ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Ruşii au folosit seceta din 1946 ca armă în sovietizarea României

O populaţie sub psihoza foamei e mai uşor de stăpînit

Atunci, ca urmare a secetei începute din primăvara anului 1946, în foametea care i-a urmat victimele au fost numeroase, iar relatãrile din presa vremii par incredibile: la Iaşi, un zidar, soţia sa şi cei doi copii au fost gãsiţi morţi de foame în locuinţa lor, în ajunul Crăciunului. În casă nu se mai afla nici o mobilã: ce nu fusese vîndut a fost ars în sobă, în lipsa lemnului de foc. Un bãieţel dintr-un sat al Moldovei a fost gãsit mort, cu abdomenul umflat, ca şi cum ar fi mîncat prea mult. La autopsie, din stomacul lui deschis s-a produs o explozie de fulgi: s-a constatat cã, înnebunit de foame, copilul înghiţise conţinutul unei perne. În acelaşi timp, ajutoarele ”Crucii Roşii”, YMCA sau ale altor organizaþii caritabile, destinate estului ţării (cel mai afectat de secetă şi foamete), se adunau în cămările activiştilor de partid, iar în marea Hală a Pieţei din Ploieşti erau cozi interminabile la cele trei sortimente de produse alimentare care puteau fi cumpărate: cartofi, ceapã şi capete de peşte.

Populaţia trăia sub psihoza foamei; la doi ani de la instalarea Guvernului Groza, în România domnea deprimarea, sentiment sporit de abuzurile soldaţilor Armatei Roşii, cărora, din cînd în cînd, le cădeau victime persoane fără vreo vinã. Pictorul George Tomaziu relata în jurnalul său o astfel de întîmplare: ”Practic, trenurile nu mai transportau decît ruşi, care soseau fără oprire după, ca şi înainte de armistiţiu. Dacă un călător autohton lua trenul, o făcea pe pielea lui. Aşa s-a întîmplat, vai, cu Ion Diaconescu, un pictor tînãr şi gravor de mare talent. Întorcîndu-se din provincie la Bucureşti, a urcat într-un vagon plin de soldaţi ruşi tumultoşi, care l-au primit cu braţele deschise. Corpul sãu a fost gãsit dezbrãcat, plin de vînãtãi şi ciuruit cu vîrful baionetei, aruncat lîngã calea feratã, la ieşirea dintr-o gară”.

Atmosfera era una sumbră, ca şi viitorul ce se prefigura. Iar efectele secetei fuseseră potenţate de acţiunea politică de înrobire economică a ţării faţă de sovietici. Cu toate că participase la schimbările profunde care s-au petercut în România prin, şi după actul de la 23 august 1944, prevăzînd ceea ce avea să se întîmple, Constantin I.C. (Dinu) Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal (de fapt, ultimul preşedimte al acestui partid), declara în faţa conducerii liberale, în 27 septembrie 1945: ”Cu toate piedicile care ne stau în cale, am crezul că, în împrejurările grave prin care trece azi ţara, este absolut necesar să avem o consfătuire asupra evenimentelor la ordinea zilei. A trecut mai bine de un an de cînd s-a făcut schimbarea radicală în politica ţării. Nu voi a expune ce s-a făcut înainte, pentru a se ajunge la această schimbare a politicii, dar vă pot asigura că am făcut tot ceea ce se putea face, atît eu, cît şi dl. Mamu. Am mers impreună, în perfectă înţelegere, fiindcă din această unire a partidelor noastre, într-adevăr democratice, nu putea să nu iasă un rezultat bun. Pe noi ne-a unit un singur simţămînt: cel naţional. Evident, programele noastre erau deosebite, iar în trecut luptele între partidele noastre fuseseră aprige; dar acum totul era dominat numai de interesul ţării. Dar, de cînd a venit guvernul Groza, s-au luat angajamente fără a se tine seama de resursele deja micşorate ale României şi altfel s-a ajuns la sleirea acestora şi la distrugerea unei însemnate părti din substanta însăsi a ei, compromiţîndu-se pentru un şir de ani chiar productia viitoare a ţării. Pe de altă parte, ca urmare a modului de aplicare a legii reformei agrare şi chiar inainte de promulgarea acestei legi  (în 9 martie 1945 – n.n.), prin ocuparea samavolnică a proprietăţilor de către elemente instigate, care adesea nu aveau nici o îndreptăţire la împroprietărire şi nici pricepere şi experientă plugărească, s-a adîncit încă mai mult situaţia critică, paralizîndu-se întreaga producţie. Un alt fapt hotărîtor în această dezorganizare a principalei activităţi economice a tării a fost luarea întregului .inventar agricol din mîna agricultorilor. Risipit apoi fără de folos, fără de întretinere si adesea ajuns pe mîini nepricepute, acest inventar atît de important a lipsit vieţii agricole, tocmai în perioada cînd se cerea să se facă cel mai mare efort de produţie. Semănăturile din toamna anului 1944 şi din primăvara anului 1945 au fost astfel reduse; seceta prelungită avea să agraveze încă mai tare această situaţe. Şi acum avem înaintea nostră spectrul foametei, cu consecinţele ei sociale”.

Aşa s-a şi întîmplat, dar Dinu Brătianu n-a putut să prevadă dimenisunile dezastrului. Oficial, lucrurile nu stăteau chiar aşa de rău: guvernul Groza se mîndrea cu ”reforma agrară” şi împrorpietărirea ţăranilor, căutînd să-i atragă de partea sa pe ”proletarii agricoli”, cei lipsiţi pînă atunci de pămînt. Cum arăta şi Brătianu, inventarul agricol de pe marile exploataţii agricole, în special din Moldova şi din Bărăgăn fusese confiscat, odată cu acestea, şi mai apoi risipit. Dacă în propaganda oficială nu se vorbea despre efectele secetei, acestea erau perfect cunoscute la nivelul guvernului Groza. Dar nu se lua nicio măsură: foametea convenea ruşilor – şi inclusiv guvernanţilor. O populaţie înfometată e mai uşor de supus.

Că toate erau binecunoscute ”la vîrf”, o demonstrează o adresă ”confidenţială” către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, din 12 octombrie 1946, în care se prezentau ”problemele” la zi: ”Avem onoarea a vă comunica, spre ştiinţă, că în cuprinsul judeţelor Dolj, Romanaţi şi Mehedinţi sosesc zilnic cîte aproximativ 10.000 locuitori din regiunile lovite de secetă, în vederea aprovizionării cu grîu şi porumb. Fiind în număr mare, aceştia aglomerează zilnic trenurile de pe liniile Craiova-Calafat, Craiova-Turnu Severin şi Piatra Olt - Corabia, răspîndindu-se în comunele din judeţele menţionate, de unde cumpără cereale, plătind preţuri foarte mari şi ridicînd zilnic din aceste judeţe circa 200 vagoane cereale. Aceşti locuitori, în ultima vreme, au devenit agresori, luînd cu forţa de prin gări vagoane goale, pe care le încarcă cu cereale cumpărate de ei, după care se aşează înaintea trenurilor de persoane, cerînd ca locomotivele acestor trenuri să le fie puse la dispoziţie, pentru a-şi transporta cerealele cumpărate. Din cauza acestei situaţii, operaţiunile de colectare a cerealelor în vederea însămînţărilor merg anevoios, deoarece ţăranii din această regiune se sustrag măsurilor colectării executate de către autorităţile de resort, vînzănd cereale la preţuri mult mai ridicate locuitorilor vizaţi. De asemenea, dirijarea diferitelor transporturi pe C.F.R. întîmpină clificuItăţi, deoarece organelle C.F.R. nu-şi pot îndeplini misiunile lor, fiind împiedicate de către aceşti locuitori, prin ameninţări, insulte şi chiar loviri”. Spectrul morţii de foame împingea însă dincolo de orice limită instinctul de conservare şi teama faţă de autorităţi.

Foamete şi alegeri

În mod paradoxal, seceta şi foametea au fost privite, oarecum cinic, de către reprezentanţii anglo-saxoni în România, care sperau ca acestea să ducă la un rezultat favorabil partidelor istorice, la alegerile din noiembrie 1946. Aşa a şi fost, dar ceea ce n-au prevăzut nici unii nici alţii, a fost falsificarea grosolană a rezultatului alegerilor. Le mai rămînea să spere doar la convulsii sociale, de pe urma foametei, care să răstoarne guvernul – dar nici asta n-avea să se întîmple. Omniprezenţei ocupaţiei militare sovietice i se alăturau acţiunile represive ale Siguranţei, prima instituţie total comunizată, care îşi strecurase un agent, ”Metternich”, chiar în proximitatea reprezentanţilor anglo-americani în România.

La trei zile după alegerile din 19 noiembrie 1946, acesta raporta: ”Misiunile americană şi engleză - afară de documentarea primită continuu de la Partidul Naţional Ţărănesc - au urmărit îndeaproape modul în care s-au desfaşurat alegerile din România. Ei sunt în posesiunea rezultatelor reale, rezultate care demonstrează, în mod categoric, că B.P.D. (alianţa comunistă – n.n.) a fost pus pretutindeni în minoritate. Holman şi Berry au ordonat din timp personalului din subordine să le comunice - ziua şi noaptea - din jumătate în jumătate de oră, toate rezultatele. Spre exemplificare, arăt că ei au avut încă din noaptea de 19-20 noiembrie rezultatele de la Casa de Depuneri, Ministerul de Război, Ministerul Comunicaţiilor, Camera Deputaţilor, cum şi din judeţele Baia şi Iaşi, plus din toate judeţele din Ardeal. Cînd Holman a fost întrebat ce crede de rezultatele oficiale, a rîs şi a spus: Să nu mai vorbim despre asemenea falsificări. Ei susţin, Holman şi Berry, că falsificările s-au făcut prin: neeliberarea certificatelor decît persoanelor de încredere, acordarea certificatelor celor dubioşi, membrilor din P.C.R., care fie că au votat de mai multe ori, fie că le-au comercializat. Holman are nume de comunişti care au votat de 10 ori, iar pe de altă parte a cumpărat, prin persoane sigure, certificate numeroase (are şi numele vînzătorilor, avizi de bani); băgarea în urnă de către preşedintele de secţie a numeroase voturi; alungarea asistenţilor şi delegaţilor opoziţiei din localurile de vot; prin aranjarea finală a rezultatelor la minister. Atît Berry, cît şi Holman au informat guvernele lor asupra tuturor acestor manopere. Nu au primit niciun răspuns pînă acum, fapt pentru care nu ştiu precis care va fi reacţiunea. Ei susţin, însă, că Anglia şi America nu au putut lua atitudine faţă de alegerile din Polonia şi Bulgaria, deoarece nu aveau nici un acord international, pe care să se bazeze; că acordul de la Moscova este singurul acord internaţional, pe linia convenţiilor de la YaIta şi Potsdam şi că faţă de nerespectarea flagrantă a lui, vor trebui să ia măsuri. Ei prevăd că guvernele lor vor face noi note de protest, prin care vor considera nule alegerile din Romînia, iar pe de altă parte, vor cere o anchetă internaţională. Ei afirmă că singurul lucru înţelept pe care trebuie să-I facă astăzi guvernul român este o destindere, deoarece, după inflaţie, secetă etc., guvernul nu va putea stăpîni marea majoritate a poporului, care nu este cu el”.

După cum a arătat istoria, reprezentanţii Aliaţilor la Bucureşti s-au înşelat – şi i-au înşelat şi pe Maniu, şi pe Brătianu. Agentul Siguranţiei, ”Metternich”, mai consemna că ”argumentarea lor se bazează pe faptul că şi regimurile dictatoriale trebuiesc să se sprijine pe mase şi să se bucure de dragostea şi stima popoarelor. În Romînia, regimul nu este iubit de mase şi nu se bucură de nici o stimă. Mergîndu-se mai departe, pe aceeaşi linie contrară bunului simţ politic, se va ajunge precis la răsturnarea guvernului în primăvară, de către mulţimile nemulţumite, fără a avea şanse de a se mai reabilita vreodată”. O estimare pe cît de optimistă, pe atît de falsă, care nu lua în calcul un element essential – prezenţa Armatei Roşii în ţară, forţa şi eficienţa represiunii, inclusiv prin aceea că fiecare pas şi cuvînt al lor era interceptat de Siguranţă şi cunoscut de guvernul pe care-l criticau.

Mergînd ”pe mîna” anglo-americanilor, după cum consemna iarăşi o notă transmisă de un informator al Siguranţei, în 27 noiembrie 1946, ”cu prilejul audienţei pe care Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au avut-o la Suveran, în ziua de 26 noiembrie, şefii partidelor istorice au cerut factorului constituţional să nu ia parte la deschiderea Parlamenrului, deoarece, prin prezenţa sa, ar ratifica în ochii poporului legalitatea alegerilor”. Dar, cum se ştie, şi împotrivirea Regelui Mihai în faţa evidenţei falsificării alegerilor a fost zadarnică.

În martie 1947, Brătianu transmitea, printr-un angajat socotit loial liberalilor, un memoriu către miniştrii de externe britanic şi american, care urmau să se întîlnească la Moscova, pentru a se discuta încheierea tratatului de pace cu România. Dar memoriul n-a ajuns la ei, ci la Siguranţă. În document, liderul liberal afirma: ”guvernul a continuat acelaşi sistem de abuzuri şi opresiuni, contrare ruturor principiilor democratice. Se cunosc în general metodele abuzive care au fost întrebuinţate pentru a falsifica rezultatul alegerilor de la 19 noiembrie 1946 şi purtătorii de cuvînt autorizaţi ai guvernelor de la Washington şi Londra şi-au exprimat public observaţiile lor asupra acestor procedee de mistificare, destinate a induce în eroare opinia naţiunilor democratice. Carenţa completă a guvernului român în aplicarea principiilor de la Yalta şi Moscova este originea situaţiei dezastruoase, în care se zbate în momentul actual, poporul român. Lipsa de securitate a bunurilor cetăţenilor, dezordinea în administraţie, mergînd pînă la completa anarhie, au paralizat orice iniţiativă şi au descurajal pe toţi acei ce aveau intenţii bune, dezorganizînd munca şi productia, în toate domeniile de activitate naţională. lovită în acelaşi timp de doi ani consecutivi de secetă şi golită de toate resursele sale naturale şi de produsele muncii sale, prin livrările masive în contul armistiţiului. România a ajuns astăzi pradă mizeliei şi foametei. Mijloacele de transport cu torul insuficiente, chiar pentru economia atît de anemiată de astăzi, inflajia crescîndă ducînd la o devalorizare lotală a monedei, finanţele în plin haos, acesta este tabloul sumar, dar adevărat al unei veritabile catastrofe economice; aproape doi ani au trecut de la terminarea ostilităţilor, dar poporul român, în loc să se îndrepte pe drumul reconstrucţiei, se găseşte într-o situaţie disperată, cum nu a cunoscut de la renaşterea sa la o viaţă liberă şi independentă în secolul naţionalitătilor”.

Ceea ce nu putea să întrevadă însă liderul liberal era că aceasta era o politică deliberată a ocupanţilor comunişti. Foametea, între altele, a fost utlizată de comunişti, la îndemul ruşilor, ca o armă politică, în ”sovietizarea României”.

Perioade de secetă şi recolte foarte slabe, urmate de foamete s-au mai înregistrat şi după instaurarea totală a regimului comunist în România, dar, spre deosebire de foametea din 1946, cînd aceasta făcea ravagii în timpul unui regim care-şi mai păstra aparenţele democratice, orice tulbrurări ale ţărănimii au fost imediat sancţionate, prin intervenţa mai mult sau mai puţin brutală a Securităţii. De pildă, aşa s-a petrecut în cursul unei secete din vara anului 1952, comparabilă ca dimensiuni cu aceasta prin care trexe România astăzi, secetă care a fost urmată atunci de recoltele derizorii în sudul ţării, în special în raioanele Pleniţa, Calafat şi Corabia, ale regiunii Craiova. La efectele ei naturale se adăugau abuzurile oamenilor, ale funcţionarilor agricoli, care colectau grînele de la ţărani şi care au dus la revolte ţărăneşti, dintre care cea mai importantă a avut loc în comuna Moţăţei. În contradicţie cu realitatea, un raport al adjunctului ministrului Securităţii, general-maior Alexandru Nicolschi, considera acţiunea de la Moţăţei şi manifestările din sudul Olteniei drept ”rezultatul acţiunii organizate a duşmanului”, populaţia fiind ”pradă zvonurilor şi acţiunile elementelor duşmănoase".

La alte eşaloane ale Securităţii, se recunoştea că represiunea revoltelor nu putea satisface nevoia reală de cereale a unei părţi importante a ţărănimii din Oltenia. Nu întîmplător, de data aceasta, replica organelor Securităţii, chiar dacă promptă, s-a concretizat doar în ”măsuri specifice” împotriva agitaţiilor şi manifestaţiilor, efectuîndu-se ”doar” 28 de arestări. Fapt fără precedent, sesizarea cauzelor adevărate ale revoltelor ţărăneşti l-a determinat pe căpitanul de securitate Constantin Oancă să ceară mai întîi porumb, pentru a fi distribuit sătenilor, şi apoi întăriri în trupe, ceea ce i-a adus critici din partea lui Alexandru Nicolschi. Acesta era obişnuit, cum făcuse în 1949-1950, în satele revoltate din sudul României, Banat şi Crişana, să ”combată” cu mitraliera foametea care ameninţa ţărănimea, după perioadele de secetă.