ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Vineri, 1 decembrie 1989: ziua în care Marea Unire a fost doar un articol în “Scînteia” şi Ceauşescu era preocupat de producţia de halva

Noiembrie fusese în 1989 o lună mult mai friguroasă decît în acest an. Dar de 1 decembrie, prognoza anunţa că ”vremea se încălzeşte treptat, mai ales în zonele deluroase. Cer variabil, înnorări accentuate în nord şi est. Acolo ninge pe alocuri. Temperaturi minime între -15 şi -5 grade, mai coborâte în depresiunile intramontane. Maximele termice se vor situa între -5 şi +5 grade, mai ridicate în zonele deluroase”. Era singura veste bună. În rest, 1 decembrie,  Ziua Unirii în 1989  era una ca oricare alta, într-o ţară cenuşie şi tristă.

 

 

În 1989, s-au stins, într-un deplin anonimat, ultimii doi delegaţi din cei 1228 care participaseră la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1918. În marea majoritate, cei care reprezentaseră elita românească din Transilvania, politicieni din Partidul Naţional din Transilvania, aleşi cu ”credenţional” de către cele 130 de ”cercuri electorale”, din lumea culturală (profesori, medici, avocaţi), sau din rîndul meseriaşilor şi un număr mare de ţărani gospodari, elita satelor româneşti, care-şi reprezentaseră concetăţenii la Alba Iulia, nu mai trăiau nici în amintiri: istoria comunistă îi ocultase, după ce ”Securitatea Poporului” trimisese toată această elită a Transilvaniei în lagăre şi închisori – în frunte cu liderul politic Iuliu Maniu, exterminat la Sighet, în 1953, la vîrsta de 80 de ani, a cărui pomenire era în sine o ”blasfemie” şi un act subversiv în decembrie 1989. Ca şi despre celălalt mare făuritor al Unirii, Alexandru Vaida-Voevod, mort în domiciliu forţat în 1950, la 78 de ani. 

 

La fel, unirea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei cu Ţara nu fuseseră nici măcar pomenite, cu cîteva săptămîni în urmă – era de asemenea un act de ”lezmajestate” la adresa regimului comunist, să vorbeşti despre asta. În 1989 mai trăiau doi dintre delegaţii la Marea Unire din 1918. Marea majoritate a celor care apucaseră să-şi trăiască bătrîneţea în timpul „regimului democrat-popular” şi în anii „epocii de aur” trăiau cu spaimă, după ce în primii ani ai comunismului cunoscuseră toate formele de persecuţie, ca artizani ai „actului imperialist” de „alipire a Transilvaniei, Bucovinei de Nord şi Basarabiei” la „Regatul României”, atribuit de „istoria oficială” a lui Mihai Roller „cercurilor imperialiste de la Bucureşti”, care nu urmăreau decît „strivirea Revoluţiilor din URSS şi Ungaria lui Bela Kuhn”. 

 

Cei mai mulţi dintre făuritorii Unirii, chiar dacă scăpaseră cu bine din iadul puşcăriei şi al lagărului, din deportare sau domiciliu obligatoriu, trăiau din pensii mizere, în îngrijirea familiilor, iar trecutul lor eroic era cunoscut de o mînă de cunoştinţe, ori de cîţiva istorici pasionaţi, din care unii erau trimişi cu „misiune” de Securitate, să afle ce mai spun aceşti bătrîni şi dacă deconspiră ceva din adevărurile incomode ale Unirii, care oficial devenise o pagină din „trecutul revoluţionar” al „poporului român”, perfect încadrată în „Cîntarea României” şi în mitologia naţional-comunistă, subsumată în întregime preamăririi prezentului şi conducătorului suprem, Nicolae Ceauşescu. Nicio altă personalitate nu îl putea umbri, cu atît mai puţin „foşti reacţionari” ca Maniu şi alţii ca el, despre al căror rol era strict interzis să vorbeşti în legătură cu Marea Unire şi care primiseră ceea ce au meritat – moartea în închisoare.  

 

Spuneam că la începutul anului 1989 se mai aflau în viaţă doi dintre cei care în 1918 participaseră direct la istoricul eveniment al Unirii: Traian Cavassi, un fost locotenent din Gărzile Naţionale, originar din ţinutul Sătmarului (comuna Boghiş), delegat la Alba Iulia din partea Cercului electoral Chingir (în vîrstă de 92 de ani) şi medicul Titu Rusu, conferenţiar universitar la Facultatea de Medicină din Timişoara, născut în Oşorhei  (judeţul Mureş), localitate pe care a reprezentat-o, ca delegat, la Adunarea de la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918. Ambii au murit în ultimul an  al regimului comuist, într-un deplin anonimat. 

 

Presa  comunistă din 1 decembrie  1989 înregistrează aceeaşi performanţă cotidiană, cu care obişnuise cititorii: să vorbească despre oricare dintre evenimentele istorice, chiar din antichitate, şi  să ajungă în cele din urmă la Nicolae Ceauşescu şi la „geniul lui conducător”. Aşa s-a întîmplat şi cu evocarea şi marcarea zilei de 1 decembrie 1918 drept “Unirea cea Mare”, dar toate articolele erau mincinoase. Nu aminteau nimic despre unirea Basarabiei cu România, ori a Bucvovinei şi cu atît mai puţin despre rolul partidelor şi al oamenilor politici ai timpului, ori al monarhiei, în înfăptuirea României Mari. Cum să vorbeşti despre “făuritori ai Unirii”, pe care tocmai regimul, cu mîna Securităţii, îi exterminase în închisori?

 

Logica propagandei comuniste era una simplistă: dacă nu vorbeai despre un lucru, el nu putea exista. Se vorbea cumva de Unirea de la Alba Iulia şi pentru că propaganda comunistă reuşise să-şi atribuie evenimentul, cu ocazia sărbătoririi semicentenarului, în 1968, printr-o amplă operaţiune a Securităţii, numită GEMINA, la care au participat istorici şi propagandişti ai  partidului, despre care voi vorbi într-un articol viitor, dar şi probabil pentru că însuşi Ceauşescu se născuse în anul Unirii şi astfel actul istoric de la 1 decembrie putea fi legat direct de el şi de Partidul Comunist. Bineînţeles, totul începea cu  dacii lui Decebal, continua cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul şi aşa mai departe. Într-un articol publicat pe prima pagină, în “Scînteia” din 1 decembrie 1989, sub semnătura lui Silviu Achim, citim că Unirea a consfinţit „de drept şi de fapt, o ţară românească, ai cărei locuitori au trăit necontenit într-o strânsă osmoză sufletească de gând şi simţire, cu celelalte viguroase ramuri ale marelui trunchi etnic românesc. A fost un triumf al justiţiei istorice, pentru că românii au tot luptat pentru unitatea lor naţională şi s-au pregătit pentru ea de-a lungul multor veacuri, luptând şi jertfindu-se pentru a rămâne mereu ei înşişi” etc. 

 

Articolul continuă, pe cinci coloane, cu aceleaşi stereotipii: „De-a lungul veacurilor, aspiraţia spre unitate a trăit mereu în conştiinţe, a constituit torţa nestinsă care a luminat, prin vremuri adesea maştere, drumul vieţii poporului român”. Mai degrabă decît liderilor politici ai timpului, eram învăţaţi că datorăm Unirea “unităţii geografice a „pământului românesc”, o aflăm “în obârşia comună şi limba unitară a românilor, în complementaritatea economiei ţărilor române”, ş.a.m.d., pînă ajunge la rolul unirii, care a dus la „creşterea capacităţii de acţiune politică a forţelor care se pronunţau pentru transformarea revoluţionară a societăţii româneşti, o importanţă hotărâtoare având în acest sens făurirea Partidului Comunist Român în 1921.” Acesta, spune istoricul politruc, a continuat opera Unirii şi a luptat împotriva exploatării, „propunând ţării cel mai înaintat program de acţiune politică” şi a organizat importanta manifestaţie de 1 mai 1939, „în organizarea şi desfăşurarea căreia rolul determinat a revenit tovarăşului Nicolae Ceauşescu, tovarăşei Elena Ceauşescu”. Şi aşa, în fine, se ajungea pînă la “Epoca de aur” şi eroicul ei făuritor. Nimic despre adevăraţii făuritori ai Unirii.

 

Altfel, în sine, ziua de 1 decembrie 1989 n-a ieşit cu nimic din cenuşiul comun al anilor ’80 din România comunistă.

 

 

Pe 1 decembrie 1989, Ceauşescu însuşi a avut o zi aglomerată cu şedinţe, ca de obicei. Mai întîi, una cu agricultura, urmată de două şedinţe cu CePeEx-ul şi Secretariatul CC, unde a „trasat” indicaţii de ultimă oră. A cerut „să se pună ordine în stilul de muncă al guvernului, ministerelor, să se asigure perfecţionarea activităţii comitetelor judeţene de la toate palierele, a consiliilor populare, a consiliilor oamenilor muncii, mai ales că România socialistă are un sistem foarte larg de organe democratice, care asigură o largă participare a maselor populare, a întregului popor la adoptarea tuturor hotărârilor, la realizarea lor în viaţă”. A mai cerut ca Marea Adunare Naţională să ia „o poziţie mai fermă faţă de sectoarele sau cadrele care nu-şi îndeplinesc în mod corespunzător obligaţiile şi îndatoririle”, să ia în serios „critica şi autocritica”: „folosirea lor este valabilă numai în măsura în care duce la lichidarea greşelilor, a lipsurilor, la îmbunătăţirea rapidă a întregii activităţi”. 

 

Ceauşescu era nemulţumit de faptul că, deşi sînt atîtea organisme de control, nu sînt înlăturate „stările de lucruri negative”.  Se plânge că „sunt multe probleme”, inlcusiv în ceea ce priveşte aprovizionarea deficitară a populaţiei, care trebuie rezolvate prin activitatea acestor organisme de control şi planificare (nu voia să admită că, pur şi simplu, mărfurile nu existau), dar el trebuie să se concentreze pe înfăptuirea marilor programelor de dezvoltare economico-socială, pe realizarea planului. Şi, ca urmare, acestea fiind spuse, s-a retras la o altă şedinţă, mult mai plăcută inimii lui: o vizionare, de pe o pasarelă, a unor machete privind sistematizarea Capitalei. Ceea ce nu l-a împiedicat, spre disperarea arhitecţilor prezenţi, să măture cu un indicator lung vreo jumătate de cartier de blocuri şi să le spună să-l mute în altă parte, pentru a nu strica împrejurimile apropiate  de Casa  Poporului.  

 

În  acea  zi,  Ceauşescu a avut parte  şi  de  un  moment  neplăcut:  a primit o vizită din partea lui Iulian Vlad, care l-a informat în legătură cu apropiata întâlnire dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov, în Malta. I-a spus că se va discuta „redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate probleme internaţionale”, ceea ce fără îndoială n-a avut darul să-l bucure. Mai ales că ambii vor discuta despre „ţările cu probleme”, asupra cărora vor concepe „strategii de presiune” pentru a impune reforme: era vorba de China, Cuba şi România. Conform informaţiilor lui Vlad, Bush urma să-i propună lui Gorbaciov să exercite presiuni economice, reducând livrările la minereu. 

 

Ziua Primei Tovarăşe a decurs ceva mai simplu. A participat, desigur, la şedinţa CPEx şi a avut după-amiază o „şedinţă de lucru „la săliţă” cu Gheorghe Oprea, Ştefan Andrei, Ion Păţan” (era ziua de naştere a acestuia, făcea 62 de ani şi poate că această mică agapă era de fapt şedinţa). Nu s-a dus cu Ceauşescu la şedinţa de sistematizare, l-a lăsat să se joace singur cu machetele arhitecţilor; în schimb, s-a văzut între patru ochi, de două ori, cu Nicu Ceauşescu şi, separat, cu fosta noră şi foarte buna ei prietenă, Poliana Cristescu: cine ştie, poate că voia să-i vadă împăcaţi pe cei doi.

Ziua Marii Uniri s-a încheiat pentru Nicolae Ceauşescu cu o mică şedinţă cu responsabili din industria alimentară, avînd ca subiect creşterea producţiei de halva, depre care auzise de la medicul său personal şi „specialistul în alimentaţie raţională”, doctorul Iulian Mincu: era un substitut mult mai bun al produselor zaharoase, care lipseau demult de pe piaţă. Astfel, halvaua urma să ia locul ciocolatei, aşa cum şunca „din înlocuitori” luase locul celei de porc. 

 

Şi pentru mine, acel 1 decembrie 1989 a fost o zi ca oricare alta, dar pe care o ţin minte bine: mi se îndeplinise promisiunea făcută, aceea de a-mi putea cumpăra un sac cu zece kile de ceapă, de la Aprozarul Coloniei 1 Mai, un sat aparţinător de comuna Vulcan, unde predam istorie. România era, anual, lovită de criza cîte unui anumit produs: în 1988, nu se găsise usturoi pe piaţă, iar în 1989 nu se găsea ceapă. Mă gîndeam, în acea zi, la bucuria părinţilor mei, cînd aveam să vin cu sacul de ceapă la uşă şi n-aş fi avut-o atît de bine fixată în memorie, dacă fostul colonel de securitate Mureşan Arghir, şeful Serviciului 1 de la Securitatea din Braşov, nu mi-ar fi zugrăvit în culori atît de vii, după Revoluţie, cum am reuşit să „chiulesc” o oră şi de la şcoală, pentru a mă duce după sacul de ceapă – doar aşa, ca să-mi dea un exemplu, despre cît de bine funcţionau serviciile de filaj.

 

Stau să mă gîndesc, la ceea ce au trăit, în anii comunismului, cei care au înfăptuit Unirea de la 1918, fără „aprobare de la partid”...