s-a nāscut ea. S-a cāsātorit cu un român şi noi, toţi şase fraţi, ne-am nāscut în Tîrgovişte (aici, era o parte de adevăr).  

– Hai, suie în barcā, mi-a spus el”. 

Serioja pescarul l-a adăpostit în coliba sa, de pe malul unui canal. I-a dat să mănînce şi l-a întrebat ce are de gînd să facă, iar Mircea Săileanu şi-a amitit de cei doi prizonieri ucraineni, Artem şi Maxim şi l-a rugat pe pescar să încerce să dea de ei. Acesta îi spusese, de la bun început: ”Habar n-am ce-o sā fac cu tine, cā dacā mā prind āştia cā te ascund la mine, puşcāria mā mānîncā. Dar nici sā te duc înapoi la ei nu mā lasā sufletul – De ce eşti în puşcārie? Spune-mi adevārul, nu e nevoie sā mā minţi. Chiar dac-ai omorît pe cineva, chiar dacā ai fost hoţ de drumu mare, nu conteazā, vreau doar sā ştiu adevārul. I-am spus. I-am povestit totul de-a fir a pār.  – Te-au bāgat la puşcārie pentru cā ţi-ai dus ţigārile tale acasā? Cîţi ani ţi-au dat?  – Iniţial, douāzeci. Pînā la urmā, şapte.  S-a ridicat în picioare şi a început sā clātine din cap şi privea în gol.  – Rana de la burtā de unde o ai?  – Din rāzboi.  – Cum ai cāpātat-o?  – Am cālcat pe-o minā. Am ridicat pantalonii de la zeghe şi i-am arātat cicatricele de la picior.  – Unde?  – La asediul Budapestei.  – Nu la Stalingrad?  – Nu. De-acolo am scāpat basma curatā.  – Deci, ai fost la Stalingrad... – Am fost... Fā-ţi milā cu mine şi du-mā la Sulina.  

– Ce-i la Sulina?  

– Am nişte camarazi de la rāzboi...”. Săileanu se gîndea la Artem şi la Maxim.

Serioja pescarul s-a dus el însuşi să-i caute pe cei doi. A revenit după trei zile, îi găsise stabiliţi în satul Crişan. L- a înştiinţat pe Săileanu: ”Nu sînt în Sulina. Au trecut pe-acolo cu ani în urmā, dar s-au aşezat la Crişan. Şi nu-şi mai zic Artem şi Maxim. Le-a făcut Fyodor Vasilievici acte, buletine de populaţie. Acum sînt cunoscuţi drept Harasim şi Prokip Davidenco, se dau drept tatā şi fiu. Au un cuptor mārişor unde fac cārāmizi şi le vînd. Harasim, cel tînār, s-a şi însurat, şi Prokip s-a lipit şi el de mama fetei. Locuiesc toţi în casa nevestii... Vād cā ţi-a mai crescut barba. Ȋn douā, trei sāptāmîni, cînd ai o barbā mai de lipovean, te duc pînā în Crişan.  Cînd am ajuns în satul Crişan sā vezi tu bucurie pe ucrainienii mei. – Gata, mi-au spus, aici rāmîi! Ruseşte ştii... Dinţi ai... Ȋţi gāsim şi nevastā!  Ȋnveţi sā faci cārāmizi!  Am învāţat sā fac cārāmizi, sā frig peşte, şi sā beau vodcā cot la cot cu ucrainienii. Şase luni am stat la ei, şi nu voiau sā mā lase sā plec acasā.  Dar pe mine mā aştepta Penelopa mea... Ei, şi într-o bunā zi, a venit Artem la mine şi mi-a zis,  

– Cāpitan Mircea, gata, ţi-a crescut barba destul. Mîine pleci acasā.  

– Pāi, cum aşa? Cum facem?   

– Mîine e duminicā, zi de tîrg în Tulcea. Azi am prins un peşte rar, o cegā frumoasā, de peste treizeci de kile. E plinā de icre, de caviar, domnule cāpitan. Ţi-o dau dumitale, şi dumneta mergi la tîrg cu ea. La tîrg eşti un lipovean ca oricare altul. Ţi-a crescut barba, haine de lipovean ai, ruseşte vorbeşti... Eu mā fac cā nu te cunosc. Pui cega pe tejghea, o vinzi, iei banii pe ea, cu banii îţi iei bilet de barcā şi de autobuz, te sui în autobuz, şi mergi acasā. Drum bun, şi sā te ţinā Dumnezeu în libertate.  

A doua zi eram în Bucureşti”.

”Manual de-ntors acasă de la Stalingrad” e o carte în care istoria şi literatura sînt supuse de adevărul vieţii. În care libertatea poate cîntări cît o cegă de treizeci de kilograme şi un bine făcut, cîndva, se întoarce întotdeauna înzecit, mai tîrziu. Iar răului i se răspunde cu rău. Acesta e adevărul dintotdeauna al vieţii, chiar şi atunci cînd aceasta arată ca o tranşee noroiasă. E o lecţie care niciodată nu-şi pierde sensul şi valoarea, pe care am învăţat-o, între multe altele, de la ”scriitorul-debutant” la 76 de ani, Cristian Săileanu.