ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / O istorie a informatorilor Securităţii (I)

În atmosfera saturată de suspiciune, frică şi propagandă din anii comunismului, micile slăbiciuni omeneşti s-au schimbat nu o dată în vicii şi aberaţii, exploatate cu folos de cei puşi să menţină controlul asupra ”maselor” şi liniştea celor puternici. Din nefericire, arhivele Securităţii, fosta poliţie politică, abundă în astfel de exemple, în condiţiile în care unicele certitudini erau cartelarea alimentelor de bază, partidul comunist cu decretele lui şi frica inspirată de ”organe”. În acest context, a înflorit delaţiunea. Turnătoria. O istorie completă a ”informatorilor” din România nu s-a scris încă – sînt peste trei miloane de dosare cu turnătorii, la CNSAS. E abia la început, dar se va scrie odată şi-odată. Am schiţat însă direcţiile ei, pentru a înţelege fenomenul turnătoriei la români, în anii comunismului.  

 

 

Încă de la înfiinţarea Securităţii, prin Decretul 221, publicat în Buletinul Oficial din 1 septembrie 1948, s-a pus un accent deosebit pe dezvoltarea reţelei de informatori, a căror misiune era să furnizeze poliţiei politice comuniste date din mediile considerate ”ostile regimului democrat-popular”. Aceste date au fost adunate treptat în ”dosare de urmărire informative”, întocmite celor ce aveau apoi să fie arestaţi ca ”duşmani ai poporului”. 

 

Sub îndrumarea consilierilor sovietici din KGB, ofiţerii Securităţii îşi constituiseră deja în 1951 un aparat informativ specializat, care număra 10.698 de informatori. Dintre aceştia, 1.210 erau racolaţi din rîndul persoanelor care făcuseră parte din Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Liberal. Numărul informatorilor care supravegheau activitatea aparatului de stat era ceva mai mare, de 1.374, iar restul erau strecuraţi în alte zone ale societăţii, considerate de securişti drept surse de ”destabilizare” pentru regim. La acea vreme, informatorii erau împărţiţi în trei categorii: ”necalificaţi” (numiţi ulterior colaboratori sau, în anii ‘80, ”persoane de sprijin” – în cazul membrilor de partid), ”calificaţi‘ (informatori propriu-zişi) şi ”rezidenţi”. Pentru a lucra în conspirativitate cu reţeaua informativă, se racolau şi aşa-zise ”gazde”, persoane care îşi puneau locuinţa la dispoziţia Securităţii, pentru a se realiza acolo întîlnirile dintre securişti şi informatori. 

 

Numărul ”surselor”, cum erau numiţi toţi aceştia de către securişti, a crescut an de an, dar cel mai important salt în evoluţia numerică a reţelei s-a petrecut după 1965. Renunţarea la represiunea dură, făţişă, şi înlocuirea ei cu un riguros control al societăţii au dus la multiplicarea numărului celor care, de bunăvoie, pentru a obţine diverse avantaje, ori mai mult sau mai puţin constrînşi, acceptau să devină ”turnători”, cum erau numiţi de restul românilor. La începutul anilor ‘70, s-a trecut la o reorganizare a reţelelor informative. Pe de o parte, membrii PCR care lucrau cu Securitatea primeau sau beneficiau de un regim special, racolarea lor făcîndu-se doar cu aprobarea forurilor de partid, activitatea fiindu-le pe deplin conspirată: evidenţa acestei reţele era păstrată de primul-secretar pe judeţ sau, în cazul în care acesta era considerat nepotrivit pentru o muncă socotită conspirativă, de secretarul cu probleme organizatorice. Pe de altă parte, s-a trecut la constituirea unui sistem unitar de evidenţă a reţelei informatorilor. 

 

Prin Ordinul 520420, în 1972, generalul Pavel Costandache, comandantul Centrului de Informatică şi Documentare (CID), a dispus contabilizarea evidenţei reţelei informative în nişte registre tipizate, care apoi erau trimise la Bucureşti pentru a fi introduse în memoria calculatoarelor de la CID. Practic, existau cel puţin trei înregistrări ale informatorului: cea în documentele ofiţerului de legătură, cea operată în registrul reţelei informative şi cea furnizată la Bucureşti CID-ului, creierul computerizat al Securităţii, de lîngă Biserica Kretzulescu. În 1989, numărul informatorilor înregistraţi în evidenţele Securităţii a fost declarat ulterior (de către Virgil Măgureanu, primul director al SRI, succesorul Securităţii) ca fiind în jur de 400.000, dintre care peste 137.000 erau activi, cînd regimul a căzut – ori s-a ”reorganizat”, renunţînd la componenta ideologică marxistă şi la ”partidul unic”. 

 

De la începuturile ei, poliţia politică comunistă a acordat o deosebită importanţă reţelei sale de ”surse”. O adresă a conducerii Securităţii către unităţile teritoriale din 1951 arăta: ”Arma de bază a organelor Securităţii Statului este reţeaua de informatori bine organizată. Cantitatea şi calitatea reţelei informative a organelor Securităţii Statului, justa ei plasare pe probleme, educarea şi folosirea informatorilor determină rezultatele muncii de prevenire, depistarea şi lichidarea la timpul oportun şi cît mai completă a activităţii criminale, dusă în ţara noastră de elementele duşmănoase”. Securitatea a moştenit, în practica racolării şi utilizării informatorilor, metodele folosite anterior de către Siguranţă. O directivă din vara anului 1948, privind construirea şi utilizarea reţelei informative specifica în privinţa recrutării informatorilor: ”Agentul informator constituie elementul de bază al acţiunii informative. El este elementul de contact direct şi permanent cu obiectivele urmărite, avînd misiunea de a culege informaţiunile şi a le raporta ierarhic, în forma brută în care le recepţionează. Activitatea se bazează deci, în principal, pe date obţinute prin simţuri proprii, angrenate în observare şi supraveghere în zona sa de activitate. Informatorii pot fi voluntari şi recrutaţi. Informatorii voluntari, în general, prezintă o valoare mai puţin importantă, cîteodată sînt chiar dăunători, deoarece mulţi sînt interesaţi, din vreo cauză oarecare, în informaţiile ce le aduc, astfel că le denaturează şi ar putea induce în eroare organele de Siguranţă”. 

 

Se stabileau tot atunci criterii precise în vederea recrutării, care începeau prin identificarea persoanelor ce ar putea servi ca informatori în obiectivele pe care ofiţerul de informaţii voia să le urmărească şi continuau cu culegerea de informaţii complete asupra posibililor membri ai reţelei. ”Strîngerea datelor se va face cu răbdare, fără a se lăsa nici o chestiune neclară, abordîndu-se toate pistele şi mergîndu-se pînă la supraveghere. Totul însă cu o discreţiune totală. Se va insista a se cunoaşte în amănunt: trecutul persoanei vizate, felul actual de viaţă, năzuinţe imediate şi de viitor, slăbiciuni şi calităţi, necazuri şi greutăţi intime etc. Nu trebuiesc eliminaţi oameni care la prima vedere par inabordabili. Trebuie să se ţină seama că pot fi prelucraţi ca informatori oameni cinstiţi, oamenii de caracter, tot aşa de bine ca şi cei pe care slăbiciunile morale, lipsurile sau oportunismul de moment îi îndeamnă să se vîndă”. În 1948, se spuneau lucrurilor pe nume: să se vîndă.

 

 Ultima fază în acţiunea de recrutare era considerată ”emiterea propunerii de colaborare viitorului informator”, cea mai delicată operaţie, bazată pe convingerea celui în cauză sau, cel mai frecvent, prin ”îndatorarea prin diferite servicii făcute, cerîndu-i-se apoi să lucreze, prin intimidare, folosind informaţiunile ce avem asupra unor eventuale culpe, ce ar apăsa asupra celui vizat, ori şantaj pe tema eventualelor informaţiuni compromiţătoare”. Siguranţa era infiltrată deja de către comunişti la data elaborării acestei ”Directive privind lucrul cu agentura” şi se afla în vara anului 1948 într-o perioadă de reorganizare, la finalul căreia avea să fie înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului, la 30 august. Agenţii Siguranţei lucrau de mai bine de doi ani în slujba PCR, în vederea compromiterii adversarilor politici. Agentura de informatori condusă de ei împotriva forţelor politice anticomuniste a utilizat metode care au fost ulterior consacrate şi în practicile Securităţii şi a fost, pentru aceste servicii, retribuită conform normelor prezentate mai jos: ”La fixarea sumelor ce vor constitui renumerarea informatorilor recrutaţi trebuie să se ţină seama de valoarea obiectivului în cadrul căruia lucrează informatorul, de valoarea informatorului, de acţiunile şi cheltuielile ce ar fi obligat a le face în executarea misiunii sale şi de posibilităţile materiale. Nu este recomandabil a se oferi de la început sume mari de bani”. 

 

Acest mod de racolare a agenturii a suferit, după înfiinţarea Securităţii, unele modificări cu un caracter mai degrabă formal, ”filozofia” racolării informatorilor rămînînd, în mare, aceeaşi. În primii trei ani de activitate ai Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, s-a pus îndeosebi problema unei îmbunătăţiri calitative a reţelei informative, întrucît o parte din aceasta a refuzat să lucreze pentru ”noii stăpîni”. Astfel, în ”Directiva nr. 101” din 29 martie 1951 privind ”munca cu agentura” se accentua asupra creşterii calităţii reţelei informative, aspect neglijat de ofiţerii operativi: ”Mulţi dintre lucrătorii informativi ai unităţilor Securităţii Statului, atît din Centrală, cît şi din Regiuni, se ocupă insuficient şi greşit cu munca de recrutare a informatorilor, care este absolut insuficientă, iar descoperirea şi folosirea aptitudinilor şi posibilităţilor contrainformative ale informatorilor se face într-o măsură prea mică. Studierea prealabilă a persoanelor recrutabile nu se adînceşte sporadic, din care cauză reţeaua informativă are mult balast şi un număr însemnat de indivizi dubioşi”. Aceste deficienţe erau cauzate şi de lipsa de calitate a personalului încadrat în Securitate. Condiţia intelectuală precară a multora dintre ofiţerii Securităţii a pricinuit deseori serioase accidente în ”munca cu agentura”, observîndu-se nu o dată, la şedinţele de bilanţ, că unii dintre ofiţeri sînt fie chiar mai slab pregătiţi decît informatorii pe care i-au recrutat, fie incapabili să-şi construiască o reţea informativă. 

 

Exemplele abundă în arhivele fostei Securităţi. Astfel, într-un raport privind rezultatul muncii informativ-operative din cadrul Regiunii Cluj, prezentat pe 24 aprilie 1955, comandantul regionalei de Securitate, colonelul Mihail Nedelcu, constata că ”unii tovarăşi s-au mulţumit cu 1 sau 2 informatori. Sînt lucrători operativi care nu au nici un informator şi care lucrează în muncă de contraspionaj, iar alţii care au informatori şi nu ştie [sic!] să-i dirijeze”. Mult mai grav, după cum constata Nedelcu, era faptul că ”din lucrătorii noştri puţini au un nivel cultural pentru a putea purta discuţii cu informatorii”. 

 

 

Un caz concret la respectiva şedinţă de bilanţ, derulată în prezenţa ministrului Alexandru Drăghici, a supus analizei şeful Securităţii din Huedin, căpitanul Covaci: ”Vreau să arăt cazul cu tov. locotenent Brie, care de cînd sînt acolo nu a recrutat nici un informator. Un an şi jumătate a studiat un informator pentru recrutare, minţindu-ne pe toţi că a făcut cunoştinţă, şi cînd am văzut că ne-a minţit, ne-a pus în faţă un tolomac care nu putea spune două cuvinte”. Aceste situaţii au fost mult mai grave în primii doi ani de funcţionare a Securităţii, cînd preluarea fostei agenturi a Siguranţei de către DGSP a întîmpinat multe dificultăţi. Numărul informatorilor era în intervalul 1948-1950 sub 10.000 la nivelul întregii ţări, iar calitatea informaţiilor furnizate de această reţea a fost de multe ori îndoielnică, baza de lucru fiind racolarea surselor prin presiune şi şantaj. Utilizarea aproape exclusivă a unor astfel de mijloace îşi punea amprenta asupra eficienţei. Căci, spre exemplu, cu ce rezultate putea fi utilizat ţăranul M.N. din Cocargeaua, Ialomiţa împotriva semenilor săi, sub ameninţarea internării într-unul dintre lagărele de muncă de la Canal? 

 

Iată mai jos povestea tentativei de racolare a sa în vara anului 1950, în împrejurările în care ţăranii erau conduşi la treierat de tovarăşi responsabili cu preluarea cotelor care trebuiau predate obligatoriu către stat: ”În ziua de 11 iulie a.c. sus-numitul a ieşit în întîmpinarea mai multor cetăţeni, formaţi într-o ceată pentru a treiera. Adresîndu-se capului de ceată, a spus că ar face mai bine să lase grîul pe cîmp să putrezească, deoarece poporul va pune mîna pe el şi-l va omorî. M.N. este de 40 de ani, căsătorit, are 4 copii. S-au luat măsuri ca cel în cauză să fie chemat şi, dacă nu va putea fi folosit, să fie încadrat într-o Unitate de Muncă”. Practic, telegramele trimise la Direcţia Generală a Securităţii Poporului la începutul anilor ‘50 conţin numeroase astfel de exemple14. Precaritatea reţelei informative a făcut necesară o coordonare de la centru a acţiunilor de îmbunătăţire a ei.

 

Astfel, în primele luni ale anului 1951, a fost elaborată la nivelul conducerii Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, cu concursul consilierilor sovietici, ”Directiva despre munca cu agentura”, deja menţionată mai sus. Ea constituie cadrul în care ofiţerii operativi trebuiau să-şi construiască reţelele informative şi să lucreze cu informatorii, reprezentînd o adaptare a vechilor directive moştenite de la Siguranţă la noile realităţi, un răspuns la schimbările de strategie şi obiective ale poliţiei politice comuniste. 

 

Faţă de vechile reglementări, s-a operat în primul rînd o mai clară delimitare a categoriilor de persoane utilizate în reţeaua informativă. Astfel, Directiva arăta că reţeaua de informatori, care ”execută munca de depistare şi demascare a activităţii criminale dusă de elementele duşmănoase în ţară”, poate fi împărţită în trei categorii principale: ”1. Informatorii necalificaţi [viitorii colaboratori, n.n.], 2. Informatorii calificaţi - adeseori, organele Securităţii statului recrutează astfel de informatori din mijlocul elementelor străine de clasa muncitoare sau compromise prin legăturile sau activitatea lor criminală dusă împotriva Republicii Populare Române. 3. Rezidenţii sînt colaboratorii acoperiţi (neîncadraţi în state) ai organelor Securităţii Statului, care conduc activitatea reţelei de informatori necalificaţi ce le-a fost transmisă în vederea legăturii, în obiectivele şi problemele deservite de organele Securităţii Statului. Ei se recrutează din rîndul membrilor de partid verificaţi, membrilor UTM şi, numai în cazuri excepţionale, din rîndul informatorilor fără de partid, aparţinînd categoriei sociale mai apropiate de clasa muncitoare”. 

 

Problema majoră în practica recrutării de informatori în anii ’50 a fost însă legată de faptul că toate aceste reglementări erau ”traduse” în munca practică de pe teren a securiştilor în bătaie, la care se pricepeau cel mai bine. Recrutarea se făcea de fapt cu forţa pumnului. Nu degeaba Pintilie Gheorghe, şeful Securităţii, îi certa pe securişti, la 1 martie 1950, într-o şedinţă de analiză şi bilanţ, în termenii următori: ”Ce înseamnă pentru noi informatorul? Am dat aşa exemple pur şi simplu, ca la copii mici, nu că v am considerat pe voi copii mici, dar am dat aşa, ca să vă fie mai clar, să puteţi să gîndiţi mai bine. Am spus în felul următor: fiecare meseriaş, fiecare doctor, orice om are o sculă şi de scula lui se îngrijeşte, însă la Securitate, care este scula noastră? Am spus că şi noi avem o sculă. Dacă frizerul are brici, dacă strungarul are strung, am spus că ce avem noi sînt informatorii noştri, să ştim cum să muncim, să vedem cu cine avem de a face. Aşa cum muncitorul are grijă de scula lui, aşa avem şi noi de informatori – şi noi trebuie să avem grijă de scula noastră, mult mai mult. De pildă, la frizer este briciul, dar la noi este omul – şi omul viu, asta înseamnă că trebuie să i dăm mai multă atenţie. Trasează i o linie, dar nu aşa, gata, îl iei şi îi faci negru la spate. Asta este muncă cu informatorii? Aşa a înţeles Securitatea să aibă relaţii cu informatorii, aşa a înţeles să aibă relaţii cu scula ei? Dacă un strungar distruge scula lui, ce mănîncă el mîine? Aşa ne învaţă Partidul nostru?”

 

Un prim document elaborat din arhivele Securităţii cu privire la modul de recrutare şi de lucru cu informatorii este ”Directiva nr. 101 despre munca cu agentura” din 1951, în care se descrie în amănunt şi procedura de racolare a informatorilor de către ofiţerii de securitate. Capitolul II al Directivei se ocupă în detaliu de ”pregătirea în vederea recrutării şi recrutarea informatorilor”: ”Recrutarea informatorilor este o muncă complicată şi de răspundere. De calitatea şi rezultatele studierii candidatului la recrutare, de metoda ce este folosită la recrutare şi de însuşi procesul recrutării depinde [sic!] în mare măsură roadele activităţii informatorilor. Lucrătorul operativ care se ocupă cu crearea reţelei de informatori, în obiectivele şi problemele deservite, fixează candidaturile în vederea recrutării, studiindu-le în mod amănunţit şi complet. În timpul studierii este necesar să stabilească următoarele: a) Datele biografice ale persoanei ce urmează să fie recrutată, precum şi legăturile în producţie şi la domiciliu; b) Date despre nivelul de pregătire culturală şi politică, precum şi date despre părerile şi manifestările politice ale celui avizat; c) Date despre aptitudinile şi capabilitatea pentru munca informativă (inteligenţă, capacitatea de a lega cunoştinţe şi de a cîştiga încrederea, capacitatea de a găsi cea mai justă soluţie într-o situaţie complicată ş.a.m.d.); d) Date despre părţile negative ale celui ce urmează să fie recrutat (decăderea morală, pălăvrăgeala şi altele); e) Date despre activitatea lui criminală din trecut sau, posibil, cea prezentă. Strîngerea datelor necesare se efectuează pe căi oficiale, precum şi cu ajutorul informatorilor, filajului, interceptărilor şi tehnicii operative, în funcţie de necesitate şi în măsura posibilităţilor. După studiul amănunţit al datelor acumulate asupra celui ce urmează să fie recrutat, lucrătorul operativ poate să facă cunoştinţă personal cu informatorul, invocînd un motiv plauzibil, iar după aceasta stabileşte metoda cu care persoana vizată va fi chemată în vederea recrutării, precum şi însăşi metoda de recrutare”. Care, în niciun caz, cum se repeta la nesfîrşit, dar securiştii nu se puteau descurca de multe ori altfel, nu putea fi nelipsita bătaie, sau ”recrutare” cu forţa pumnului, singurul argument convingător pe care îl aveau la îndemînă (va urma).