ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Vieţi paralele. Securistul Crăciun şi partizanii

”Acţiunea” Securităţii la Cricău

Partizanii au fost ucişi iar cadavrele lor au fost băgate în pămînt la mică adîncime, în locul în care au murit, sub versantul estic al Pietrii Craivii, circa cinzeci de metri într-o pădure în pantă uşoară, la marginea unei minunate poieni de unde panorama asupra acestei stînci imense din Apuseni îţi taie răsuflarea. Încă din vara anului 2008, în baza documentelor din arhivele Securităţii pe care le-am depistat în cadrul cercetărilor Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care-l conduceam la vremea respectivă, Gheorge Petrov, care fusese detaşat în mod special de la Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj pentru asemenea activitate, a început deplasări în această zonă, vorbind cu rude (urmaşi) ale victimelor şi cu alţi săteni din Cricău, comuna în marginea căreia au murit împuşcaţi la 8 martie 1949 trei oameni: Ştefan Popa, Nicolae Moldovan şi Cornel Pascu.

În cele din urmă, locul în care se aflau partizanii ucişi a fost identificat cu exactitate, după ce un bătrîn din sat, înlăturîndu-şi orice temere, l-a însoţit pe Petrov chiar în locul în care, spunea el, a participat la înhumarea celor trei, fiind adus de o grupă de Securitate din sat, de la opt kilometri depărtare pe firul Văii Cricăului, pentru a-i îngropa pe ”bandiţi”. Omul s-a temut toată viaţa de cele trăite şi văzute atunci: a fost ameninţat că, dacă va dezvălui locul vreodată, va avea soarta celor ucişi.

Cu toate acestea, exhumarea lor a întîrziat aproape zece ani, pentru că din februarie 2010 atît eu, cît şi întreaga echipă de arheologi, care ne ocupaserăm efectiv de exhumarea victimelor comunismului, am fost concediaţi de la IICCMER de noua ”echipă Tismăneanu”, care, după ce a ”condamnat comunismul”, a socotit problema victimelor încheiată. Orice cercetare în acest sens a fost sistată şi ”investigarea” propriu-zisă a crimelor regimului, ca şi sesizarea organelor de cercetare penală în legătură cu acestea au dispărut din Hotărîrea de Guvern care statua activitatea Institutului. După revenirea noastră la IICCMER şi reluarea cercetărilor în conjuncturi politice mai favorabile în ordin practic, dincolo de o ”condamare a comunismului” formală, doar din raţiuni politice şi lipsită de orice urmări, am revenit şi la Cricău. Locul mormântului a fost stabilit cu prin confruntări repetate pe care Petrov le-a făcut cu mai mulţi martori, pe care i-a dus de-a lungul timpului la faţa locului, fiind apoi verificat şi identificat cu precizie de echipa arheologică a Institutului, printr-un sondaj de teren: n-a trecut nicio oră măcar, pînă ce cazmaua mînuită cu grijă de Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Uniriii din Alba Iulia, s-a oprit în craniul unuia dintre cei ucişi.

Ştiam deja din arhive că toţi cei trei partizani îngropaţi acolo au căzut ucişi într-o confruntare directă cu trupele de Securitate, comandate de colonelul Gheorghe Crăciun, pe atunci comandant al Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului Sibiu şi unul din cei mai activi ofiţeri operativi în lupta cu ”bandele din munţi”. În comunicatul IICCMER care anunţa exhumarea lor într-o acţiune care avea să înceapă marţi, 22 august 2017, a fost sintetizat şi modul în care a decurs lupta, pe baza informaţiilor şi rapoartelor din arhivele Securităţii: ”Trupele şi cadrele operative ale Securităţii au înconjurat locuinţa unde se adăposteau partizanii, semnalul de atac fiind dat în jurul orelor 14.00-15.00. După confruntare, cadavrele celor ucişi au rămas pe teren vreme de mai multe zile, sub pază permanentă. Conform unor mărturii, în ziua de duminică, 13 martie, Securitatea a adus cu forţa mai mulţi locuitori din satele zonei ca să vadă cadavrele, scopul urmărit fiind de a se induce starea de teamă în rîndul populaţiei. Un ofiţer de securitate a ţinut atunci şi o cuvântare, arătând celor prezenţi că toţi cei care vor cuteza să se opună noului regim o să sfârşească la fel ca şi cei morţi. Cadavrele au fost înhumate la începutul săptămânii următoare de un localnic, într-o groapă comună, care a fost săpată pe marginea unui pîrîu aflat într-o zonă împădurită, cunoscut de oamenii locului sub denumirea de Părăul Popii. Groapa se află nu departe de locul unde cei trei au fost ucişi, nefiind niciodată marcată la suprafaţa solului”.

Lupta a fost scurtă şi intensă, partizanii fiind înconjuraţi într-un cleşte de trupe mult superioare numeric. ”Prin planurile de măsuri adoptate, în teren au fost deplasate efective din trupele de securitate şi numeroase cadre operative din structurile teritoriale subordonate Direcţiei Regionale de Securitate Sibiu. Multe cadre proveneau de la Serviciul Judeţean al Securităţii Poporului Alba. Operaţiunile din teren au fost coordonate personal de către locotenent-colonel Gheorghe Crăciun. În ziua de 6 martie a fost încercuită zona Muntelui Capra, unde gruparea lui Ştefan Popa îşi avea baza şi adăpostul principal. Partizanii au reuşit să spargă încercuirea şi cinci dintre ei s-au retras pe Valea Cricăului, într-o poiană situată sub Muntele Piatra Craivii. Aici, în ziua de marţi, 8 martie, partizanii au fost surprinşi într-o locuinţă sezonieră, care se mai păstrează şi astăzi (în 2017 – n.n.) cu unele modificări. A avut loc o confruntare armată în urma căreia trei partizani au fost omorâţi şi doi luaţi prizonieri”. Cei ucişi au fost Ştefan Popa, conducătorul grupului, alături de Nicolae Moldovan şi Cornel Pascu. Răniţi şi prizonieri au căzut Ioan Scridon şi Alexandru Maxim.

Prizonierii au avut aceeaşi soartă. Maxim a fost scos în 2 aprilie 1950 din penitenciarul Aiud, unde îşi ispăşea condamnarea la muncă silnică pe viaţă, de Securitatea din Cluj ”pentru cercetări suplimentare”. În fapt, împreună cu alţi 12 partizani şi susţinători ai lor din Apuseni, a fost transportat undeva în judeţul Bistriţa-Năsăud şi ucis. Ordinele veniseră de la Alexandru Nicolski (Boris Grunberg), nemulţumit că unii dintre ”bandiţi” au fost trataţi cu ”clemenţă” de instanţă.

De la cei doi prizonieri, care au fost torturaţi în arestul Securităţii de la Sibiu, s-a aflat că într-o casă de la marginea satului Mesentea (din comuna Galda de Jos) se adăpostesc alţi doi membri ai grupului condus de Ştefan Popa, şi anume Traian Mârza, originar din Galtiu şi Traian Gligor, din satul Livezile. Şi soarta lor era pecetluită. Dar, deşi Securitatea a concentrat eforturi masive pentru capurarea sau uciderea celor doi, baricadaţi în casă, atacul început în ziua de 9 martie 1949 a durat multe ceasuri, fără să se întrezărească vreo intenţie a partizanilor de a se preda. Niciun securist nu se oferea să ia casa cu asalt, riscîndu-şi viaţa – de la ferestrele ei se răspundea, la orice asemenea tentativă, cu foc. În cele din urmă, Securitatea a cerut întăriri de la armată, care a trimis, fără să ştie exact despre ce e vorba, un obuzier la faţa locului. Dar servanţii şi comandantul de tun au refuzat să tragă în casă, fără ordin de la superiorul ierarhic militar.

Colonelul Crăciun a renuţat la idee şi securiştii au fost nevoiţi să aştepte, pînă cînd cei doi partizani şi-au terminat muniţia. Nici atunci, după o luptă disproporţionată şi o rezistenţă de mai multe ore, n-au reuşit să-i prindă vii: cei doi partizani s-au omorît singuri, cu ultimele cartuşe. Au fost îngropaţi a doua zi, în grădina acelei case. Am participat la descoperirea celor doi Traian - Gligor şi Mîrza - scoşi din grădina casei din satul Mesentea, în zilele de 26 mai – 1 iunie 2016, înainte de găsirea morţilor de la Cricău. Dezgroparea lor este începtul unei poveşti, pe care noi am reconstituit-o şi rescris-o în sens invers, de la finalul ei.

Colonel, versus ”bandiţi”

Colonelul Gheorghe Crăciun s-a născut la 24 iulie 1913 în  Mintiu Gherlii, jud. Cluj. Devenit cadru superior în Securitate, intrase în partidul comunist din 1945. Provenea dintr-o familie de greco-catolici cu şase copii şi fusese anterior intrării în Securitate de profesie cazangiu. Ascensiunea sa, datorată fidelităţii faţă de ocupanţii sovieto-comunişti ai României, a fost una fulminantă – din chestor de poliţie, a ajuns - la crearea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului - şef al Regionalei de Securitate Sibiu şi a primit ca sarcină principală ”stîrpirea bandiţilor din munţi”, prin orice metode. S-a achitat de ea, fiind promovat în 1952 director adjunct al tuturor lagărelor de la Canal, de unde în 1954, la închiderea acestuia, a fost retransferat în Ardeal, ca şef al ”grupului operativ” care acţiona pentru prinderea ”badiţilor din Făgăraş”, conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu. A reuşit doar parţial – numai Ogoranu a scăpat, fiind capturat abia în 1976, cînd Securitatea nu-i mai putea face nimic: condamările sale la moarte şi detenţie pe viaţă erau prescrise. Dar, cît timp Ogoranu a fost fugar, Crăciun şi-a continuat ascensiunea în aparatul reprsesiv comunist: din noiembrie 1958 a fost trimis comandant al Penitenciarului Aiud, cea mai mare temniţă politică din România.

Crăciun debutase în poliţia comunistă prin arestarea personală şi anchetarea bătrînului făuritor al Unirii, Alexandru Vaida Voievod, apoi a lui A.C. Cuza, Emil Haţieganu şi a multor altora. Paginile cele mai sîngeroase le-a scris în lupta ”bandiţilor din munţi”, organizînd arestarea şi torturarea tuturor rudelor acestora, pentru a-i determina să se predea sau să afle unde se ascund, dar Crăciun e mult mai cunoscut pentru oroarea ”reeducării de la Aiud”, în care a experimentat ”şocurile psihice, picătura chinezească şi mutaţiile de natură să dezechilibreze psihicul deţinuţilor”, cu alte cuvinte o tortură lentă şi mai puţin brutală, dar la fel de eficientă: în timpul directoratului său, pînă în decembrie 1964, rata mortalităţii la Aiud crescuse de cinci ori. Crăciun şi-a sfîrşit cariera la Bucureşti, în fruntea Direcţiei a I-a de informaţii interne, ca director adjunct. Pensionar de lux al regimului din 1974, a încasat nestingerit ”pensia specială” de securist pînă în 2001, timp de un sfert de veac: abia în 1998 a fost trimis în judecată, şi numai pentru abuzurile de la Aiud, dar a murit înainte ca instanţa să se pronunţe în cazul său.

Victimele lui Crăciun de la Cricău sînt mai puţin cunoscute. Dar niciuna n-a fost ”legionar”, sau ”extremist” – cum se spune în zilele noastre, şi cum se acreditează ideea în legătură cu rezistenţa din munţi. Ştefan Popa, şeful grupului de luptă armată din acea zonă a Apusenilor se născuse la 10 decembrie 1920 în satul Bucerdea Vinoasă, com. Ighiu, jud. Alba, era de religie ortodoxă, necăsătorit, fiul lui Ioan, preot ortodox, Absolvent al Liceului Titu Maiorescu din Aiud şi al unei Şcoli Militare din Bucureşti, a fost ofiţer în Armata Regală şi veteran de război, pe frontul de est. După război, s-a înscris la Facultatea de Drept din Cluj. Ca student şi fost ofiţer, care nu-şi ascundea opţiunile, devenise ”periculos” şi în primăvara anului 1948 a fost ”dat în urmărire pe ţară”. S-a retras în Apuseni, pe vîrful Capra, unde alături de alţi fugari ca el a constituit grupul de rezistenţă pe care l-a condus (în Armata Regală, fusese şi instructor militar, la Lipova). Era  al doilea născut din cinci copii, trei băieţi şi două fete. Fraţii săi, Aurel şi Andrei, au fost şi ei condamnaţi politic, fiind trimişi cu diferite pedepse în închisori şi lagăre de muncă.

Al doilea dintre cei ucişi, Nicolae Moldovan, era originar din Teiuş – Alba, fiu de ceferist, Greco-catolic. Fusese coleg de liceu la Aiud cu Ştefan Popa, ca şi la Facultatea de Drept din Cluj, unde la fel şi-a manifestat opoziţia faţă de ocupaţia sovieto-comunistă. Diferenţa faţă de soarta lui Popa e că el se căsătorise în 1947 cu Elisabeta Vale din satul Cetea, absolventă de Medicină la Cluj. Au avut împreună doi copii, Maria şi Nicolae, decedaţi, ca şi Elisabeta – care a murit în  1997, fără a şti ceva despre soarta soţului ei – cunoscută atunci doar de Crăciun, care-şi primea netulburat pensia democraţiei. A treia victimă a lui Crăciun de la Piatra Craivii, Cornel Pascu, se născuse pe 1 aprilie 1923 în satul Benic din Galda de Jos, jud. Alba. Era de de religie greco-catolică, mai avea doi fraţi mai mici, iar părinţii săi erau ţărani. Pascu absolvise Şcoala Normală şi era învăţător în satul Ghioncani, din comuna Întregalde şi era membru P.N.Ţ. din 1939. După alegerile din 1946, a fost exclus din învăţămînt şi condamnat, pentru ”propaganda anti-muncitorească”.

Nici Ioan Scridon n-avusese vreo legătură cu legionarii. Născut la 22 februarie 1922 în satul Măhăceni din judeţul Alba, Greco-catolic, plutonier de jandarmi în satul Benic, se căsătorise şi avea doi copii, cînd a trebuit să ia calea muntelui: în martie 1948 fusese ”comprimat” şi a aflat că ar urma să fie arestat. 
În fine, cel de-al cincilea partizan din grupul lui Popa, Alexandru Maxim, se născuse în 22 martie 1926 în satul Ulmeni-Pământeni, com. Ulmeni, judeţul Ilfov, era ortodox, necăsătorit. Vensie în Ardeal pentru a-şi vizita fratele, Virgil Maxim, condamnat pentru activitate legionară din 1942 la 25 de ani de temniţă: acesta se afla în lagărul-sanatoriu de la Galda de Jos, alături de Valeriu Gafencu şi alţi legionari, bolnavi de TBC. Dar Alexandru însuşi era ţărănist şi, în condiţiile în care a fost şi el pus sub urmărire, s-a alăturat partizanilor.

Acestea sînt faptele unor destine paralele, care n-au putut fi reunite nici prin moarte. Crăciun a murit în 2001, pensionar de lux al tranziţiei. Morţii de la Piatra Craivii au rămas, asemenea tututor partizanilor, nişte proscrişi ai societăţii, fiind socotiţi în bloc ”legionari/ extremişti”, prin preluarea ca atare a ”tezelor” Securităţii. Şi nu e doar cazul lor. Pensia de urmaş pentru fiul sau fiica unui partizan ucis de Securitate ori mort în închisoare, stabilită de iniţiatorii legii care conferă drepturi urmaşilor celor condamnaţi politic (deputaţii minorităţilor germană, sîrbă şi evreiască) este de 500 de lei pe lună, per destin curmat de colonelul Crăciun.