ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Vă mai aduceţi aminte de contractul Bechtel? Sau cum am dat de pomană peste un miliard de dolari, ”şpagă” pentru intrarea în NATO

Cea mai scumpă bucăţică de autostradă din lume

Proiectul Autostrăzii Transilvania, care trebuia să lege România de vestul Europei era unul ambiţios şi despre el se tot vorbise, la televizor: era subiect de promisiuni, din cele mai generoase, din partea politicienilor. La finele anului 2003, autorităţile de la Bucureşti anunţau cu mare pompă îndeplinirea făgăduinţei: se semna un contract cu firma americană Bechtel, pentru construcţia unei autosrăzi de 415 kilometri lungime, cu 173 de poduri, 84 de tuneluri şi 19 noduri rutiere, pentru suma de 2,2 miliarde de dolari.

S-a comentat, dar puţin, că Bechtelul construise mult mai ieftin kilometrul de autostradă în Croaţia, într-un relief muntos de coastă, cu mult mai multe pasaje şi viaducte, dar la noi lucurile au rămas aşa cum se semnaseră. Toată lumea era mulţumită şi înţelegea, chiar dacă lucrurilor nu li se spunea pe nume, că asta e ”taxa de intrare” pentru NATO. Căci bunăvoinţa Washingtonului era esenţială, iar aceasta se cumpărase prin contract. Cu Bechtelul, firmă despre care toată lumea ştia ce scria jurnalistul american Jim Valette în 10 aprilie 2003, că ”a fost de mult împletit cu factorii de decizie externă republicani, la nivel global”. În special cu Donald Rumsfeld, secretarul de stat al apărării la vremea respectivă.

De fapt, nu ne ceruse nimeni aşa ceva. Era, este însă în mentalitatea noastră ”peşcheşul” la Înalta Poartă, aşa cum s-a întîmplat şi cu guvernul Cîţu, care s-a grăbit să cumpere, la sugestia Bruxelles-ului, 180 de milioane de doze de vaccin anticovid, la o populaţie de ”vaccinabili” mai mică de 15 milioane de locuitori. Ne ajungeau cîte 12 doze de fiecare.

Contractul cu firma americană Bechel părea că ne deschide noi orizonturi. ne simţeam şi noi mai aproape de Statele Unite, după ce fuseserăm, în primele două mandate ale lui Ion Iliescu, periculos de aproape de Moscova. Aşa că nimeni nu s-a întrebat de ce contracul s-a semnat prin atribuire directă, fără niciun fel de licitaţie sau ”caiet de sarcini” care să fie cunoscut. Asta, pentru că însuşi contractul semnat era, de la bun început, ”strict secret”, ceva nemaiîntîlnit pînă atunci. Iarăşi, nimeni n-a mai obiectat. Ştia guvernul Năstase ce face, ca să ne bage în NATO.  

Peste ani, cînd semnele de întrebare s-au ridicat totuşi, pentru că firma americană n-a construit decît 52 de kilometri de autostradă, a opta parte din lucrarea atribuită direct şi s-a descoperit chiar că şi contractul, secret cum era, dispăruse de-a dreptul. Deşi dispariţia unui asemenea document, secret cum era, ar fi provocat de la sine nu doar o investigaţie a Serviciului Român de Informaţii cu rezultate publice, dar şi o şedinţă specială a CSAT, nu s-a întîmplat nimic din toate acestea. Abia în 12 ianuarie 2017, pe platforma ”România curată” (între care ai cărui fondatori mă număr), jurnalistul Daniel Befu prezenta pentru prima oară o copie a contractului, cu semnăturile originale. Interesul a fost unul foarte scăzut, faţă de subiect: trecuseră prea mulţi ani de cînd banii fuseseră daţi şi luaţi, semnatarii erau istorie, sau penali - ca Năstase ori Şova. Prima afacere americană în România a fost tratată ca un ”tun”, asemenea multor altora decontate de contribuabilul român.

Totuşi, contractul publicat atunci, după cum se declara la vremea respectivă, făcea obiectul a trei dosare deschise de procurori. ”Dosarele Bechtel”, aflate ”în lucru” la DNA, s-au tot ”lucrat”, pînă la prescrierea faptelor. În 2017, cînd s-a publicat ancheta pe site-ul ”România curată”, cercetările priveau încă negocierea, aprobarea şi semnarea contractului de proiectare, construire şi finanţare a autostrăzii BRAŞOV-CLUJ-BORŞ , din cursul anului 2003 (deschis la DNA în decembrie 2013, pentru suspiciunea de abuz în serviciu, în formă calificată), apoi un altul pentru ”modificările succesive la contractul iniţial, adoptate în perioada 2003-2013”, deschis în februarie 2014, care pe lîngă abuzul în serviciu, cerceta şi ”foloasele necuvenite pentru sine sau pentru altul”, obţinute în urma semnării contractului. Nici n-ar fi fost greu de cerectat - ”foloasele necuvenite” le-a obţinut Bechtel, care n-a făcut nimic, în schimbul a 1,4 miliarde euro, cît a încasat pînă la final firma americană de la statul român, pentru cea mai scumpă bucăţică de autostradă din lume. În fine, al treilea dosar deschis în septembrie 2013 era legat de dispariţia originalului ”Contractului Bechtel”, urmare a unei plîngeri a ministrului de atunci al Transporturilor, Dan Şova. Dosarul a fost declinat însă de DNA la Parchetul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, unde a fost clasat în octombrie 2015.

Astfel încît, totul a rămas istorie. Dar din istorie, cum se spune, s-ar putea învăţa. De pildă, cum să nu ne mai închinăm la Înalte Porţi, cînd acestea nici măcar nu ne-o cer. Sau, pasul următor, cum să învăţăm să mai spunem şi ”nu”, atunci cînd fie ni se bagă mîna în buzunar, fie făină de greieri pe gît. 

Lecţia lui Brâncoveanu, aplicată de Bechtel

Brâncoveanu avea o vorbă: ”tunde oaia fără să simtă”. E ceea ce au făcut americanii de la Bechel cu statul român. E ceea ce dovedeşte din plin contractul semnat cu firma americană. Copia scanată a celebrului contract cu Bechtel, care fusese declarat pierdut de fostul ministru al transporturilor, Dan Şova, a fost publicată de ”România curată” într-un moment care ulterior s-a dovedit a fi nepotrivit - la mijlocul lunii ianuarie, în 2017. Deşi însoţit inclusiv de comentariile unor avocaţi, care s-au referit la prevederile acestuia şi i-au sancţionat toate ”scăpările” care au permis firmei americane să nu facă mai nimic şi să încaseze o grămadă de bani, dezbaterea publică de aşteptat n-a mai avut loc. La 1 februarie, ministrul justiţiei Florin Iordache publica ”noaptea, ca hoţii” celebra Ordonanţă 13, de modificare a incriminării abuzului în serviciu, pentru a-l face scăpat pe Liviu Dragnea de urmărirea penală. Ce urmează, ştim: preşedintele Iohannis şi-a scos geaca roşie din dulap şi în stradă a început cruciada anti-PSD, iar Dragnea a ajuns în cele din urmă la închisoare. Iar contractul cu Bechtel a ajuns din nou într-o tihnită uitare. Din care încerc să-l scot acum, măcar aşa, ca o pagină de istorie din care avem ce învăţa.
Autoarea contractului elaborat de partea română (CNAIR), Carmen Simona Neagu, a fost cunoscută publicului ca avocată a lui Costel Bobic şi Cristian Burci, din anturajul lui Adrian Năstase, dar şi ca apărătoare a trupei 3 Sud Est. Cum a ajuns Simona Neagu în această postură? A răspuns tot ancheta ”România Curată”. Carmen Simona Neagu fusese asociată în firma Cris Music SRL cu Cristiana Răduţă, ”interpretă, vedetă Playboy şi iubita/soţia controversatului afacerist Costel Bobic, personaj prezent de-a lungul anilor în anturajul apropiat al lui Miron Mitrea”. Care era ministrul al transporturilor, în guvernul Năstase. Simona Neagu  a încasat pentru elaborarea acestui contract apraoape 5 milioane de euro onorariu (total sumă decontată: 23.568.448,96 lei), susţinînd că a muncit sute de ore la redactarea lui ”de la zero”. De fapt, analiza avocaţilor de la ”România curată” a dovedit că era o adaptare, fără prea multe modificări, a contractului de autostradă semnat de Bechtel în Croaţia, cu care americanii veniseră ”de acasă” şi care a fost impus părţii române, de avocaţii săi români şi străini, selectaţi de firma de avocatură a părţii americane.  

Avocaţii care au analizat contractul au constatat că ”singurul drept şi remediu al Beneficiarului cînd Antreprenorul nu finalizează lucrările în timpul necesar pentru finalizare sînt penalităţi de întîrziere de 0,15% din valoarea lucrărilor neterminate pentru acea porţiune, sau Secţiune pe zi, pentru fiecare zi de întîrziere, dar nu mai mult de 365 zile”. Sancţiunea era ”lipsită de eficienţă”, prin cuantum şi perioada limitată de timp, precum şi prin alte sub-clauze din contract, care îi ofereau nenumărate circumstanţe firmei Bechel de a solicita prelungirea termenelor.

Contractul abundă în schimb de clauze privind acordarea de ”Costuri suplimentare şi Profit” la care era îndreptăţit Antreprenorul (Bechtel),  ca urmare a unei cauze de întîrziere pentru care Antreprenorul este îndreptăţit la o prelungire a  Timpului Necesar pentru finalizare. Era de asemenea substanţial sancţionată ”întarzierea la plată” din partea Beneficiarului, ”disproporţionată în raport cu sancţiunea pentru nefinalizarea lucrărilor la timp”: statul român trebuia să plătească dobînda aferentă pentru sumele totale întîrziate, plus încă 4%. Dobînda ”curge pe fiecare zi” şi ”dobînda cumulativă va fi adăugată la plata curentă”. Apoi, ”dacă antreprenorul nu îşi îndeplineşte orice obligaţie importantă, beneficiarul poate notifica antreprenorul, solicitandu-i să remedieze respectiva neîndeplinire într-o perioadă de timp stabilită în mod rezonabil”. Nu există sancţiuni de neîndeplinire, ci doar ”notificarea”. În schimb, ”antreprenorul poate suspenda activitatea dacă beneficiarul nu-şi respectă obligaţiile, precum si determinarea costurilor suplimentare şi profitul pe care trebuie să le plăteasca beneficiarul”. O subclauză a rezilierii de către beneficiarul contractului adăuga o substanţială despăgubire pentru Bechtel, de-a dreptul ”împovărătoare” pentru statul român. Chiar şi în cazuri de ”forţă majoră”, singurul ”bun de plată” era tot ”Beneficiarul” - statul român.   Profit pentru Antreprenor şi sume împovăratoare pentru beneficiar. Concluzia unanimă a avocaţilor a fost că acest contract a fost ”o mină de aur” pentru Bechtel.
S-a ajuns în situaţia în care firma americană încasa bani fără să facă absolut nimic. Mai bine spus, realiza un profit mai mare, decît dacă ar fi lucrat. De pildă, observa un al doilea avocat (numele lor, fiind persoane publice, n-au fost divulgate de ”România curată”), ”costurile cu echipamentele sînt umflate. În tabelul ”Schedule 12- Day Rates”, chiar la prima poziţie, vedem că statul român trebuie să plătească pentru fiecare automobil sedan, chiar şi cînd stă, cîte 43.38 euro/zi, ceea ce e o sumă enormă. Adică chiar şi pentru o Dacie inscripţionată cu abţibild Bechtel, care stătea în parcare, statul român trebuia să plătească 15.826 euro/an”.

Şi, vorba unui alt ministru al Transporturilor, pe care îl cunoaştem toţi, ”aici sînt banii dumneavoastră”. Cînd a ajuns la putere, Traian Băsescu a susţinut tot timpul ”Bechtel e o firmă mare, cu ei nu te joci”. Aşa că, de fapt, s-a tras de timp, de ambele părţi şi s-a tot ”renegociat”, dar timpul a curs, invariabil (aşa cum se stabilise în contractul-cadru) în favoarea firmei americane. Aşa s-au scurs din bugetul României peste 20 de milioane de euro pentru fiecare din cei 52 de kilometri de autostradă finalizaţi de Bechtel. Zece din ei fuseseră finalizaţi în ”elanul” începutului lucrărilor, pînă cînd antreprenorul american a constatat că la fel de bine cîştigă, poate mai bine, cînd stă. S-au schimbat două guverne şi la finele anului 2009 guvernul Boc anunţa: „de 1 Decembrie, după ce vom celebra ziua naţională la Bucureşti, vom deschide Pasajul Băneasa, după care vom lua elicopterul şi vom inaugura cei 42 de km de autostradă”. Restul din cei 52 cu toţii, cărora, într-adevăr, premierul Emil Boc le tăia panglica. Cîteva luni mai tîrziu, cea mai mare parte a acestei autostrăzi ori se surpase de-a binelea pe porţiuni întregi, ori asfaltul se exfoliase. Nici nu s-a circulat vreodată pe ea. Cu toate acestea, pînă la rezilierea contractului în 2013, au mai trecut patru ani şi două guverne.

În total, americanii au schimbat patru guverne şi opt miniştri ai transporturilor: au tras de timp, cît au putut, pentru că acesta curgea în favoarea lor - iar autorităţile române au tratat cu timiditate contractul - preşedintele Băsescu era cu ochiul său binevoitor pe ”licuriciul” de la Washington.

Ar fi fost tot timpul şanse ca România să renegocieze clauze avantajoase, sau să rezilieze pur şi simplu contractul, al cărui preţ creştea constant, cu fiecare zi de stat pe şantierul Autostrăzii Transilvania. Între timp, Simona Neagu, avocata care încasase la semnarea contracutului  aproape 5 milioane de euro, devenise  avocat la casa de avocatură care reprezenta Bechtel în România. Nimeni n-a reacţionat la acest conflict de interese, ba de multe ori statul român a renunţat de a se mai prezenta în instanţă, dînd cîştig de cauză celor de la Bechtel.

De fapt, pe tot parcursul său, acest contract a intrat în conflict cu interesul cetăţeanului român, care a aruncat bani pe fereastră, din taxe şi impozite. Dar cei ce ne-au condus, ştiau ei mai bine ce fac: fereastra era deschisă spre America şi, nu-i aşa, de-acolo ne venea de-acum lumina. Şi, dacă am fi închis această fereastră, s-ar fi întîmplat ceva? Nu cred. Dar reflexul servilismului e cel mai uşor de exploatat, la români, de la Brîncoveanu încoace, care spunea ”tunde oaia, fără să simtă”. Cei de la Bechtel n-au citit cronicile brîncoveneşti, dar le-au aplicat.