ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: La Periprava, într-un ”lagăr al suferinţelor fără număr şi al morţii”

Ţipetele de pe ”Gironde”

Am găsit o explicaţie a ţipetelor care se auzeau de pe bacul Gironde, care a acostat şi la malul Peripravei, ca şi în alte locuri din universul concentraţionar al Dobrogei – la Vadu Giurgeni, sau Salcia – peste tot unde era nevoie de mîna de lucru de pe această închisoare plutitoare.

Mihai (Mia) Iovin a fost unul din miile, poate zecile de mii de deţinuţi care s-au perindat pe la Periprava şi  a avut norocul să supravieţuiască. Fişa lui penitenciară arată că a fost arestat în 18 februarie 1959 şi condamnat, mai întîi, la 20 de ani pentru ”uneltire”, pedeapsa fiindu-i redusă ulterior, după recurs, la 6 ani. Nu era vorba de nicio uneltire, ci de faptul că 1959 a fost şi anul ofensivei Securităţii împotriva credinţei în Dumnezeu, iar Mia Iovin era membru al cultului creştinilor după Evanghelie. Născut în 6 decembrie 1925 la Arad, ”fratele” Iovin avea 33 de ani la arestare (”vîrsta lui Iisus”) şi lăsase acasă o soţie, cu trei copii mici şi al patrulea pe drum. Deţinut, după condamnare la Gherla, din 21 iunie 1959, patru ani mai tîrziu, pentru că era socotit tînăr şi în putere, iar regimul avea nevie de braţe de muncă gratis, pentru ”realizările” sale, dar mai ales pentru că refuzase constant orice ”colaborare” cu administraţia închisorii, fapt pentru care a fost trimis deseori la ”izolare”, Mia Iovin a fost selectat pentru a fi trimis la muncă în lagărele din Dobrogea, la finele anului 1963. Avea să fie ultima – şi cea mai grea încercare la care a fsot supus.

De la Gherla, a început călătoria spre infern.  ”Am plecat cu trenul, pînă la Brăila. De acolo, pe cunoscutul bac Gironde, pînă la colonia Periprava. Drumul spre Deltă a fost extrem de greu: două nopţi şi o zi. Colonia de muncă Periprava. Auzisem despre ea de la alţi deţinuţi, acum însă o voi cunoaşte în mod nemijlocit. Bucuria a fost una singură, că in sfîrşit am ajuns la destinaţie. Nădejdea mea era şi aceea că ajuns la Periprava, voi întîlni alţi fraţi în credinţa Domnului Isus, cu care mă voi bucura în părtăşia în Cuvînt”.

Experienţa lui Mia Iovin de pe închisoarea plutititoare a fost una de neuitat. ”Am fost îmbarcaţi pe bacul Gironde şi duşi cu un remorcher pe Dunăre, spre sud. Ziua următoare, înainte de masă, am ajuns la destinatie, unde Gironde şi-a aruncat ancora şi a fost fixat de nişte stîlpi de pe mal. Înainte de toate, aş vrea să vorbesc despre acest bac, care de acum înainte, pentru vreo cinci luni, avea să ne fie casă. Gironde era un bac lung de 30-35 metri. Era împărţit în trei compartimente. La un capăt a fost instalată bucătăria celoi 600 de deţinuţi. În condiţiile în care eram acum, comuniştii au introdus cunoscuta doctrină a luptei de clasă, aşa că ne-au împărţit în două clase, muncitori şi intelectuali. Prin această împărţire, au intenţionat să strecoare între noi neînţelegeri, invidie şi chiar duşmănie, clasa mai privilegiată înaintea administiaţiei fiind muncitorii. În categoria intelectualilor au fost puşi toţi deţinuţii care aveau de la patru clase de liceu în sus. Aşadar, la celălalt capăt al bacului era compartimentul mai mic, care a fost dat celor patru brigăzi muncitoreşti, formate din 200 de deţinuţi. La mijloc era încăperea cea mare, în care au intrat opt brigăzi de intelectuali, cu cei 400 de deţinuti. Brigăzile de muncitori au fost tratate diferenţiat, mai cu bunăvoinţă, în timp ce intelectualii au avut parte de un regim aspru, dur, cu persecuţii izvorîte din fantezia diabolică a administiaţiei comuniste. Minciuna, ura şi crima au fost morala de totdeauna a religiei ateiste, care acum era în deplină manifestare”.

Mia Iovin povesteşte exact şi fără înflorituri, ce a văzut şi trăit. ”Voi incerca sa redau cît de cît ceva din ceea ce a constituit pentru mine şi pentru toţi deţinuţii o adevărată tortură, de zi şi noapte, în condiţiile cu totul inumane aflate pe acest bac. În primul rînd, fiind construit în întregime din metal, în timpul zilei se supraîncălzea de soarele dogoritor al verii, astfel încît în condiţiile de neaeresire, temperatura se ridica la peste 40 de grade. În primele zile, am fost tinuţi zi şi noapte închişi în bac, pînă au fost concepute şi aplicate metodele de funcţionare şi paza acestei colonii mobile. În cursul zilei, dezbrăcaţi doar la cămaşă si chiloţi, şiroaie de transpiraţii neîntrerupte curgeau pe trupurile noastre, de parca eram în etuvă, din cauza aburilor care ieşeau din noi. Prin contrast, pe durata nopţii, temperatura scădea brusc, fierăria vasului se răcea repede în bătaia vînturilor de stepă. Am ajuns să dîrdîim de frig, literalmente ne clănţăneau dinţii în gură în aşa măsură, că nu puteam dormi. Transpiraţiile abundente din cursul zilei au determinat nevoia arzatoare de apă de băut în cantitate mare, pentru refacerea echilibiului din organism. Singura sursă de apă era din Dunăre, care aproape de vărsarea în Marea Neagră era suprapoluată. Uneori se punea în butoaiele de apă cloramină pentru dezinfectare, alte dăţi nu, şi eram nevoiţi să o bem. În cîteva zile de la sosire, toţi detinuţii aveau să se îmbolnăvească de diaree rebelă, unii chiar şi de febră tifoidă, iar asistenţa medicală pe bacuI Gironde era cu totul inexistentă”.

La toate plîngerile deţinuţilor, răspunsul era invariabil: ”V-am adus aici să vă omorîm, bandiţilor. Nici unul din voi nu o să scape... Intrarea şi ieşirea din bac se făcea pe o scară metalică foarte îngustă, înaltă şi abruptă, probabil sa fi avut in jur de 6-7 metri înălţime. Nenorocirea era că în fiecare seară şi dimineaţa, cei ajunşi la rînd in echipa de serviciu trebuiau sa facă pe vidanjorii, să scoată tinetele cu excremente şi urină umplute aproape la refuz, cu o greutate supraomenească, dacă ţinem seama de puterile noastre decimate, zi de zi. Priveam cu groază şi sub tensiune pericolul la care erau supuşi cei din echipă, făcînd operaţia aceasta de a scoate doi inşi aceste tinete, în puterea braţelor, pe scara îngustă de cel mult 50 de centimetri, pînă pe parapet, de unde erau deversate în Dunare. Într-o dimineaţă, echipa de doi care scotea o tineta pe scară, cînd au ajuns aproape sus la ieşire, puterile i-au părăsit şi au scăpat tineta din mîini, care s-a prabuşit înapoi pe fundul bacului. Murdăria s-a împrăştiat peste tot în jur, aşa că s-a umplut toată încăperea cu un miros pestilenţial”. Şi toţi deţinuţii au început să ţipe...

Pentru nevoile fiziologice din timpul zilei ale celor şase sute de deţinuţi, ”lîngă bac, în imediata apropiere a Dunarii, a fost săpat un şanţ în zig-zag, care să folosească drept hazna şi care era neacoperit. Mii şi mii de muşte, de toate culorile şi de toate soiurile roiau peste tot. Muştele din hazna zburau apoi sus pe Gironde, unde era întinsă mămaliga şi mîncarea pentru deţinuţi, fără să fie acoperită. Am văzut cu ochii mei cum viermii mişunau pe mămăligă, marmeladă şi pîine, ca şi muşte de tot felul. Era mai mult decît dezgustător, dar foamea chinuitoare ne făcea în stare să înfrîngem scîrba şi riscurile îmbolnăvirii si să mîncăm tot ce ni se dădea. Nu este nimic în afara realităţii, din cele ce am spus”.

Viaţa de lagăr: ”După tine suspin, / Cer senin, cer senin”

Ajuns apoi pe uscat, în lagărul de la Grindu, pe Mia Iovin l-a însoţit foamea. Foamea era dominantă, ”foamea era un bici permanent pe noi”, scrie Iovin. Apoi povesteşte despre munca extenuantă. I se adăuga fie o căldură infernală, vara, fie un frig muşcător, iarna. ”Muncile din Deltă au fost cunoscute mai ales prin tăierea stufului, despre care au vorbit şi au scris alţii; eu nu am ajuns la tăiat stuf. În schimb, odată repartizaţi în brigăzi, am ajuns la muncă de plantat butaşi de vie. Numai că acum era iarnă în plin, venise decembrie. Drumul spre gospodăria unde urma să lucrăm a fost lung, de 7-8 km, fiind transportaţi în remorci deschise, trase de tractoare. Trebuia să stăm pe şezut în acele remorci, pe fundul cărora erau ceva tulei de porumb, folosiţi de alţi deţinuţi încă din toamnă, sfărîmaţi şi îngheţaţi de toate ploile care au curs peste ei. Practic am stat pe gheaţă şi, în plus, vînturile în Delta Dunării, cu teren deschis spre Răsărit şi Miazănoapte, băteau cu furie, uneori cu ninsori, aşa că aveam impresia că zăpada nu va ajunge niciodată să atingă pămantul. Am suferit de frig, cum greu se poate spune”.

Normele în lagărele de muncă erau imposibil de îndeplinit – iar de ele depindea raţia de hrană. La săpatul de diguri, de pildă, ”norma o ştia toată lumea, era aceea de 3,2 metri cubi săpat, încărcat în roabă şi cărat, la distanţe de 15-30 metri”. Fizic, putea fi îndeplinită doar jumătate din ea. Rezultatul nu se lăsa aşteptat: ”seara, la sosirea în colonie, am fost raportat şi, ca urmare, înainte de stingere am fost chemat într-o baracă, cu alţi cîţiva deţinuţi. Acolo am fost luat primul la rînd şi mi s-a ordonat să mă dezbrac la pielea goală şi să mă aşez jos pe o pătură, întins cu faţa la pămînt. Mi-a întins un cearceaf umed pe spate şi un gardian mi-a aplicat lovituri puternice, cu un baston de cauciuc. Mai multe zile, nu am putut să mă aşez, fără dureri mari... Pe lîngă dureri, sentimentul de degradare umană era copleşitor”.

Consecinţele unei munci grele, în arşiţă sau în frig şi vînt şi subalimentaţia şi-au spus repede cuvîntul. Mia Iovin s-a îmbolnăvit, după o lună şi ceva de la sosirea la Periprava. Organismul său era slăbit, după patru ani de temniţă, din care o lungă perioadă a petrecut-o izolat la Zarcă. „În luna ianuarie, la Periprava fiind, m-am îmbolnăvit foarte grav şi am fost internat la baraca-staţionar pentru cei bolnavi. Era vorba despre o revenire cu recrudescenţă a insuficienţei hepatice, în care colecistul îmi crea suferinţe mari”. A fost tratat, cu succes, de doi medici deţinuţi, ”însărcinaţi cu dispensarul”. ”Dar într-o dimineaţă a venit comandantul lagărului din Periprava, un bărbat înalt şi zdravăn, cu gradul de maior (vestitul Ficior – n.n.), şi a ordonat ca toată lumea, şi cei grav bolnavi, să iasă în curte, la numărătoare. Aşa am ieşit şi eu, cum am putut... Cum m-a ochit maiorul pe mine, dintre 1.000 de deţinuţi, galben ca ceara, i-a întrebat pe doctorii deţinuţi: Dar ce aţi făcut cu deţinutul ăla, de este galben ca ceara? Am ajuns intoxicat de atebrină, un medicament cu care mă tratau, căci doctorii deţinuţi nu aveau laboratoare sau alte facilităţi, să poată analiza rezultatul tratamentului”.

”Marea binecuvîntare” de care s-a bucurat Mihai Iovin la Periprava a fost reîntîlnirea lui cu mulţi fraţi întru credinţă, ”dintre care pe unii i-am cunoscut, iar pe alţii nu. Primul dintre ei îl amintesc pe fratele Dezsi Zoltan, preot reformat, cu care am stat mai multe săptămîni în baraca dispensar. El suferea de tuberculoză pulmonară. Zoli, cum îi spuneam noi, le-a mărturisit celorlalţi că Domnul l-a cercetat prin legătura cu mine şi el s-a întors cu adevărat la Domnul, prin părtăşia cu mine. Fusese în celulă şi cu Niculiţă Moldoveanu, de la care învăţase o cîntare, pe care o cîntam împreună adeseori în duet. Avea o frumoasă voce de bariton. Cîntarea era: Cer senin, cer senin, plin eşti de lumină, plin, după tine suspin / Cer senin, cer senin”...

Moartea în lagăr

În închisoare, mai ales la infirmerie, care era o anticameră a morţii, barierele confesionale se ştergeau. Cu toţii erau fraţi, în suferinţă şi în credinţa în Dumnezeu: ”De la baptişti era Balog Adalbert, de la Oastea Domnului era Popa Petru. Boala mea s-a agravat şi nu mai ştiam ce este de făcut, decît să privesc la cer, căci Domnul are orice soluţie şi ia aminte la nevoile mele, aşa că voia Lui pentru mine era mai sfîntă ca orice pe pămînt. Cine vine la mine la infirmerie într-o zi? Fratele avocat (convertit în lagăr – n,n.), care tocmai primise pachet de la soţia lui. În pachet erau şi zece fiole de extract de ficat, cu vitamina B12. El îmi spune cu o faţă radioasă: Eu mă simt sănătos şi nu am nevoie de ele. Am primit un îndemn să ţi le dau ţie, ştiu că aşa ceva îţi va prinde bine. A plecat apoi foarte fericit înapoi, la baraca lui”. Asemenea lecţii de solidaritate şi iubire creştină între deţinuţi sînt des pomenite, în toată memorialistica de închisoare.

Spre disperarea gardienilor şi a celor de mai sus de ei, ”reeducarea prin muncă” avea un efect contrar – ducea la împărţirea vieţii împovărătoare de lagăr între deţinuţi, ca şi a micilor clipe de bucurie. Din care unele erau trăite în solitudine: ”În sus şi în jos pe liziera de est a lagărului de la Periprava, mi-am croit prin zăpadă poteca mea, pe care nu circula nimeni în afară de mine, iar la cîntările mele asista nu numai cerul, ci şi cele trei sentinele din trupele de Securitate care ne păzeau, doi la colţuri şi unul la turela din mijloc. A fost posibil acest lucru, fără să se sesizeze vreun gardian, deoarece între mine şi poartă, unde erau gardienii, era în funcţie un motor puternic, care genera curent electric pentru colonie. Era o explicaţie a mea raţională în acele momente, sau poate a fost o minune, cum minune a fost şi fericirea pe care am trăit-o atunci, în ziua de 29 februarie 1964, an bisect, care a rămas pentru mine de neuitat. Cînd vreau să stabilesc în ce an va fi un nou an bisect, întotdeauna încep socoteala de la anul 1964, cînd eu eram în lagăr la Periprava şi în care Domnul mi-a ridicat un stîlp de aducere-aminte a prezenţei Sale”.

Tot în acele zile, ”două evenimente tragice i-au zguduit pe deţinuţi”, în colonia de la Grind. ”În primul rînd, în după-amiaza acelei zile de duminică, un deţinut din echipa care ajuta la curăţit zarzavaturi la bucătărie, după ce a văzut că a pierdut şansa să fie strigat, (căci noi ziceam că cei strigaţi vor merge acasă), a suferit un şoc nervos, cu atacuri la inimă, cu frecvenţa de un şoc la fiecare minut. Patul acestui deţinut era lîngă patul meu, aşa că l-am putut vedea timp de 36 de ore, cît a mai trăit. Cei doi medici deţinuţi l-au străjuit tot timpul, fără să-l poată ajuta cu ceva. I-am întrebat cum de a putut să supravieţuiască 36 de ore, în condiţiile astea? Răspunsul a fost că trebuie să fi avut o inimă foarte puternică. Nu a mai putut suporta condiţiile din închisoare şi l-a apucat disperarea, a pierdut orice speranţă de libertate şi de viaţă. A fost pentru mine o experienţă cutremurătoare, să văd o fiinţă umană, în spasmele morţii. Cei din familia lui or fi aşteptat cu nerăbdare ca într-o bună zi să-l vadă acasă în mijlocul lor, să le poată povesti prin ce suferinţe a trecut, dar toate speranţele lor aveau să se năruie, dragul lor nu s-a mai întors, şi-a sfîrşit drumul vieţii la Grind, în Periprava, un lagăr al suferinţelor fără număr şi al morţii”.

”Al doilea eveniment care a zguduit deţinuţii de la Grind, tot în zi de duminică, a fost acela al unei sinucideri. Un preot ortodox a pierdut orice credinţă cu privire la sine, că va mai ajunge ziua eliberării. Răbdarea lui a ajuns la o limită de jos, peste care nu a mai putut să treacă. Cîte speranţe s-au năruit în anii care au trecut şi acum nu i-a mai rămas nici una!… A profitat de faptul că era singur in baraca lui în aceea zi şi, cu un cearceaf de pat făcut sul, s-a spînzurat de două paturi de metal suprapuse… Disperarea i-a cuprins pe mulţi, care au ajuns la limita puterilor de supravieţuire şi nu au mai putut face un pas mai departe”. Ca un post-scriptum la această poveste tragică, la Periprava am găsit azi doi morţi, îngropaţi în două lăzi separate, dar puşi în aceeaşi groapă – ceea ce se întîmpla în circumstanţe cumulate, ca iarna şi morţi apropiate în timp. Ar putea fi cazul celor doi, pomeniţi de Mihai Iovin.

Aici, în cimitirul lipovenesc de la Periprav s-a oprit drumul a 104 deţinuţi, în tot atîtea morminte fără cruce. Pentru 71 dintre ei, însă (pînă acum), lumînările s-au aprins şi la căpătîi le va fi aşezată o cruce. Căci voia Domnului e mai mare decît orice putere a oamenilor.