ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / De ce românii nu pier: povestea adevărată a două petice din cămaşa unui deţinut politic

Cu ani în urmă, am avut şansa să primesc de la Ruxandra Corduneanu, căreia îi port recunoştinţă, o valiză cu vechi jurnale şi teancuri de scrisori, cu o mulţime de acte şi fotografii. Ea este  nepoata unui om săvîrşit din viaţă acum două decenii. Aşa am aflat mai întîi istoria unui tînăr, pe numele său Alexandru Galaftion, care în 1939 termina liceul militar. Despre el am mai scris şi în alte locuri, dar acum voi insista asupra cămăşii sale, purtată în închisoare.

Scrisorile de pe front

Eroul acestei poveşti,  Alexandru Galaftion s-a născut în iarna grea a anului 1917, mai precis în 4 ianuarie, la Piatra Neamţ – în nordul Moldovei, unde părinţii săi, Maria şi Gheorghe, originari din Mureş, se aflau refugiaţi. Se pare că, începînd cu naşterea sa, frigul avea să-l urmărească întreaga viaţă. Au supravieţuit cu toţii – atît părinţii, cît şi Sandu, şi sora sa mai mare, Dica. S-au întors acasă, la Tîrgu Mureş, în România Mare şi plină de speranţe. Cum spuneam, după bacalaureat, a urmat liceul militar şi a primit gradul de locotenent. Nu a apucat mai mult de un an pînă să intre nu sub arme, ci între ele – fiind trimis, la comanda unei companii de vînători de munte, pe frontul de răsărit.

Din adolescenţă, Alexandru Galaftion devenise pasionat de fotografie – astfel că în vechea valiză am găsit nu numai scrisori trimise de pe front, cît şi o întreagă arhivă fotografică, o adevărată comoară pentru un istoric militar. Dar nu despre asta începusem să vorbim, ci despre cum dragostea poate să încapă pe o carte poştală, despre tăria de a consema întîmplările lumii tale în jurnale şi scrisori care te poate schimba, fie şi după moarte, într-un om al istoriei, un cuceritor al demnităţii, păstrată în condiţii grele - căci, după ce a supravieţuit frontului de est, Alexandru Galaftion a fost încarcerat de comunişti, tocmai pentru vina de a fi participat la războiul împotriva URSS.

Între cele aproape o sută de scrisori, fie trimise de pe front, fie spre şi dinspre închisoare, pe care mama domnului Alexandru le-a îngropat într-o lădiţă de lemn, învelite în hîrtie cerată, pînă ce fiul său s-a întors acasă la finele anului 1953, se află asemenea dovezi care legitimează judecata noastră de mai sus. Alexandru Galaftion a scăpat, ca prin minune, din încercuirea de la Stalingrad, după ce de-a lungul campaniei pe frontul de est i-a trimis mamei, la Tîrgu Mureş, prin soldaţii din compania sa care plecau în permisii, mai multe scrisori şi o mulţime de fotografii. Iată ce scria, de pildă, într-o zi de groaznic ger (scrisul, dar şi locul, data epistolei), în condiţiile greu de imaginat ale încercuirii de la Stalingrad, în 28 ianuarie 1942, la 25 de ani abia împliniţi: „îţi scriu, mamă, după Sf. Ioan, că mi-e dor de tine, de voi toţi. Să am aripi aş zbura la la voi, să vă văd, să vă strîng la inima mea toată, să vă sărut. Dar nu pot. Eu sînt atît de departe, că mintea voastră toată nu poate crede, privind doar o hartă. Un val imens de durere îmi inundă sufletul, gîndindu-mă, în situaţia în care sîntem, că nu s-ar mai putea să vă văd niciodată”.

După ce povesteşte, succint, greutăţile frontului, continuă astfel: „vremea s-a răcit, ca şi sufletul meu. Din ce în ce, rîndurile noastre se răresc. Nu ştiu ce va fi cu noi. Am o presimţire, că se va întîmpla ceva. Ce se va alege de noi, este întrebarea mută a fiecăruia dintre camarazii mei, din cîţi am mai rămas din armata noastră în nenumăratele garnituri de tren. Nu vreau să-mi pierd speranţa, dar generaţiile viitoare, cînd vor citi istoria adevărată a suferinţelor acestui neam, nu va putea crede ceea ce a fost. Cum s-a destrămat ţara noastră şi cum am fost tîrîţi în acest război nemilos, care a adus atîta suferinţă neamului meu. A curs prea mult sînge, ca să mai am încredere într-o minune”.

O minune s-a petrecut totuşi, cum avea să relateze ulterior tînărul locotetent Alexandru Galaftion într-o altă scrisoare trimisă mamei prin ordonanţa sa, minune care l-a făcut să scape alături de credinciosul său subaltern, după ce căzuse prizonier în încercuirea de la Stalingrad. Toate întîmplările din vremea celor aproape patru ani petrecuţi pe frontul de est avea să le pună pe hîrtie în anii 70, cu scrisul său ordonat, într-un impresionant jurnal, ilustrat cu numeroasele fotografii făcute de el însuşi. Sînt nu mai puţin de 1000 de pagini, o cronică a ceea ce tînărul locotenent a văzut – un război în egală măsură crud, eroic şi tragic, în care istoria l-a aruncat.

Scrisorile din închisoare

Alexandru Galaftion s-a întors din război abia odată cu încheierea acestuia, la capătul campaniei împotriva Germaniei fasciste. A fost decorat cu Ordinul Victoria şi demobilizat, angajîndu-se contabil la o fabrică din oraşul natal. Trebuie că bucuria revederii să fi fost uriaşă; dar nu am ajuns cu lectura jurnalelor sale pînă acolo. Din nefericire, nu a avut parte de linişte. La începutul anului 1950, după ce abia se căsătorise cu soţia sa Ana, a fost arestat şi condamnat la trei ani de închisoare, pentru “uneltire”; era o vină închipuită – cea reală fiind participarea sa la campania antisovietică. A fost încarcerat la Aiud, iar de aici a fost trimis la Canal, mai întîi la Poarta Albă şi apoi la Colonia Galeşu. Au fost bine păstrate de familie şi apoi de el însuşi o sumedenie de cărţi poştale, cît şi toate aminirile, amănunţit rememorate într-o cronică a detenţiei, în tot atîtea pagini ca şi amintirile de pe front – anume o mie, cinci caiete a cite două sute de pagini, cu coperţi negre de vinilin.

Cît priveşte epistolele, cum spuneam, sînt cărţi poştale trimise de familie, cele mai multe returnate – pînă ce, după mai bine de un an de detenţie şi repetate intervenţii ale mamei şi soţiei, a primit dreptul la pachet şi corespondenţă. Într-o carte poştală, aceasta din urmă îi scria în 17 februarie 1952 următoarele: “Ţucule scump, în data de 16.02 (ieri) ţi-am trimis un pachet cu alimente. Am fost cu pachetul la poştă de două ori. Prima dată cînd am dus pachetul a tras la cîntar 14 kilograme şi nu a vrut să mi-l primească, au ordin să nu primească mai mult de 10 kilograme, cu ambalaj cu tot. Am venit cu pachetul acasă şi l-am schimbat în altă cutie şi am mai luat din el. Tare eram supărată, că nu ştiam ce să iau şi cînd am mers a doua oară a tras cu 300 de grame mai mult şi abia mi l-a primit, am plîns de supărare…”.

Peste alte două săptămîni, în 30 martie, soţia revine cu o nouă carte poştală: “Au trecut două luni de cînd nu mai ştim nimic de tine. Am trimis pînă acum trei pachete cu alimente şi nu ştim dacă le-ai primit sau nu. Sîntem tare îngrijoraţi pentru tine…”.  Toate aceste cărţi poştale, primite sau returnate, respiră aceeaşi grijă şi dragoste din fiece rînd; invariabil, ele se încheie “cu mult dor şi drag”, ori “te sărut cu mult dor, a ta soţie care te doreşte”.

Cine ştie ce furtuni interioare au avut a stîrni ele, cîte lacrimi au udat rarele rînduri pe care Alexandru a reuşit să le trimită către casă, precum acestea, scrise de el în 18 august 1951 de la Poarta Albă, prin care îi spunea soţiei că a primit aprobare pentru vorbitor peste zece zile şi, prevăzător, o ruga să îi aducă haine pentru iarnă, încheind la rîndul său astfel: “vă doresc numai bine şi vă sărut cu drag, iar pe tine te îmbrăţişează al tău soţ care te doreşte”… Cum poate separa două suflete un gard de sîrmă ghimpată, a fost una dintre marile realizări ale comunismului; dar cum poate să împiedice dragostea să treacă de o parte în alta, aceasta regimul nu a putut-o afla.

Cămaşa lui Alexandru

Alexandru Galaftion şi-a cerut cu încrîncenare reabilitarea judiciară, mai întîi în 1958, apoi cinci ani mai tîrziu; a obţinut-o abia în 1970, odată cu recunoaşterea celor trei ani de detenţie drept vechime în muncă. A istorisit în alte 600 de pagini de jurnal, trei caiete a cîte 200 de pagini, viaţa sa în communism. La scrisorile, jurnalul său ilustrat şi fotografiile, păstrate de familie şi care mi-au fost încredinţate, se mai adaugă ceva. E o listă lungă de nume şi adrese, scrise cu creion chimic pe pînză. Povestea ei am aflat-o dintr-un volum al jurnalului. Aflînd că urmează să fie eliberat, Alexandru şi-a înmuiat cămaşa în apă şi a scris pe spatele ei numele şi adresele tuturor colegilor din baracă, spre a le înştiinţa familiile despre starea şi nevoile fiecăruia. Ca asemenea acestor eroi, şi istoria lui Alexandru s-a încheiat în tăcere, odată cu urcarea lui la cer.

Cine ştie cîte drumuri a făcut Alexadru, cu teamă, pentru că era, ca toţi deţinuţii politici eliberaţi, dar mai ales cu determinare şi credinţă, în căutarea zecilor de adrese ale colegilor săi de detenţie, pentru a le anunţa familiile că ei sînt (încă) bine, şi a le spune cîteva cuvinte alnătoare, despre fiecare în parte? E greu de imaginat, acest curaj al unui om singur, împotriva unui întreg sistem, care izolase oamenii în frică. Dar a reuşit. Zeci de familii şi-au aflat liniştea, pentru că au ştiut, de pe cămaşa lui Alexandru, care-şi notase adresele lor, că părinţii, soţii lor sînt bine - chiar dacă în temniţă. Dacă se spune că din bucăţele de os ale sfinţilor izvorăşte mir, cele două bucăţi ale cămăşii lui Alexadru sînt, de netăgăduit, şi ele obiecte sfinte - din ele a izvorît speranţa, pentru sute de oameni năpăsuiţi. Din două bucăţele de pînză, pe care mîna unui om a notat, în împrejurările temniţei, zeci şi zeci de adrese, ale colegilor săi de celulă.
Istoria ne vorbeşte despre lume şi lumea e orînduită într-un sens în care de la naştere la moarte, speranţa, suferinţa, ruga, idealul curg în şi se varsă în acelaşi rîu. E umanitatea, cheia supravieţuirii românilor în orice împrejurări. După cum am învăţat din întîmplările vieţii lui Alexandru, ea e atît de puternică şi ne determină acţiunile, mai ales în vremuri tragice, încît îşi poate lăsa semnele chiar şi pe două petice, dintr-o cămaşă.