ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Templul proştilor. Securitatea anilor ‘50

„Tovarăşi ! Principalul nostru duşman este lipsurile noastre !” Aşa îşi începea cuvîntarea la 1 martie 1950 generalul Pintilie Gheorghe, fost agent NKVD cu misiune în România, cu numele real de Pantelei Bodnarenko, şi care a ajuns şef al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. Acelaşi şef al Securităţii, vizionînd un spectacol pregătit în vederea unei zile de 9 Mai, ”sărbătoare a partidului clasei muncitoare”, făceau următoarele observaţii: ”De ce orchestra simfonică e jos şi corul pe scenă? Ordon să urce orchestra pe scenă! Şi să se completeze orchestra simfonică imediat cu acordeoane!”

 

 

Pinitile se adresa la 1 martie 1950 întregului activ din posturile de comandă ale Securităţii, adunat la Ministerul Afacerilor Interne (astăzi sediul aceleiaşi instituţii, după ce a mai fost sediul Senatului). Astfel de întîlniri de analiză şi bilanţ se făceau atunci cel puţin o dată pe an şi erau precedate de un program de inspecţii, la Direcţiile regionale de Securitate ”a Poporului”. 

 

Portretul‑robot al securistului anilor ’50 porneşte de la însuşi enunţul tovarăşului general care conducea Securitatea. Prima grijă a celor care se ocupau de recrutarea cadrelor ei viitoare era cercetarea originii lor sociale. La începutul anului 1949, 78% dintre lucrătorii Securităţii proveneau din familii muncitoreşti sau de ţărani săraci, iar restul din ţăranii mijlocaşi sau „micii meseriaşi”. La rîndul lor, înainte de a deveni securişti, 54% dintre cei încadraţi la Securitatea poporului fuseseră muncitori cu diverse calificări, 28% funcţionari, 14% muncitori necalificaţi sau ţărani săraci şi numai 2% intelectuali. Aceasta e statistica internă a cadrelor Securităţii, întocmită în februarie 1949. În mare, aceşti oameni au fost cei care s‑au ocupat de instrumentarea anchetelor loturilor de deţinuţi, care cuprindeau miniştri, academicieni, personalităţi politice şi militare, clerici, studenţi şi cadre universitare – practic tot ceea ce constituise suprastructura, elita culturii, Bisericii, politicii şi administraţiei din vechea Românie. 

 

Mulţi dintre cei angajaţi la Securitate în acei ani abia ştiau să scrie şi toţi aceştia au trebuit să‑şi completeze, în perioada de şcolarizare intensivă de cîte două luni la Securitate, şi studiile medii. Această stare de lucruri s‑a perpetuat în timp. În 1955, spre exemplu, aflat într‑o inspecţie în judeţul Cluj, lui Alexandru Drăghici, ministrul de Interne, i se raportau următoarele : „Tovarăşe ministru, în cadru Raionului Dej au lucrat efectiv un număr de 6 tovarăşi. Eforturile pe care trebuie să le depunem în muncă nu sînt suficiente: doi tovarăşi sînt lipsă în cadrul schemei. Alţi doi tovarăşi care cu toată dragostea lor de muncă sînt încadraţi de 1 an şi jumătate, totuşi nu îi ajută cunoştinţele şi pe deasupra mai sînt şi bolnăvicioşi. Eu am raportat de mai multe ori”, susţinea căpitanul Lupu, şeful Securităţii din Dej, ”să se ia în considerare situaţia acestora, pentru că îi ducem la ruină”. ”De ce îi duceţi la ruină ?” – a vrut să afle ministrul Drăghici. ”Tovarăşe ministru”, continuă căpitanul, ”unul e bolnav de ulcer. Sînt şi oameni care au fost sancţionaţi pentru că nu au muncit, iar anumiţi tovarăşi plîng, atunci cînd le arăţi lipsurile. Apoi, am constatat că din lucrătorii noştri, puţini au un nivel cultural pentru a sta de vorbă cu informatorii” – am citat din Stenograma şedinţei cu comandanţii din regiunea Cluj, care s‑a desfăşurat la 21 aprilie 1955.

 

Prostia nu era doar un apanaj al gradelor inferioare din aparatul de Securitate. La 8 mai 1949, ministrul de Interne Teohari Georgescu, ministrul adjunct Marin Jianu şi şeful Securităţii Pintilie Gheorghe au participat la pre-vizionarea unui spectacol al ansamblului artistic al Ministerului Afacerilor Interne. Cele mai numeroase sugestii le‑a avut apoi Pintilie Gheorghe, şeful Securităţii : ”Ordon ca artiştii să nu mai fie posomorîţi ! Artistul e artist şi indiferent de starea psihică, să nu uite că e pe scenă ! Apoi, de ce orchestra simfonică e jos şi corul pe scenă ? Ordon, orchestra să urce imediat pe scenă, pentru că ea şi corul formează un ansamblu şi trebuie să se spijine reciproc. Şi să se completeze orchestra simfonică imediat cu acordeoane, pentru a putea intona marşuri vioaie şi mobilizatoare”. În vremea în care se derula această secvenţă, peste 100.000 de oameni intraseră în anchetele Securităţii şi erau exterminaţi încetul cu încetul în închisorile regimului. În acelaşi timp, prin birourile temutei instituţii, o armată de ignoranţi alcătuiau lungile liste negre, datorită cărora războiul comuniştilor împotriva poporului român avea să mai facă alte sute de mii de victime. 

 

În prezent, imaginea securistului de ieri ne apare schimbată, după spusele securistului de azi, în cea a unui vajnic şi competent ofiţer de informaţii. Iar dacă s‑au comis ”abuzuri şi crime”, fostele cadre de Securitate susţin că de ele nu este vinovat securistul patriot, românul care şi‑a apărat cu osîrdie fruntariile în calea ”agenturilor”. Vinovaţi sînt ceilalţi, nu românii din Securitate. Vinovaţi sînt făcuţi ruşii, evreii, ungurii, care au fost preponderenţi în comanda şi structura Securităţii în anii ’50, cînd aceste abuzuri s‑au comis. Adevărul istoric este altul, ceva mai nuanţat. La începutul lui 1949, an în care Securitatea era în plin război împotriva poporului român, la ordinele comuniştilor şi ale Moscovei, structura sa etnică era următoarea : 83% români şi abia restul de 17% alte naţionalităţi. Această statistică poartă data de 19 ianuarie 1949.

 

 

Care sînt astăzi dilemele celor care au fost odinioară ofiţeri ai Securităţii ? Acum, cînd realitatea le pune la îndoială chiar raţiunea unei existenţe închinate luptei de clasă, au oare ei vreo dilemă ? Începusem schiţarea portretului-robot al securistului anilor ’50 cu un citat din Pintilie Gheorghe, cel care s‑a aflat vreme de un deceniu la comanda Securităţii. Temuta poliţie politică din România comunistă a fost – dincolo de cruzimea represiunii pe care a practicat‑o – şi un fel de templu al rigorii, nu doar al prostiei. Ordinea şi disciplina de fier au impregnat puternic aparatul de securitate, constituit pe o structură hipercentralizată. Această armată a partidului aflată în „avangarda luptei de clasă” avea ceva din fanatismul vechilor ordine militare medievale. Selectaţi doar pe criteriul fidelităţii faţă de Cauză, respectîndu‑se şi „originea socială sănătoasă”, tinerii muncitori şi ţărani aveau iniţial mari greutăţi de adaptare în sistem. Acestea, de regulă, nu durau foarte mult, iar la 2-3 luni de la îmbrăcarea uniformei de Securitate, personalitatea fiecăruia suferea o metamorfoză cumplită : deveneau mici Dumnezei, cu putere de viaţă şi de moarte asupra semenilor lor. 

 

Deseori, elanurile le trebuiau temperate. Iată ce spunea la şedinţa din 1 martie 1950 cu comandanţii de Securitate generalul Pintilie Gheorghe : „Avem nevoie de membri de partid cinstiţi, devotaţi, cu atitudine partinică, ca să putem îndeplini sarcinile, altfel nu se poate. Cu indisciplina stăm foarte prost. Din care cauză stăm prost ? Pentru că noi ne socotim buricul pămîntului!”. Tocmai din pricina acestui sentiment de superioritate, trebuiau uneori calmate excesele de zel colerice ale securiştilor. Pintilie Gheorghe accentua în faţa comandanţilor că, în Securitate, bătaia se foloseşte numai cu acordul şi la indicaţia superiorilor. 

 

Bătaia administrată ”doar la ordin” s-a dovedit necesară, din cauza numărului mare al celor care mureau în prima fază a anchetei. Nemulţumirile faţă de asemenea evenimente manifestate de cei din fruntea Securităţii nu porneau din considerente umanitare, ci doar din regretul că „banditul” a dus cu el în mormînt secretele „trădării” sale. Cu alte cuvinte, decesul unui arestat în anchetă, în urma torturilor la care era supus era resimţit de securişti drept o ”evadare”, iar securistul care se făcuse vinovat de crimă lua cîteva zile de arest, tocmai pentru „înlesnirea” acestei evadări în moarte. Pentru ofiţerii Securităţii, nu oamenii contau, ci declaraţiile lor. Interogatoriul era zeul suprem căruia i se închinau toţi. Iar ca un om să ajungă într‑un birou de anchetă, era nevoie de o armată de delatori, care să‑l împingă acolo. 

 

Uneori cu prea mare osîrdie. Să‑l ascultăm din nou pe Pintilie Gheorghe: „Tovarăşi, fiecare meseriaş, fiecare doctor, orice om are o sculă şi de scula lui se îngrijeşte. La Securitate, care este scula noastră ? Şi noi avem sculă. Dacă frizerul are brici, dacă strungarul are strung, am spus că scula noastră sînt informatorii noştri. Să ştim cum să muncim, să vedem cu cine avem de a face. Aşa cum muncitorul are grijă de scula lui, aşa trebuie să avem şi noi grijă de scula noastră. Dacă frizerul are ca sculă briciul, noi avem omul şi omul viu ! Asta înseamnă că trebuie să‑i dăm multă atenţie. Să le dăm indicaţii, să le trasăm linii, dar nu aşa, gata, îl iei şi‑l faci negru la spate ! Dacă un strungar distruge scula lui, ce mănîncă el mîine ? Aşa ne învaţă Partidul nostru?” 

 

Sfînta indignare a lui Pintilie Gheorghe era perfect explicabilă. Declaraţiile care umplu cîteva milioane de pagini de prin arhivele Securităţii sînt, cele mai multe, pline cu cele mai fantastice scenarii, care la o sumară verficare, îşi pierd orice umbră de veridicitate. Nu şi pentru unii istorici, ca Hodor şi Demetriade şi cei ce doresc, într-o formă sau alta, reabilitarea Securităţii şi demonizarea victimelor sau informatorilor ei. Dar nu aflarea adevărului e ceea ce îi intereseză pe aceştia, cum nu-i interesa nici pe securişti, în anchetă; bătaia fiind singurul argument al anchetatorului, fiecare om, odată intrat în arest, trebuia să‑şi găsească cumva vreo vină, pe placul celui care îl interoga. Zelul acestuia era cel care trebuia astîmpărat, iar „planul de anchetă”, care prestabilea vinovăţia arestatului, nu putea să rămînă neîndeplinit – la începutul anilor ’50 erau curente chiar întreceri socialiste între Direcţiile regionale de anchetă ale Securităţii, fiind premiaţi cei care reuşeau să „probeze” această vinovăţie cît mai rapid, prin mărturiile smulse victimelor. 

 

Bineînţeles, au existat printre securişti şi excepţii, sau comportamente nuanţate – după cum şi firile oamenilor sînt diferite. Nu erau doar proşti la Securitate, dar era totuşi o regulă care unifica ”aparatul” şi la care subscriau toţi securiştii, o regulă sintetizată tot în şedinţa de la 1 martie 1950, de acelaşi Pintilie Gheorghe, şeful Securităţii Poporului, într‑o singură propoziţie : „Tovarăşi! La noi n‑au ce căuta tovarăşii care cred în Dumnezeu!”

 

Cît despre prostie, aceasta nu domnea numai la Securitate, ci şi la Partid. Dar, despre asta, într-o istorioară de mîine.