PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / De ce moartea scriitorului şi academicianului lui D.R. Popescu n-a fost o ştire

Moartea lui Dumitru Radu Popescu, ştiut mai degrabă ca ”DeRe Popescu”, n-a fost astăzi o ştire. În schimb, una din primele ştiri a fost o moarte accidentală la o partidă de vînătoare, din judeţul Timiş, în care un vînător de 56 de ani şi-a împuşcat din greşeală tovarăşul, mai tînăr cu şase ani. S-a dovedit (şi asta a fost uşor) că era vorba de braconaj, nici vorbă de vînătoare. Aşa că vînătorul are două dosare, nu unul, pentru omor din culpă. 

 

Aflînd de moartea lui D.R. Popescu şi încercînd în zadar să văd vreo ştire despre asta la televizor, măcar în relaţie cu coincidenţa accidentului relatat mai sus, m-am dus cu gîndul la celebrul lui roman, intitulat ”Vînătoarea regală”, un fel de ”roman gotic” poliţist, cu dispariţii misterioase şi crime, care se petrec într-un sat bîntuit, apărut în urmă cu o jumătate de secol, în 1973. Romanul n-avea nicio legătură cu ”realitatea socialistă”, cum n-a avut niciodată, de fapt, D.R. Popescu nevoie de partidul comunist. Dar Partidul Comunist a avut nevoie de el. De el, ca de mulţi alţii ca el.

 

Fără îndoială, D.R. Popescu a fost un intelectual fin, un ardelean cultivat, un prozator şi dramaturg remarcabil. A ajuns, în perioada de maximă deschidere a regimului comunist redactor şef al revistei ”Tribuna” din Cluj, după ce, tînăr absolvent de filologie, lucrase aproape un deceniu  ca redactor al revistei rivale, ”Steaua”. Odată cu funcţia ”administrativă”, D.R. Popescu a primit (şi a acceptat) şi funcţia politică – aceea de membru al Comitetului Central al PCR, din 1969, funcţie în care s-a aflat pînă în 1989. Nu era puţin lucru. Un ”membru CC” era o persoană intangibilă, pentru Securitate, cenzură sau intrigi de culise, care să-i blocheze ascensiunea, cărţile, cariera. Totuşi, D.R. Popescu nu s-a manifestat ca ”ideolog” al partidului. N-a fost precum tizul şi contemporanul său, Dumitru Popescu ”Dumnezeu”, fostul preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, diriguitorul presei culturale şi de partid, promotorul în lumea literar-artistică al cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi şeful suprem al cenzurii regimului comunist. 

 

Se spune că nu încap două săbii, în aceeaşi teacă. Ei bine, partidul a făcut să se poată, şi asta. Regimul comunist n-a supravieţuit doar prin acţiunea unor activişti brutali şi mărginiţi. Aceştia erau undeva spre vîrful piramidei puterii, chiar dacă nu de tot în vîrf – pentru că regimul trebuia să-şi păstreze o brumă de popularitate şi, instinctiv chiar, de decenţă. Nu poţi duce mai departe un regim oricum represiv, înfricoşîndu-i ori prostindu-i pe oameni, şi, în plus, să-i mai şi ”înjuri de mamă”. 

 

Regimul comunist s-a bazat întodeauna pe o ”forţă de rezervă” care a acţionat din umbră, ca o armată puternică, de oameni decenţi şi chiar cultivaţi, mulţi dintre ei. Activişti locali sau centrali ai partidului, cu biblioteci solide în casă, înţesate de cărţi de filosofie şi literatură română sau traduceri, pe care nu doar că le puteau obţine mai uşor pe ”piaţa neagră” de carte, dar le şi citeau. ”Activist” nu e întodeauna şi neapărat sinonom cu prost. Adevărata armată de activişti de partid, care a făcut posibilă supravieţuirea regimului, este formată din asemenea oameni care n-au împins ”litera partidului” pînă la limitele ei extreme, aşa cum poate şi-ar fi dorit atît ”cabinetul unu”, dar mai ales ”cabinetul doi”, locuri în care decenţa nu-şi avea locul. Ei au fost cei care au ”îndulcit” regimul şi l-au făcut suportabil. N-au aplicat ”măsurili” în ”litera şi spiritul lor”, care fără îndoială ar fi provocat un dezastru mult mai timpuriu, economic şi politic, un faliment al regimului Ceauşescu. Ei au fost cei care, de la tehnicieni, economişti şi pînă la scriitori, ca D.R. Popescu, l-au făcut fezabil, suportabil şi asfel au asigurat supravieţuirea regimului, care fără ei, fără aceşti ”tehnocraţi” pentru care comunismul a fost mai degrabă un vehicul al carierei personale, ar fi fost mult mai repede ”pus pe aparate”, dacă ar fi avut numai oameni de teapa lui ”Popescu-Dumnezeu”.

 

Pe lîngă ideologul brutal, care tăia şi spînzura în numele lui Ceauşescu, celălalt Popescu îi păstorea cu blîndeţe pe scriitori, ca şef al Uniunii lor. Pentru că aceasta a fost reţeta secretă a comunismului: pe lîngă bici, de la sine înţeles (pentru că fără represiune, fără frica de Securitate comunismul ar fi dispărut în 24 de ore) trebuie să mai cureţi şi-un morcov. Să oferi ceva. Servit fie ca premiu, delicatesă, fie ca ameninţare potenţială, cu altă destinaţie. Aşa a funcţionat regimul. Cu oameni atît de deosebiţi, precum cei doi Popeşti. Din care primul, ideologul brutal, a ajuns după 1989 în închisoare, iar celălalt, strategul şi scriitorul, a ajuns (din 1997, membru corespondent şi un deceniu mai tîrziu, titular), al Academiei Române.

 

 

Moartea lui D.R. Popescu n-a fost ştire, pentru că viaţa lui a fost una discretă. Şi înainte, şi după 1989. A avut, dinspre partid, o misiune extrem de grea: să-i ţină-n frîu pe scriitori. Avîndu-l alături pe colonelul de securitate Achim Victor, pe care toată obştea scriitorilor adunată la restaurantul Uniunii îl cunoştea (ei nu se fereau de el, el nu se ferea de ei), îşi asigurau reciproc mici servicii, ca la un ”curs special” de supravieţuire în comunism – de la un salam, o vodcă, o cafea, pînă la o ”vorbă bună” pusă la cenzură şi edituri. 

 

Cînd nu se putea sau nu era cazul să se apeleze ”pe linie de securitate” se lucra ”pe linie de partid”, cu ajutorul discret al lui D.R. Popescu. Astfel încît, cu mult după ”mămăliga” din stradă, care a explodat încă din noiembrie 1987 la Braşov, elita intelectuală a României a devenit anticomunistă, în majoritate, numai după căderea regimului. Locul şi rolul în acţiunea de amăgire perpetuă a ei, angrenată într-un joc inutil şi steril al ”fitilelor”, în care nu numai creatorii, dar şi consumatorii de cultură au fost angrenaţi, de la filme ca ale lui Daneliuc şi Piţa, pînă la ”Cel mai iubit dintre pămînteni” al lui Marin Preda, a funcţionat pînă la sfîrşitul regimului: n-a existat niciodată, în România, o coeziune între ”mase” şi intelectuali. 

 

Ca semn suprem al acestei rupturi (sau mai bine spus, a lipsei oricărei punţi, pentru că niciodată nici măcar nu s-a pus problema unei existenţe a ei) dintre elita culturală şi omul simplu, chiar consumator de cultură, a fost crearea, imediat după căderea lui Ceauşescu a unui ”Grup de Dialog Social”, care a fost orice, dar numai ce-i spune numele, nu. A fost, mai degrabă, un ”Grup de Monolog Cultural”, al ”noii elite” care şi-a făcut port-drapel dintr-un anticomunism ”corect politic”, descoperit însă pe la 12.30, la cam jumătate de oră după ce decolase elicopterul cu Ceauşeştii, de pe Comitetul Central. În care un D.R. Popescu nu-şi mai avea locul, deşi noua creaţie era exact în ”spiritul politicii” pe care el o promovase: păstrarea unui statu-quo al ”establisment”-ului cultural.

 

Personal, nu l-am cunoscut pe D.R. Popescu, dar îi sînt şi eu, precum toată lumea, dator, ca tînăr scriitor de pe atunci, cu ceva. Şi nu e puţin lucru. 

 

În vara anului 1988, cînd tinerii mei prieteni între care se numărau Caius Dobrescu şi Sorin Matei, cunoscuţi deja în mediile literare de la cenaclurile literare studenţeşti, au fost arestaţi, iar eu eram căutat asiduu de Securitate prin ţară (fiind găsit, în cele din urmă...), un grup de scriitori din Generaţia ’80 (Mircea Nedelciu, Alexandru Muşina şi Mariana Marin) s-a dus la D.R. Popescu, spunîndu-i că ”o să iasă cu scandal”, dacă nu vom fi eliberaţi. Mariana Marin a ameninţat chiar că va intra în greva foamei, dacă nu vom fi eliberaţi din ancheta Securităţii. Şi nu era un moment potrivit – se pregătea o Conferinţă a Partidului, pentru organizarea Congresului al XIV-lea, despre care nimeni nu bănuia pe atunci că va fi ultimul. D.R. Popescu i-a ascultat, a dat din cap că a înţeles. Şi, de la începutul ei extrem de brutal, de către Direcţia a VI-a de Cercetări Penale a Securităţii, anchetarea noastră s-a încheiat, mai curînd decît şi-ar fi dorit securiştii, cu benigne ”măsuri de avertizare”.

 

D.R. Popescu a fost printre primii care a înţeles cum e povestea cu ”daraua şi ocaua” şi a transformat-o în adevărata politică culturală a regimului, de la înălţimea funcţiei sale. În cazul nostru, nu i-a fost greu să-şi dea seama că e ”mai mare daraua decît ocaua”. Că arestarea unor tineri scriitori, cît de cît cunoscuţi (cît se putea în lumea ”underground” la vremea respectivă), dar totuşi cunoscuţi, va crea valuri mai mari, cu mult mai mari decît gestul lor de protest, care înfuriase Securitatea. Şi a acţionat. N-am mai fost bătuţi, ori condamnaţi, cum am fost iniţial ameninţaţi, ci doar atent supravegheaţi. Aproape la vedere, la ”intimidare”, pînă la căderea regimului.

 

Ei bine, asemenea oameni şi asemenea acţiuni ca a lui D.R. Popescu au asigurat funcţionarea regimului comunist, care, acum, privit de departe, de la 33 de la căderea lui, nu ni se pare doar ”ilegitim şi criminal”, cît mai degrabă ilogic. Totuşi au fost oameni, precum D.R. Popescu, activişti care au conferit logica necesară supravieţuirii lui. E bine, e rău? Cert e că deocamdată istoria nici nu se oboseşte să judece. Moartea lui D.R. Popescu n-a fost nicio ştire.