ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Februarie 1990. Luna în care Securitatea a renăscut

”Ţineţi minte cinci cuvinte: e la fel ca înainte!”

În zilele revoluţiei, cadrele fostei Securităţi au căutat să şi pună pielea la adăpost cît mai rapid cu putinţă. Pe fondul confuziei generale, avînd exerciţiul meseriei, nu puţini au participat în primele momente inclusiv la distrugeri sau sustrageri de documente şi valori, chiar în propria instituţie, pe care ulterior le au utilizat în folos personal, pentru a şi proteja viitorul, sau a şi regla nişte conturi. Cei cîţiva care puteau da informaţii despre aceste distrugeri ori sustrageri au plătit uneori scump. Astfel, cu puţină vreme înainte de execuţia soţilor Ceauşescu, la Sibiu au fost omorîţi doi ofiţeri ai DSS – şeful arhivelor Securităţii şi subofiţerul care răspundea de corespondenţa secretă. Amîndoi, deşi au supravieţuit asaltului asupra Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne, au fost împuşcaţi din spate, în zone foarte liniştite ale oraşului.

Cînd ”deruta” a luat sfîrşit, cel care a încercat să clădească un nou serviciu informativ, evident fidel, pe ruinele fostei Securităţi a fost vicepremierul Gelu Voican Voiculescu, despre care s-a afirmat că lucrase ca ”acoperit” al acesteia. Piedicile nu lipseau – mai întîi, amintitele presiuni, constant consemnate în mass media timpului, dar şi prin manifestaţii de anvergură, precum cea de la Bucureşti şi din alte oraşe din 28 ianuarie 1990. O lună mai tîrziu, pe 28 februarie, alte manifestaţii deja reflectau temerile justificate ale opiniei publice, legate de renaşterea Securităţii. Atunci, pe pancarte era scris „Vrem dreptate, nu Securitate”, „Nu mai vrem comunişti, nu mai vrem securişti”, „Puterea se menţine cu ajutorul Securităţii”, „Securiştii din armată să fie puşi la lopată” sau „Ţineţi minte cinci cuvinte: e la fel ca înainte”. Dar, deja strada conta mai puţin.

Problema autorităţilor devenise una de reglementare „legislativă” a renaşterii. Nu se punea problema ”dacă”, ci cum Securitatea va fi reînregimentată în slujba noului regim. Mai întîi, în ianuarie 1990 a fost elaborat un proiect de decret care prevedea înfiinţarea Consiliului Siguranţei Naţionale, dar Ion Iliescu a refuzat să semneze acest act normativ, pe motiv că termenul „Siguranţă” amintea de perioada antebelică, o epocă deloc pe placul fostului preşedinte al CFSN, care a rememorat suferinţele tatălui său, ilegalist comunist închis în lagărul de la Tîrgu Jiu. Oricum, primul care a „clădit” pe ruinele Securităţii o nouă structură a fost, cum am arătat, fostul vicepremier al guvernului provizoriu, Gelu Voican Voiculescu. Alegerea nu a fost întîmplătoare. Se achitase cu succes în ochii protectorului său, Iliescu de dificila misiune a „procesului” şi executării Ceauşeştilor.

Voiculescu practica yoga, fiind suspectat şi închis în anii comunismului pentru astfel de „fapte” neconforme cu „morala socialistă”, ocazie cu care a fost recrutat de Securitate. Foarte probabil, s a simţit în lumea „castei” securiştilor un „guru” în mijlocul comunităţii pe care o căuta de mult. Ca viceprim ministru, dormea în Palatul Victoria, într o anexă a biroului, fără să se despartă de arma lui automată, de dosarele de la Securitate şi de carneţelele sale, în care-şi nota diverse date. Avea la îndemînă dosarele de cadre ale Securităţii Municipiului Bucureşti, transportate în biorurile sale de la etajul V al Guvernului, unde citea asiduu doar primele file ale acestora: şi a ales întotdeauna persoanele de încredere numai după ce le a făcut personal „horoscopul”. A mărturisit acest mod de selecţie a cadrelor pentru ”noile servicii”  în faţa lui Andrei Pleşu, noul ministru al culturii, care-l privea înmărmurit, răsfoind dosarele securiştilor. Oricum ar sta lucrurile, Voican Voiculescu şi apropiaţii lui securişti „au reuşit în viaţă”, în anii care au urmat. Înfiinţarea viitoarei UM 0215 din cadrul Ministerului de Interne şi implicarea acestui personaj ciudat în formarea primului serviciu de informaţii pentru uzul noii puteri au dat aripi foştilor securişti.

Cu mult înaintea creării Serviciului Român de Informaţii, aici s au grupat foştii ofiţeri şi subofiţeri ai unei unităţi de elită a vechiului regim, Securitatea Municipiului Bucureşti (SMB). La începutul lunii ianuarie 1990, generalul Nicolae Militaru ordonase trecerea în rezervă a întregului aparat din SMB, compus din 566 de ofiţeri, şi a majorităţii cadrelor din fosta Direcţie a IV a de Contrainformaţii Militare a Securităţii. Conştient că securiştii bucureşteni fuseseră printre cei mai buni în „meseria” lor din Departamentul Securităţii Statului, Gelu Voican Voiculescu a reuşit să obţină în cursul aceleiaşi luni acordul guvernului provizoriu şi pe cel al preşedintelui CFSN, Ion Iliescu, pentru racolarea şi încadrarea ofiţerilor de la SMB într o direcţie specială a Ministerului de Interne, nou înfiinţată. Un număr de 260 dintre aceştia au fost selectaţi şi au acceptat oferta.

Noul serviciu, înfiinţat sub ministeriatul lui Mihai Chiţac, îl avea oficial în frunte pe amiralul Cico Dumitrescu, dar era condus din umbră de Gelu Voican Voiculescu, secondat de consilierul său, generalul de Securitate Nicolae Doicaru, şi de colonelul Viorel Tache. Primul, fost şef al spionajului român, personaj cu un prestigiu recunoscut în mediile securiste, avea să moară după doi ani într un suspect „accident de vînătoare”. Doicaru se afirmase mai întîi în Securitatea internă, ca un executant zelos al ordinelor, încă de la începutul anilor 1950. A răspuns, între altele, pe „linie de Securitate” de Canalul Dunăre – Marea Neagră, iar afirmarea sa, care i a adus numirea în funcţia de şef al Securităţii Regiunii Constanţa la începutul anului 1950, s a petrecut după ce a prins şi a participat la uciderea a 13 „bandiţi”. Ulterior, acelaşi stil dur l a propulsat spre vîrful piramidei Securităţii

Cel din urmă, Viorel Tache, în octombrie 1989, ca ofiţer al Serviciului de Înscrisuri Periculoase din Securitatea Municipiului Bucureşti, îl depistase şi îl anchetase pe autorul unui manifest difuzat de Radio Europa Liberă pe 27 august în acelaşi an; comunicatul manifest era semnat chiar „Frontul Salvării Naţionale”, în solda căruia colonelul Tache tocmai fusese înregimentat. Cu astfel de cadre şi cu maximă discreţie, se puneau bazele unui serviciu informativ devotat noii puteri din România sau, cel puţin, unora dintre reprezentanţii săi de frunte. A fost botezat UM 0215 şi ”simpatic” poreclit chiar de angajaţii săi „doi şi un sfert”, purtînd iniţial titulatura „Direcţia de Pază a Obiectivelor de Interes Politic”, iar data apariţiei sale fiind 1 februarie 1990: la numai două zile după succesul „contramanifestaţiei” din capitală, care a răspuns demonstraţiilor de stradă puternic motivate de transformarea FSN ului în partid politic. Faptele de arme ale acestei unităţi în solda regimului Iliescu sînt atît de numeroase, încît un articol s ar transforma într un tratat academic, numai prin menţionarea lor.

”În Oltenia cîrnaţii şi salamul SRI ului au ajuns foarte apreciaţi”.

În paralel, pe un alt plan îşi începuse propria acţiune de control asupra unor structuri din fosta Securitate un fost profesor la Academia „Ştefan Gheorghiu”, căzut şi el înainte de 1989 în dizgraţia lui Ceauşescu şi mutat din Bucureşti la Focşani, sub supravegherea poliţiei politice comuniste. Virgil Măgureanu, specialist în teoria puterii şi în istoria gîndirii politice, a înţeles mult mai bine decît concurentul său Gelu Voican Voiculescu importanţa moştenirii Securităţii. În 22 decembrie 1989, el se afla în Giurtelecu Hododului, judeţul Satu Mare, localitatea natală, dar s a grăbit să ajungă la Bucureşti imediat după fuga cuplului Ceauşescu. În seara aceleiaşi zile, după cum avea să relateze ulterior, a poposit la Cluj, iar a doua zi dimineaţă, ajuns în capitală, s a deplasat mai întîi la televiziune, apoi, în jurul orei 10, Măgureanu a ajuns la sediul Securităţii din strada Eforiei. Aici s a întîlnit cu unii dintre viitorii săi colaboratori. „Deşi s a fabulat mult pe tema faptului că eram un ilustru necunoscut, totuşi, datorită unor relaţii anterioare, provenite în special din faptul că am fost 20 de ani profesor la Academia de partid, mă cunoştea multă lume”, a explicat el ulterior succesul apariţiei sale la Bucureşti, într un interviu acordat în 1993 cotidianului ”România liberă”. Dar relaţia sa cu ofiţerii de Securitate nu era doar de această natură, întrucît în 1976 Virgil Măgureanu lucrase efectiv, cu gradul de căpitan, în departamentul de analiză sinteză al Direcţiei de Informaţii Externe.

Serviciul Român de Informaţii, instituţie clădită în martie 1990 pe „ruinele” Securităţii de Virgil Măgureanu, a fost a doua oază pentru securiştii rămaşi „temporar” fără slujbe. Cum se ştie, SRI a apărut ca urmare a unor tensiuni acute, care au „motivat” autorităţile în a repune în serviciu şi alte foste structuri ale Securităţii. De această dată, tensiunile au fost de natură interetnică, ele fiind abil speculate de un bun cunoscător al realităţilor din Transilvania. La sfîrşitul lunii februarie a anului 1990 existau nenumărate indicii referitoare la „butoiul de pulbere” din judeţul Mureş. Puterea provizorie le a minimalizat, poate chiar ca să găsească pretextul necesar pentru înfiinţarea unui nou serviciu informativ; ulterior, această supoziţie a fost deseori prezentă în analize şi dezbateri publice. Dacă ipoteza este reală sau nu rămîne greu de apreciat, însă rapiditatea cu care s a decis înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii prin Decretul nr. 181 din 26 martie 1990 al CPUN (la numai cîteva zile după evenimentele sîngeroase care au caracterizat conflictul interetnic de la Tîrgu Mureş din 18 20 martie) nu pare a fi totuşi întîmplătoare. Momentul „năşirii” SRI ului de către Ion Iliescu printr un decret care nu a fost dezbătut (cum nu s a întîmplat nici cu altele care privesc fosta Securitate) în forul legislativ al timpului este în sine sugestiv.

Odată cu organizarea SRI, cu reactivarea structurilor de spionaj ale României, redenumite Serviciul de Informaţii Externe, şi, ulterior, cu înfiinţarea Serviciului de Protecţie şi Pază, foştii securişti se puteau duce în linişte la serviciu. Aveau unde. Noua putere le găsise un loc de muncă bun. Vechii securişti au intrat astfel pe o nouă scenă, impregnînd o cu jocul lor. Ca urmare, puterea politică s a arătat tot mai puţin transparentă şi binevoitoare. Acţiunea de recuperare s a resimţit rapid şi în universul cotidian. Dacă în primele zile din 1990 era anunţată cu surle şi trîmbiţe dezafectarea centralelor de interceptare a convorbirilor telefonice, peste acest subiect s a aşternut curînd o linişte de mormînt şi toate încercările unor jurnalişti de a verifica ulterior dacă aceste centre mai funcţionau sau nu, s au izbit de refuzul, e drept, încă politicos, dar ferm al autorităţilor militare. La adresele unor case conspirative ale Securităţii, foştii ofiţeri şi au reluat activitatea încă din prima decadă a lunii ianuarie 1990, inclusiv în imobilul din strada Intrarea Filioara, un important sediu conspirativ al Securităţii, devenit ulterior chiar sediul central al partidului de guvernămînt, iar apoi, locaţia unui post de radio al cărui acţionar important pe atunci, Dan Ghibernea, fusese ofiţer de Securitate acoperit în cadrul Academiei Române pentru „schimburile culturale cu străinătatea”. După 2000, Ghibernea a fost numit de Ion Iliescu ambasador al ţării noastre în Marea Britanie.

După acest model, odată recuperaţi, veteranii Securităţii au rămas la putere. Au trecut peste trei decenii de la întîmplările relatate mai sus. Atît SRI, cît şi UM 0215 au fost protagonistele unor scandaluri publice, dar nici unul dintre acestea la fel de grave ca „faptele de arme” ale serviciilor secrete din primul an de democraţie „originală”, atunci cînd foştii securişti încercau să le facă pe plac noilor stăpîni. Încetul cu încetul, minţile înfierbîntate prea tare sub caschetele regimului comunist s au mai domolit. Virgil Măgureanu a ales, într un tîrziu (în 1997), soluţia demisiei, iar conducerea UM 0215 a fost şi ea schimbată în mai multe rînduri, chiar înainte de alegerile care au dus la înlocuirea puterii instalate în România în decembrie 1989. Serviciul de Protecţie şi Pază, înfiinţat de Ion Iliescu printr un decret „ţinut la secret”, se străduieşte să nu iasă în evidenţă, dar în momentul de faţă este cel care se află în graţiile puterii lui Klaus Iohannis. Toţi cei care au condus aceată ”structură” au prosperat. Primul director SPP „Mitică” Iliescu avea o vilă cu 26 de camere la Snagov.

Serviciul de Informaţii Externe, adică SIE, moştenitorul DIE, a parcurs cea mai liniştită tranziţie. Şi-a văzut de treabă: a făcut bani şi a tocat bani, după caz. Ca înainte. Ceea ce nu s a întîmplat este însă mult mai semnificativ decît aceste evoluţii întrucîtva previzibile: odată cu reinstituţionalizarea Securităţii, societatea românească a fost împiedicată să şi descopere vocaţia deplină pentru adevăr. România a rămas, ani buni, alături de Rusia, o ţară în care oamenii şi acţiunile fostei poliţii politice s-au menţinut învăluite în umbră. Ca la Moscova, şi la Bucureşti sub ocrotirea binevoitoare a protectorilor politici, unii ofiţeri de Securitate au acumulat averi de nesperat în vremea lui Ceauşescu, oferind în schimb sprijin necondiţionat ocrotitorilor lor, care nu şi au dorit altceva decît puterea. De altfel, probabil nu întîmplător, la două luni după plecarea minerilor din Bucureşti, în august 1990, prim ministrul Petre Roman semna o hotărîre de guvern prin care Serviciul Român de Informaţii devenea posesorul Întreprinderii Agroindustriale Craiova, un vast complex de ferme şi secţii de prelucrare a cărnii, întins pe 40.000 de hectare. Astfel că, după expresia unui parlamentar din acea vreme, în Oltenia „cîrnaţii şi salamul SRI ului au ajuns foarte apreciaţi”.

O recompensă simbolică pentru o reconciliere istorică: cea care a făcut ca toate structurile de putere ale fostului regim, activişti, securişti, magistraţi, miliţieni, militari, să joace pentru prima dată în aceeaşi echipă. Şi să descopere că gîndesc la fel.