ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / ”Procesul sabotorilor” de la Canalul Dumărea-Marea Neagră şi drama celor sacrificaţi pe altarul neputinţei socialiste

Alexandru Rozei - o viaţă de om, toată o durere

În urmă cu două zile, am fost anunţat de Lia Horodi, artist plastic din Israel şi soţul său Mirel că prietenul nostru comun, Alexandru Rozei, pe care-l cunoscusem prin intermediul lor, a murit. Mi-a revenit în minte chipul său, marcat de o tristeţe fără leac şi drama lui de o viaţă, aceea de a nu-şi putea găsi mormîntul tatălui, pe care l-a iubit enorm. Am căutat să-l ajut, dar din nefericire orice demers al meu, în vremea în care eram preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, s-a izbit de refuz: documentele privind înhumările celor executaţi, atît la ”Valea Piersicilor”, cît şi în alte locuri, ca şi la Constanţa, unde a ajuns în faţa plutonului de execuţie Aurel Rozei, sînt încă ”secrete de stat”. Pot spune însă că am văzut harta detaliată a cimitirului de lîngă Fortul 13 Jilava, pentru cîteva clipe, cît să ştiu că există asemenea documente privind locurile în care au fost îngropaţi condamnaţii la moarte ai regimului comunist, ”bandiţii” şi ”sabotorii”.

Mi-a revenit în minte, odată cu vestea primită din Israel, drama unei familii, în toate detaliile ei, cîte le-am putut afla. Rozei este numele pe care familia Rozemberg şi l-a luat în anii ’30, cu toate acestea numele de Rozemberg apare în dreptul lui Aurel în documentele Securităţii – semn al ”cosmpololitismului” lotului ”sabotorilor” de la Canal, din care mai făceau parte un grec, un ”burghez”, inginerul Vasilescu, supranumit ”Colorado” pentru că revenise din Statele Unite în România, unde şi-a găsit sfîrşitul – şi, în fine, fochistul-mecanic Nichita, care cochetase cu mişcarea legionară. ”Sabotorii” trebuiau să fie reprezentativi, pentru toată societatea românească – şi să fie un exemplu, prin care trebuia băgată frica în toţi.

Aurel Rozei şi fratele său geamăn Ionel s-au născut la Galaţi, în 1907. Părinţii lor Isidor şi Henriette Rosenberg aveau o mică firmă de închiriere a utilajelor agricole, care a dat faliment în împrejurările răscoalelor ţărăneşti şi Isidor a primit funcţia de director tehnic al unei tipografii din Galaţi, aparţinînd unei rude îndepărtate. Soţia sa Henrietta era născută Sanielevici, familie cu o istorie lungă şi nume mari date culturii din România, de la biologul Emil Sanielevici şi compozitorul Matei Socol, pînă la academicianul Alexadru Graur. Gemenii Aurel şi Ionel au copilărit şi au crescut în locuinţa familiei, de la demisolul acelei tipografii. Copiii s-au arătat a fi deosebit de precoce: ştiau să scrie şi să citească singuri de la cinci ani şi, în 1926, tatăl lor a reuşit să-i trimită la studii în Franţa, unde au urmat ambii Şcoala de Mine de la Saint-Étienne. Au terminat-o primii, şi n-au vrut să spună rudelor care a fost primul şi care al doilea, deşi erau firi diferite – Ionel mai timid şi ”tocilar”, iar Aurel mai sociabil şi chiar apropiat de ”golanii” clasei. Această fire i-a fost de folos, cînd a ajuns să lucreze la Sovromtransport, fiind responsabil cu instalaţiile navale şi negociind ”la sînge” cu tovarăşii sovietici, cărora le livra întodeauna cu 10% mai puţin decît cereau. De aici, cînd în 1949 au început lucrările la Canal, a fost tranferat acolo, ca şef al Planificării. Fiii săi, Alexandru şi Ionel aveau pe atunci şase ani şi s-au mutat cu mama lor, Lola şi sora mai mică Ileana la Constanţa, unde au locuit la Hotelul ”Palas”, rezervat familiilor celor din conducerea Canalului.

Nepotul lui Auel Rozei, Adrian Irviu Rozei, fiul fratelui geamăn Ionel i-a relatat jurnalistei Mariana Iancu din Constanţa, că tatăl său i-a povestit cum Aurel Rozei percepea Canalul Dunăre-Marea Neagră ca unul nerealizabil: utilajele sovietice vechi, de pe vremea săpăturilor canalului de pe Volga se stricau tot timpul şi nu aveau piese de schimb, iar ”mîna de lucru”, cea mai mare parte deţinuţi politici, săpau de fapt Canalul cu hîrleţul şi roaba. Devenea, zi de zi, tot mai evident că lucrarea nu are cum să fie dusă la bun sfîrşit, mai ales la termenele propuse: ”Ultima dată a venit la noi cînd aveam 5 ani. Atunci i-a povestit tatălui meu că lucrurile nu merg bine. Alarma s-a dat într-o zi de vară, cînd unul dintre cei doi ingineri cu care împărţea biroul, situat în Piaţa Ovidiu din Constanţa, a fost chemat pe hol de un tovarăş şi nu s-a mai întors. Pe spătarul scaunului i-a rămas haina. A stat acolo cîteva zile, pînă cînd a venit soţia lui să o recupereze. Şi alte două-trei obiecte. Şi atunci a venit să se consulte cu tata. Dar ce putea să facă? Nu putea să-şi dea demisia, nu putea să plece, pur şi simplu“, i-a povestit jurnalistei nepotul lui Aurel Rozei. 

Curînd, cele mai negre temeri i s-au adeverit lui Aurel Rozei: a fost arestat într-o noapte, de la Hotelul ”Palas”. Copiii au auzit totul, din camera alăturată. Fiul lui Alexadru a văzut cum după cîteva zile şi mama lui a fost ridicată de Securitate, cu ochelari negri la ochi, dar spre seară a revenit acasă, după o anchetă cîteva ore. Familia aflase între timp din presă că Aurel Rozei a fost arestat ca ”sabotor”: în zilelele de 31 iulie, 1, 2 şi 3 august 1952, s-au publicat în „Scînteia“articole ample, în care toţi cei arestaţi erau calificaţi drept sabotori şi diversionişti, cerîndu-se pedeapsa lor cu moartea. Procesul lor a avut loc la Poarta Albă. Alexandru Rozei avea pe atunci nouă ani.

Ultima poveste, neştiută, a lui Aurel Rozei

Despre anchetele la care a fost supus Aurel Rozei, ne putem face doar o imagine, din cele relatate de un alt inginer, Petre Cernătescu, arestat în acelaşi lot şi care declara în faţa unei comisii de partid în 1968, la Comitetul Central, cînd ”lotul sabotorilor de la Canal” a fost reabilitat, fără însă a le fi redate familiilor rămăşiţele celor ucişi: ”Am fost brutalizat şi trîntit de pe scaun de către colonelul Dulgheru (Mişu Dulbergher, şeful Anchetelor Penale ale Securităţii, care a anchetat întregul lot – n.n.), am fost ameninţat de acelaşi colonel că-mi va face fundul cît masa, la fel am fost ameninţat de generalul Mazuru. Timp de opt zile şi opt nopţi, nu am fost lăsat să dorm un minut, ci am fost ţinut într-un lanţ, încît mi s-a umflat ceafa de nu mai puteam ţine capul în sus. În acest timp, am fost drogat cu o doctorie lichidă de nuanţă brună. Cred că datorită acestor două ultime procedee, voinţa mi s-a estompat tot mai mult, încît la sfîrşit nimic nu mă interesa, decît să scap cît mai repede de anchetă. Declaraţiile mele erau formulate şi scrise de organul anchetator, iar eu le-am semnat întocmai“. Probabil că, după acelaşi tipar, Aurel Rozei şi-a semnat propria condamnare la moarte.

Familia lui şi-a făcut adesea speranţe deşarte că el mai era în viaţă: veneau veşti, de la cîte un deţinut politic eliberat, care le spunea că l-au întîlnit în cîte o închisoare sau lagăr: ”veneau din cînd în cînd la noi acasă oameni şi spuneau: «Am fost la Aiud şi am cunoscut un deţinut pe care-l cheamă Rozei». N-o să ştim niciodată dacă oamenii spuneau asta din necunoştinţă de cauză, sau erau puşi să mintă”. Dar n-a fost aşa. Fişa penitenciară arată că ”Rozei Aurel, de profesie inginer, apolitic” a fost predat în 13 octombrie 1952 ”către Ministerul Securităţii Statului, spre executare”. Pe verso-ul fişei, se spune că a fost exexutat la acea dată, iar în 9 august 1957 decesul a fost ”înregistrat la Sfatul Popular oraş Constanţa”, fiind ulterior comunicat familiei – pînă atunci, timp de cinci ani, Alexandru, fratele şi sora lui, cît şi Lola Rozei bănuiau doar ”din ziar” că Aurel Rozei ar fi fost executat.

Constantin Niţescu, tînăr inginer care a fost şi el condamnat la moarte în 1952 în acelaşi lot, dar în ultima clipă sentinţa i-a fost comutată în temniţă pe viaţă, a povestit ultima noapte a lui Aurel Rozei, cea dinspre 12 spre 13 octombrie 1952: ”Eram ţinuţi într-un hangar, la Constanţa. În noaptea dinaintea execuţiei, Aurel a albit. Atunci, ca să uite pentru cîteva ore de faptul că îşi aşteaptă moartea, Aurel Rozei a propus ca fiecare să-şi povestească o întîmplare din viaţă”. Condiţia era ca întîmplarea să nu aibă legătură cu familia, ca să nu îi tulbure mai presus de puterea lor. Primul a luat a fost inginerul Vasilescu, apoi, după jumătate de oră, Aurel Rozei. Niţescu a crezut că acea noapte nu se va mai sfîrşi niciodată.

Pentru Alexandru Rozei, după moartea tatălui, o moarte despre care pînă în 1989 n-a ştiut mai nimic, fiecare zi de viaţă a fost una întunecată şi plină de durere, pentru că nu poate fi ceva mai dureros decît moartea tatălui, despre care nu ştii nimic şi un mormînt necunoscut, pe care doar îl visezi, alături de chipul lui. Alexandru Rozei a murit, îndurînd această nesfîrşită durere.

Hotărîrea de construire a Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost luată de Biroul Politic al Partidului Muncitoresc Român pe 25 mai 1949, la ordinele lui Stalin – care i-a ajutat astfel pe ”tovarăşii români” să găsească, după modelul sovietic, cel mai potrivit loc pentru exterminarea zecilor de mii de deţinuţi politici, care nu mai încăpeau în închisorile României. Pentru reducerea costurilor Canalului, se apelase la această muncă forţată a deţinuţilor. Ei erau cunoscuţi în scripte sub eufemismul de ”efective ale M.A.I” şi, dacă în septembrie 1949 numărul lor reprezenta 19,2% din totalul celor ce trudeau la Canal, el s-a ridicat la 43,8% în mai 1951, iar în noiembrie 1952 era de nu mai puţin de  82,5% - peste 15.000 de deţinuţi, în toate punctele de lucru ale Canalului.

Era evident că acest proiect megalomanic, reluat ulterior de Nicolae Ceauşescu, nu poate fi realizat, în condiţiile timpului – utilajele, aduse din ”ţările socialiste” erau deja uzate şi se defectau mereu, preponderentă fiind munca fizică, cu lopata şi targa, ori roaba. Intemperiile blocau şi ele lucrările, pe perioade lungi de timp – dar ”planificarea” era sfîntă, iar de ea era responsabil inginerul Rozei. Astfel, toate vinovăţiile au fost strînse asupra capului său, fiind acuzat de sabotaj, diversiune şi duşmănie faţă de regim, fie şi numai pentru că ploua şi nu se putea săpa un canal între Dunăre şi Mare, în noroi. A fost cea mai uşoară cale, prin care regimul a găsit ”ţapi ispăşitori” pentru a acoperi eşecul unui proiect, dictat chiar de generalissimul Stalin, pe care comuniştii români nu-l puteau realiza. O cale care a distrus nu numai un om, între zeci de mii, dar l-a marcat, pentru toată viaţa şi zilele, atîtea cîte i-au fost date, şi pe fiul său Alexandru, care a purtat povara morţii şi a mormîntului neştiut al tatălui şi dorul lui, pînă acum două zile, pînă la propria lui moarte. Nimeni şi nimic n-a putut repara vreodată suferinţele prin care a trecut el şi familia lui, proscrisă pînă în ziua de azi – ca atîtea altele…