ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Oaia şi Partidul. O mică istorie cu proşti, în comunism

În primăvara anului 1955, o nouă problemă a fost înscrisă pe agenda de discuţii a Secţiei Agrare a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (fost şi viitor Comunist) : mureau oile. O epidemie ciudată a făcut ca, pur şi simplu, oaia să nu se poată adapta nici gospodăriei agricole de stat, aşa cum nu se adapta nici la „colectiv” şi nici măcar la „întovărăşiri”. Frazele avîntate, declamate de ”tovarăşii de la regiune”, în lungi şedinţe de prelucrare a documentelor de partid, privind transformarea socialistă a agriculturii, n au avut efect – parcă nu sunau la fel ca doinele ciobanilor, trimişi în coloniile de muncă din Dobrogea. Aşa că toţi cei veniţi să dea o mînă de ajutor colectiviştilor s au întors la „centru” fără rezultate – oile continuau, inexplicabil, să moară pe capete în ţarcurile agriculturii socialiste. 

 

 

Ca urmare a faptului de mai sus, socotit de o gravitate deosebită, problema a ajuns, cum spuneam, să fie dezbătută la începutul lunii aprilie a anului 1955, de capetele luminate ale partidului. 

 

Şedinţa era prezidată de Alexandru Moghioroş, cel care în cadrul Comitetului Central răspundea de Ministerul Agriculturii, de mai vechea noastră cunoştinţă Nicolae Ceauşescu, pe atunci unul din secretarii Secţiei Agrare, şi de Alexandru Drăghici, ministrul de Interne. Situaţia era gravă : se raportase scăderea şeptelului cu o treime. Chiar dacă oaia nu putea fi acuzată totuşi de sabotaj, ceva ceva trebuie că aparţinea unei mîini criminale – doar nici un animal nu putea muri în republică, fără aprobare. Concluzia şedinţei, sintetizată de Ceauşescu şi Drăghici, a fost în consens cu aprecierea de mai sus : ”există o stare de demobilizare”, mai sînt multe „elemente duşmănoase în agricultură, elemente cu un trecut dubios”. Nu e de vină oaia, nici Partidul! Să căutăm, deci, adevăratul duşman! 

 

În păienjenişul decizional al regimului, indicaţia a parcurs totuşi repede calea pînă la executant. Aşa că, numai cîteva zile mai tîrziu, pe 24 aprilie 1955, tovarăşul Pintilie, şeful Securităţii Raionale din Zalău, îi raporta direct şi cu mîndrie ministrului Drăghici, într o şedinţă de bilanţ desfăşurată la Cluj: „Am aflat că faptul că mor oile este că în nasul lor se fac viermi! La aceasta a contribuit şi proasta alimentaţie a lor şi prostul tratament făcut de medic: le a făcut injecţii cu drojdie de bere”. Între timp, boala se răspîndise de la oi la om, afectîndu le unor tovarăşi în mod grav nivelul politico ideologic. Acelaşi ofiţer raporta : „S au ivit şi o serie de evenimente, în sensul că tov. secretar de la organizaţia de partid a Securităţii a fost scos din partid, cu toate că fusese ales ca secretar abia în luna februarie. După alegere, el a început să tragă la răspundere pe tovarăşii de la noi. La o şedinţă profesională, tovarăşul s a năpustit asupra lor, cu o serie de probleme: el afirma că în Uniunea Sovietică nu este cultură şi că în timpul războiului de apărare, au fost unii ostaşi care au mîncat pîine cu cremă de ghete”. 

 

Drăghici a manifestat, se pare, un dram de interes în privinţa securistului, căzut în maladia ”oii nebune” şi a întrebat scurt: „Ce face ăsta acum ?”. Răspunsul căpitanului Pintilie a confirmat diagnosticul: „El este bolnav, are ceva la creier!” Povestea, ca orice poveste, are un final fericit. Pintilie a mai primit o stea pe epoleţi. Doctorul care le a făcut injecţii cu drojdie de bere oilor a fost arestat, dar a fost eliberat la scurt timp, cu scuzele de rigoare, fiind ginerele unui deputat în Marea Adunare Naţională. Fostul secretar de partid de la Securitatea din Zalău a fost trimis, după ieşirea din sanatoriu, în producţie – director adjunct la Fabrica de cremă de ghete „Guban”. 

 

Finalul fericit pentru oi a fost că un lot mare de deţinuţi, de profesie ciobani, au fost eliberaţi. Ca prin minune, oile nu numai că au încetat să mai moară, dar au fătat, în acea vară, cîte doi miei fiecare – se glumea că inclusiv berbecii. Numai aşa se putea explica faptul că, la al II lea Congres al PMR ului, din decembrie 1955, în pofida epidemiei din primăvară, se raporta creşterea cu o treime, faţă de anul 1954, a efectivelor de oi ale României Populare.

 

 

Securitatea, ca şi Partidul, a fost plină de tovarăşi Popescu, începînd din „anii de glorie” ai lui Dej şi sfîrşind cu cei ai „făuririi societăţii socialiste multilateral dezmembrate” ai lui Ceauşescu. Nu mă îndoiesc că în prezentul construirii capitalismului „social¬-democrat-liberal” au rămas o mulţime de Popeşti, atît la partide, cît şi prin serviciile secrete. Avem un ministru Popescu la Energie, am avut un general Popescu la SRI – chiar adjunctul directorului. Îmbrăcînd uniforma militară, sau costumul de activist ori parlamentar, orice Popescu normal abjură de la condiţia sa. 

 

Delimitarea lor de restul Popeştilor este vizibilă: accentul se pune, începînd din momentul respectiv, pe grad şi funcţie, şi nu pe nume: Căpitanul popescu, Maiorul, Colonelul şi, în final, Generalul Popescu, ori Ministrul popescu ies astfel din rîndul onorabil şi bonom al Popeştimii din România. 

 

O astfel de transformare o relata în 1952 într-¬o autobiografie, transcrisă mai jos ca atare, Căpitanul popescu: „În 1948 mă aflam ridicat de către partid din muncitor de la atelierele Griviţa Locomotive CFR, la funcţia de inspector la Inspectoratul General CFR, cînd am fost chemat la Organizaţia de partid a Capitalei, unde mi s¬a pus în vedere că trebuie să mă prezint la Direcţia Generală a Securităţii Poporului, unde partidul a apreciat că trebuie să muncesc. M¬am prezentat la cadrele Securităţii, unde am fost încadrat cu gradul de Căpitan”. După o vreme, n¬-a mai corespuns. A fost trecut în rezervă şi numit director de cinematograf. 

 

Altui Popescu, devenit Maiorul popescu de la Securitate, fost absolvent al unei profesionale de croitorie, i-¬a plăcut mult băutura: „Venea zilnic beat la serviciu, iar dimineaţa şeful serviciului din care acesta făcea parte trimitea să¬-l scoale din pat, acasă, şi să-¬l aducă la serviciu. L¬-am adus şi la colonel în birou, în stare de beţie, unde am ţipat la el, înjurîndu¬-l, spunîndu¬-i că dacă mai vine beat în instituţie, îl arunc pe scări în jos”, se arăta exasperat unul dintre superiorii lui, dar fără succes. Maiorul popescu, „predominat de viciul beţiei”, a făcut¬-o şi mai lată. De exemplu, trimis în Raionul Zeletin „pentru rezolvarea unor probleme”, el a plecat în oraşul său natal, Focşani, „unde s-¬a apucat de băutură în parcul de cultură, iar după ce a ajuns acolo în stare de ebrietate, s¬-a urcat pe scenă la orchestră, dînd la o parte jassbandistul, continuînd el să bată la tobă, în uniformă militară de Securitate. În acest timp, a fost văzut de şeful Securităţii de acolo, care l¬-a întrebat ce face. Răspunsul a fost: E n regulă!”. Pînă la urmă, instituţia a renunţat la serviciile acestui popescu, dar nu şi partidul, pentru că avea un dosar beton: Maiorul popescu a fost numit şeful administraţiei parcurilor Capitalei. 

 

Un Colonel popescu (cu prenumele mai puţin onorant de Gogu) a fost ceva mai cultivat decît cei de mai sus, în genere criticaţi pe la şedinţele de bilanţ că „nu sînt în stare să întocmească o sinteză în care să analizeze o problemă, nu cunosc ortografia şi scriu groaznic”. A ajuns, din fost învăţător într¬o comună de lîngă Tîrgovişte, director al Direcţiei a II¬a Contrasabotaj. Se remarcase anterior prin activitatea sa în slujba cauzei partidului, în cadrul unor acţiuni care l-¬au recomandat pentru această funcţie: a organizat bandele de bătăuşi comunişti, la alegerile din 1946, în judeţul Dîmboviţa. Din Securitate, a plecat pe la începutul anilor ’60, dar nu la pensie, ci ambasador în Ghana. Apucase însă, înainte, să ordone distrugerea prin ardere a zeci de mii de fişe şi dosare ale deţinuţilor politici, la a căror arestare şi internare în lagăre şi colonii de muncă contribuise, din plin. 

 

Unui anume general, deşi nu-l chema Popescu, îi plăceau mult femeile. El a căzut pradă unui amor nebun, pentru o tînără miliţiancă. Soţia l-¬a turnat la şefii de la Securitate şi Partid, „căci nu mai poate suporta purtarea generalului, fiindcă acesta cu vreun an înainte, pe cînd se găsea la mare în concediu, a găsit acolo o fată tînără, anume Coca Angelescu, din Miliţie, de care generalul s-¬a amorezat şi de atunci trăieşte cu ea. Are scrisorile trimise generalului de această fată, de acest lucru ştie şi copilul, fiindcă era şi el la mare. Această fată îi spune mereu la telefon că trebuie să renunţe la soţie şi îi duce şocolată copilului la şcoală. Şi tovarăşul ministru cunoaşte cazul”. Tovarăşa General a fost sfătuită să aibă răbdare, „că va renunţa el la această fată, mai ales că ea este fică de chiabur, fiindcă i¬-ar strica tovarăşului întreaga situaţie”. I¬-a stricat¬-o, într-¬un fel: Generalul a părăsit şi el Securitatea, tot pentru un post de ambasador – dar la Varşovia. 

 

Numai Subofiţerul popescu nu a plecat nicăieri. Era caracterizat drept „un chiulangiu, dezinteresat în muncă şi slab pregătit, din punct de vedere profesional şi politic. Deseori, se învoieşte de la serviciu, invocînd diferite motive, dar în realitate merge acasă şi îşi ajută nevasta la bucătărie”. Ca urmare, a fost trecut în rezervă şi a devenit Nea’ Popescu, bucătarul de la Drumeţul, cunoscut în anii ’70 drept cel mai mare maestru al ciorbelor de burtă, din estul Capitalei.