PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Angel, din umbra tatălui securist în umbra lui Iohannis

Vrancea, 1989. Angel şi tatăl său de la Securitate

În 1989, Angel Tîlvăr, născut în 11 februarie în comuna Urecheşti era deja, de patru ani, profesor la ţară, într-una din cele mai sărace şi amărîte comune din judeţul Vrancea, unde fusese repartizat în 1985, la absolvirea Facultăţii de Filologie (secţia engleză) de la Galaţi. Nici măcar faptul că tatăl său, Petru Tîlvăr, era colonel de Securitate nu l-a ajutat prea mult. Cu atît mai puţin după 1989, cînd a rămas încă pentru o vreme profesor în aceeaşi comună, fără să reuşească să ajungă în Focşani: se pare că nu şi-a bătut capul cu titularizarea în oraş. Dar şi-a bătut capul, în timp, cu politica: acum e ministru al Apărării. Despre asta, însă, în parte a doua a articolului.

În 1989, la Securitatea din Vrancea atmosfera era una încordată. Şef al Inspectoratului de Securitate era un securist de şcoală veche, colonelul Aurel Ţambrea. Oficial, era şeful tatălui lui Angel, colonelul Petru Tîlvăr. Dar acesta din urmă refuza să i se subordoneze. În presă, se spune generic că Petru, tatăl actualului ministru al Apărării era ”şeful contrainformaţiilor”, ceea ce ar putea însemna că se ocupa de contraspionaj. Nu era aşa. Petru Tîlvăr era oficial încadrat în MApN, fiind şef al ”ceiştilor” din judeţ, ofiţerii acoperiţi ai Securităţii care supravegheau fidelitatea armatei faţă de regimul comunist: Vrancea era o zonă sensibilă pentru Ceauşescu, ca poartă a unei posibile invazii a ruşilor în România. Petru Tîlvăr îşi vedea de meseria lui, şi o făcea cu competenţă.

Am vorbit despre famila Tîlvăr şi atmosfera de la Securitatea vrînceană cu Dinu Lungu, un fost securist, tînăr locotenent pe atunci, în 1989, la serviciul 2 de contraspionaj economic. Mi-a spus că Petru Tîlvăr era apreciat de colegi şi subalterni, dar nu de şef. Aurel Ţambrea, şeful Inspectoratului judeţean, intrase în Securitate încă din 1954, la Piteşti, cînd ”organele” mai luptau încă cu ”banda Arsenescu – Arnăuţoiu”, de pe versantul sudic al munţilor Făgăraş. Avansînd pe scara ierarhică, a ajuns în 1972 şef al Securităţii din Rîmnicu Vîlcea, pe care a condus-o pînă în 1985, cînd a fost detaşat ca şef al Inspectoratului de Securitate din Vrancea. ”Era un securist tipic al anilor stalinismului, arogant şi incult. Tîlvăr îl ignora”, mi-a spus Dinu Lungu, care l-a cunoscut bine pe acesta din urmă. La Securitatea din Vrancea erau, cu totul, 40 de ofiţeri şi n-aveau cum să nu se cunoască între ei. Lungu are cuvinte frumoase despre Petru Tîlvăr, tatăl lui Angel, actualul ministru al apărării. ”Era un tip distins şi inteligent, nu se ocupa de fleacuri, ca de exemplu bancurile cu Ceauşescu, sau ascultatul Europei Libere. Îşi vedea de treabă şi probabil era eficient”, spune Lungu. În schimb, nu aceeaşi părere o are despre fiul acestuia: ”era foarte timid şi nu prea-l vedeai ca pe un tip deştept, a rămas profesor la ţară şi după Revoluţie”, îşi aminteşte fostul locotenent de securitate Lungu, despre actualul ministru al Apărării, care pe atunci avea 28 de ani.

Şi la Focşani în 1989 a fost Revoluţie. Acolo se afla cu ”domiciliu obligatoriu” Virgil Măgureanu, unul dintre ”capii” complotului anticeauşist, care avea să ajungă primul director al Serviciului Român de Informaţii. Culmea, tocmai pe acesta Aurel Ţambrea, şeful Securităţii, nu-l considera un pericol. El spunea prin 2010 că nu l-a băgat în seamă: ”Cînd a ajuns aici, mi s-a spus că era profesor universitar şi că în timpul orelor vorbea tot felul de doctrine politice. Eu n-am luat nicio măsură deosebită cu ăsta. Nu mi s-a părut o figură proeminentă. Nici nu l-am anchetat. A stat o jumătate de an. N-am avut informaţii despre complotul lui, aici, la Focşani”. Vă daţi seama că Ţambrea nu era o lumină, nu-i aşa? Căci iată care era treaba lui la Securitate: asculta vise. ”Aveam tehnică de ascultare în camera în care dormea mama unui individ care fugise peste graniţă. Şi într-o noapte, pe la ora două, primesc telefon de la subofiţerul care asculta. Şi îmi spune: «S-a întors fugarul acasă!». Dacă raportam la Bucureşti, descindeau cu dubele, cu tam-tam. M-am dus la birou, am ascultat o dată, de două ori şi mi-am dat seama că amărâta asta visa, domnule, vorbea în somn: «Of, măi, mamă, bine că te-ai întors». Am verificat apoi şi am constatat că visa, săraca". Întîlnindu-şi după 1989 pe stradă fostul şef, pe Ţambrea, Lungu l-a auzit spunîndu-i, sîsîit, cum vorbea: ”Nu-i assa că am fost essigent?”

Mai făcea ceva, bineînţeles, Securitatea, înainte de 1989: recruta informatori şi le dădea nume conspirative. Printre aceştia, şi pe un anume ”Alin”, ajuns după 1989 ”baronul judeţului Vrancea”, notoriul Marian Oprişan. De numele lui se leagă ascensiunea profesorului de engleză Angel Tîlvăr din Urecheşti, de la catedra unei şcoli dintr-o comună vrînceană, pînă în fruntea Ministerului Apărării.  Ca toţi ”oamenii de bine”, fiind fiu al unui colonel de Securitate, Angel Tîlvăr s-a înscris în FSN. Dar acolo erau mulţi, prea mulţi şi, timid cum era, crescut în umbra tatălui, Angel nu făcea prea mulţi paşi în cariera politică. Atunci cînd Teodor Meleşcanu a creat Alianţa pentru România, ca alternativă mai ”inteligentă” la fostul Front, Angel Tîlvăr a sărit în barca acestuia. După scandalul ”Firul Roşu”, cînd Meleşcanu a fost prins cu minciuna şi oastea sa ”de strînsură” s-a împrăştiat, Angel Tîlvăr s-a reorientat, spre PD-ul lui Roman şi Băsescu, dar şi-a dat seama că şi aici îşi va face loc cu greu. Şi s-a întors, după ce organizase fără prea mare succes electoral campania partidului în Vrancea, la PDSR, partidul lui Iliescu – adică, de partea celor ce cîştigaseră puterea: la Vrancea, cel mai puternic fiind Marian Oprişan, cunoscut la Securitate ca ”sursa Alin”.

Nu e clar dacă Oprişan l-a pus pe liste la Senat pe Angel Tîlvăr, în 2004, pentru că îl avea ”la mînă” colonelul Petru, ori pentru că pe fostul profesor de engleză îl ajutase cumnatul său, Traian Negulescu, ”băiat din gaşcă” şi căsătorit cu Daniela, sora lui Angel, care era consilier al baronului Oprişan. Dar cert e, că de atunci încoace, Angel Tîlvăr n-a mai părăsit Parlamentul. Oricum, a avut noroc cu ”Alin”, pe care mai tîrziu Tîlvăr l-a trădat fără regrete, trecînd în tabăra lui Ciolacu şi ajungînd chiar, pentru o noapte, să-i ia locul lui Oprişan la şefia la organizaţiei vrîncene a partidului, care n-a recunoscut însă hotărîrea de la Bucureşti.

Oricum, între timp Marian Oprişan a dispărut din peisaj. Au rămas Ciolacu şi Tîlvăr. Au dispărut şi Măgureanu, şi Ţambrea, şi Petru, mort în 2017, în urma unui infarct, nebănuind vreodată că fiul său va ajunge ministru al Apărării în România, ceea ce ar fi însemnat, formal, că a devenit comandantul tatălui său, în umbra căruia crescuse. Acum, Angel are un alt ”părinte”, sub tutela căruia se află: pe Klaus Iohannis, în faţa căruia a jurat credinţă. Şi lui, şi Patriei. Cînd aveam cea mai mare nevoie la Apărare de un om ferm, proactiv şi nu reactiv la crizele care vor urma, în contextul războiului din Ucraina, ne trezim cu un ”yesmen”, în stare să salute cu ambele mîini în acelaşi timp, numai să nu-i supere pe cei doi superiori care-i trec prin faţă. Cînd a fost nominalizat, cred că a fost încurcat din cale-afară: oficial, s-a trezit cu trei şefi deodată (de stat, de guvern şi de partid) şi doar cu două mîini. Şi l-a ales regulamentar pe Iohannis, Comandantul Suprem, exersîndu-şi, pentru a cîta oară, traseismul politic care deja i-a intrat în sînge.

Ultima şansă a preşedintelui: nimeni la Apărare, ca să-şi arate el muşchii în faţa NATO

De Angel Tîlvăr n-a auzit mai nimeni, în cei 18 ani de cînd e în Parlamentul României. Probabil e necunoscut pînă şi de unii din liderii locali ai PSD, chiar dintre cei care mai au ”drumuri” la Bucureşti. E unul din ”soldaţii” partidului şi, de acum, cel mai bun exemplu pentru povestea cu ”bastonul de mareşal” din sacul oricărui soldat: e ministru al apărării. Dar unul şi mai bun, pentru faptul că în România eşti mult mai apreciat dacă nu ai idei, ci doar execuţi ordinele altora, decît să le ai – şi să le mai şi exprimi. A fost evident pentru mulţi că lui Vasile Dâncu nu îi e potrivit postul de la Apărare: nu se simţea nici el bine, între uniforme. E, totuşi, orice ar spune unii şi alţii, un intelectual şi un om cu opinii, unele discutabile, dar avînd curajul de a le exprima. Dincolo de asta, o persoană agreabilă şi un om de dialog.

Ce a spus el, e de bun simţ de fapt, într-un context mai larg – e firesc ca orice război să se încheie printr-o negociere. Istoric vorbind, e corect, dar nu acum, în acest context. El a spus-o, totuşi, făcînd un ”exerciţiu de retorică” pe o temă mult prea gravă, dar Ciucă nu l-a taxat, pentru asta, cum se aştepta toată lumea. Dâncu nu avea dreptate, dar a avut probabil argumente, şi-a contextualizat opinia. Iar Ciucă l-a lăsat să plece cu fruntea sus, Dâncu spunînd tot ce era de spus: la Apărare nu fluieră nimeni în front. E noua Primărie de la Sibiu a lui Iohannis, unde un Vasile Dâncu, sociolog, n-ar fi intrat nici să păzească uşa. Dar un ”yesmen” perfect, precum Tîlvăr, bineînţeles că are ce căuta – el are în ADN ”ascultarea” desăvîrşită, îndeplinirea ordinelor. Care acum nu mai vin de la partid, ci de la Comandatul Suprem.

Singura întrebare care se mai pune e dacă Angel Tîlvăr i-a fost servit lui Iohannis de partid, sau PSD-ul a răspuns unei ”nominalizări” discrete de la Cotroceni. Înclin să cred că e vorba de a doua variantă şi domnul ministru de la Apărare a trădat cu mai multă vreme în urmă partidul, în favoarea altor cercuri, mai înalte şi rarefiate ale puterii – cam în vremea în care făcea Colegiul Naţional de Apărare. Şi, credeţi-mă, ştiu ce spun. De aceea, deşi pare scos din joben, Angel Tîlvăr e omul potrivit la Apărare.

Pentru Klaus Iohannis, fireşte. Nu şi pentru ţară. Nici măcar pentru Ciolacu, sau pentru generalul Ciucă, şef al guvernului. Acest fapt a fost evident, din ”glumiţa” abandonării lui acasă, în Bucureşti, cînd premierul şi şeful PSD s-au dus miercuri, la fabrica IVECO din Dîmboviţa. Greu de uitat zîmbetele vesele şi complice între Ciolacu şi Ciucă, gata amîndoi să izbucnească în rîs, ca după o farsă bună, atunci cînd au recunoscut că l-au uitat pe ministru acasă. Cred că e şi adevărul, cu toate că e singurul moment în care l-am văzut pe generalul Ciucă dezinhibat şi om de-adevăratelea, capabil chiar să zîmbească: cei doi nu i-au jucat o festă, de fapt, lui Tîlvăr – ci lui Klaus Iohannis. Cum a scuzat, cu stîngăcie purtătorul de cuvînt al guvernului acest incident, n-a făcut decît să adîncească sentimentul că, într-adeăr, Angel Tîlvăr e un accident la guvernare, mai degrabă decît un ministru, care nu are de-a face nimic nici cu Ciolacu, nici cu Ciucă.

Dar, de ce ar vrea preşedintele Iohannis o ”mînă moartă” la Ministerul Apărării, tocmai acum cînd criza se înteţeşte, atît în Ucraina, cît şi în Republica Moldova, cînd sînt de aşteptat probleme noi şi mari, atît pentru România, cît şi pentru Europa? Situaţii care cer decizii ferme tocmai în materie de apărare a ţării, care include şi pregătirea, să spunem, în bune condiţii a primirii unor valuri masive de refugiaţi, a organizării pentru ei a unor tabere, în care Armata nu are cum să joace un rol esenţial – pe lîngă pregătirea tot mai riguroasă, sub comanda NATO, pentru un eventual conflict militar cu Federaţia Rusă, care pare din ce în ce mai dispusă să joace dur, pînă la capăt?

Ei bine, eu cred că aşa cum Putin joacă totul pe o carte, pentru că dacă pierde războiul, pierde şi puterea, poate îşi pierde şi viaţa – c-aşa-i în Rusia! - , la noi Iohannis ştie că doar arătîndu-şi talentele de ”Comandant Suprem” cum era la Primăria Sibiu, talente care l-au adus preşedinte la Cotroceni, stilul său lipsit de flexibilitate fiind confundat cu fermitatea, la fel îi va trage pe sfoară şi pe euro-americani şi mai are, totuşi, o şansă să rămînă în cărţi, pentru şefia NATO: arătîndu-le celor din Alianţă ce ditamai Comandantul Suprem e el. Pentru asta, n-avea nevoie la Apărare decît de cineva care să-i aducă aminte de funcţionarii înlemniţi în faţa lui, de la Primăria Sibiu. Iar Tîlvăr a corespuns cel mai bine fotografiei.