PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / După mai mult de ”un sfert de veac de Securitate”, România stă la uşa Europei. Domnului Nicolae Ciucă, cu speranţă

În ajunul Sfîntului Nicolae s-au făcut 14 ani de cînd a murit Constantin Ticu Dumitrescu, cel care păruse să dea un impuls reformei morale a societăţii româneşti, prin acţiunea de de-comunizare şi de-”securizare” a ei. Dar, de legea care-i poartă numele s-a cam ales praful: stindardul CNSAS pare mai degrabă, ca percepţie publică, să fie purtat de doi cercetători care au reabilitat Securitatea feonomenului Piteşti şi predau la Academia SRI, iar lupta cu Securitatea pare a se fi împotmolit, după deconspirarea tardivă a lui Traian Băsescu. De aceea, adresez acest text-apel, direct către primul ministru Nicolae Ciucă, nu numai în calitatea sa politică, dar şi avînd în vedere onoarea hainei militare, pe care o îmbracă şi o onorează, spre deosebire de mulţi dintre cei despre care e vorba, în titlu şi în acest text: foştii securişti.

 

Domnule Prim Ministru,

 

Au trecut 14 ani de la moartea lui Ticu Dumitrescu căruia i-au mai supravieţuit aproape un an generalul Nicolae Pleşiţă (mort în septembrie 2009), şi exact doi ani (pînă în 5 decembrie 2010) colonelul Gheorghe Enoiu, temutul anchetator al Securităţii. Primul a încasat de la statul român pînă la moartea sa o pensie de 55 de miloane de lei vechi, iar colonelul, de 23 de milioane. De la cinci, pînă la zece ori mai mult, decît un deţinut politic. Despre ce ”reformă morală” să mai vorbim, cînd treptat discuţia despre ”pensiie securiştilor” s-a mutat în cîmpul general al pensiilor speciale şi a fost convenabil contopită cu discuţia asupra ”pensiilor militare” şi cînd foştii securişti n-au nicio problemă să ridice o troiţă pentru eroii lor la Piteşti, în timp ce primăria aprobă demolarea celularului fostului penitenciar? Putem vorbi, mai degrabă, de o condamnabilă amnezie a noastră şi nedreptate ”în formă continuată” a autorităţilor statului. Faptul din urmă îl puteţi corecta.

 

În ultimii ani ai lui Constantin Ticu Dumitrescu, mi-am mai făcut iluzii că ”decomunizarea” şi reforma morală a societăţii româneşti mai au şanse de reuşită. Dar, curînd după ce el s-a dus, mi-am dat seama că, din nefericire, cancerul Securităţii a urcat pînă la vîrf în societatea românească, şi acolo a rămas. În 2012, cînd am publicat ”Adevărata faţă a lui Traian Băsescu”, unde am demonstrat, fără să am acces la dosarul său, dar cunoscînd bine practicile, procedurile şi birocraţia specifică a Securităţii, că însuşi preşedintele care ”condamnase comunismul” fusese de fapt un amărît de informator, toată floarea ”societăţii civile”, de fapt ”militarizată” între timp, mi-a sărit ”la gît”. Eram însă deja ”tăbăcit”, după o luptă inegală cu ”structurile”, şi două încercări de a-i lovi pe securişti acolo unde-i doare, pentru că se pare că nu toţi ţin la onoare – şi anume, la bani. La pensiile lor mai mult decît generoase, primite, de fapt, ca recunoştinţă a statului român pentru că au sprijinit, cît de mult au putut, supravieţuirea unei dictaturi care luase forme aberante.

 

Domnule Prim Ministru, 

 

Ştiu cum e să fii la putere şi ştiu că se pot schimba lucruri, de acolo. Am încercat eu însumi să repar această nedreptate. Primele tentative le-am făcut după ce a apărut aşa-numitul ”Raport Tismăneanu”, de fapt o momeală pentru intelectuali, în ”baza” căruia Traian Băsescu a ”condamnat comunismul”, pe 18 decembrie 2006, în faţa plenului Camerelor Reunite şi în prezenţa lui Vadim Tudor, totul transformîndu-se într-un fel de circ, urmat de un spectacol al ”indignării intelighenţiei”. 

 

Dincolo de aceste consideraţii personale, e de notat că între concluziile raportului, una afirma că ”toate nedreptăţile şi nelegiurile făcute de regimul comunist trebuie reparate prin legi. De exemplu: foştii activişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai Miliţiei şi Ministerului de Interne, ai Justiţiei comuniste, foştii torţionari să nu poată benefica de pensii peste nivelul minim al economiei. Pensia foştilor deţinuţi politici şi a urmaşilor direcţi ai acestora să fie considerabil majorată”. Aceste aşa-zise ”recomandări” le-am luat de bune, şi am încercat să le determin aplicarea, din funcţia pe care o ocupam, ca preşedinte al Insitututului de Investigare a Crimelor Comunismului, constatînd curînd că, în afară de vocea sonoră a lui Ticu Dumitrescu şi de doamna Doina Cornea, restul lumii se dă de fapt la o parte, atunci cînd vine vorba de ”pensiile securiştilor”.  

 

Domnule Prim Ministru,

 

Prima propunere în încercarea de a schimba situaţia am făcut-o la începutul anului 2007, cînd am trimis pe ”filiera internă” normală, mai întîi la departamentul juridic al SGG din Guvern, urmînd ca mai apoi să fie trimisă pentru observaţii la Ministerul Justiţiei, o primă propunere a unui text de lege, din partea mea, ca preşedinte al IICCR, în care arătam: ”în considerarea crimelor şi abuzurilor grave, săvîrşite de regimul comunist, de unii din responsabilii acestuia (activişti de partid, ofiţeri de securitate, ai Ministerului de Interne, Direcţiei Generale a Penitenciarelor, magistraţi) precum şi a inechităţii inacceptabile generate de faptul că torţionarii regimului comunist încasează în continuare pensii de 5 pînă la 10 ori mai mari decît victimele lor, Guvernul României a elaborat proiectul de completare a legislaţiei privind pensiile unor responsabili ai regimului comunist”. 

 

Prin această ”completare”, propuneam de fapt să se modifice Legea 164/2001 privind pensiile militare de stat, cu completările ulterioare (cu privire la pensiile unor ofiţeri din Securitate, Ministerul de Interne şi Direcţia Generală a Penitenciarelor), prevederile privind pensiile magistraţilor/activişti de partid. Urma deci ”stabilirea cuantumului pensiei la nivelul salariului minim brut pe ţară, conform vechimii, pentru responsabilii regimului comunist condamnaţi definitiv pentru abuzurile comise împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unor persoane, respectiv la 1,5 salarii minime brute, pentru responsabilii regimului comunist care au fost declaraţi agenţi sau colaboratori ai Securităţii şi au făcut parte din structurile militare ale statului sau din magistratură, fiind astfel implicaţi în acţiuni represive”. 

 

În plus, faţă de  ”recomandările” din ”Raportul Tismăneanu” am adăugat şi informatorii dovediţi, din ”structurile militare”: bănuiam că ”atentez” de fapt la pensia preşedintelui Băsescu, dar aşa mi se părea (mi se pare şi acum) just: dacă ai turnat la Securitate, cînd de fapt menirea ta era alta. Aşa că nici nu m-am mirat prea mult, cînd draftul meu de proiect legislativ pentru a reduce pensiile securiştilor a rămas, de atunci încoace, în acelaşi stadiu – o idee, nici măcar o propunere legislativă, fie ea şi îngropată prin sertarele Parlamentului. Deşi argumentele mele de atunci, sînt valide pînă azi: ”Prezenta iniţiativă legislativă se justifică prin faptul că o parte însemnată a activităţii responsabililor regimului comunist contravenea normelor constituţionale cu privire la drepturile omului chiar din perioada comunistă, precum şi tratatelor internaţionale la care România era parte. Împrejurarea că activitatea amintită, prin care se încălcau sistematic şi grosoloan drepturile şi libertăţile omului era legiferată prin diferite acte normative sau ordine ale Minsterului de Interne, de pildă, şi că ”s-au executat ordine” nu justifică aceste acţiuni, ele fiind net inferioare juridic Constituţiei României populare şi mai apoi socialiste, care garantau aceste drepturi. Ea nu diminuează responsabilitatea, ci dimpotrivă, o sporeşte”.

 

Arătam că ”este deplin evident că responsabilii Partidului Comunist, ofiţerii Securităţii şi ai Miliţiei, magistraţii implicaţi în acţiuni represive aveau deplina reprezentare a acesui caracter al acţiunilor lor, fiind deplin conştienţi că servesc unui regim totalitar – fiind, în acelaşi timp, recompensaţi pe măsură, prin statutul lor social, prin salarii şi pensii foarte mari şi prin alte multe avantaje substanţiale, directe şi indirecte, derivînd din acest statut. S-a creat astfel o gravă inechitate, perpetuată pînă în prezent. Ea se impune eliminată, întrucît contravenea inclusiv legislaţiei muncii din perioada comunistă, în conformitate cu care retribuirea se făcea ”în conformitate cu importanţa socială a muncii prestate”. Or, de nicăieri din cuprinsul Constituţiei comuniste sau a legislaţiei muncii de atunci nu rezultă că terorizarea sistematică a populaţiei, anchetarea abuzivă şi chiar torturarea celor care criticau regimul comunist, violarea celor mai elementare drepturi ale omului ar fi constituit o muncă cu ”valoare socială” deosebită, care să justifice pensiile şi salariile foarte mari primite de responsabili ai regimului, implicaţi în acţiunile represive ale acestuia. În prezent, pensiile acestora sînt exagerat de mari, pentru că şi salariile lor au fost asemenea, recompensînd loialitatea lor faţă de un regim ilegitim şi criminal”.

 

Ar fi urmat ca aceste nedreptăţi să fie reparate, printr-o procedură simplă: ”hotărîrile judecătoreşti definitive, ori deciziile rămase definitive prin necontestare ale Colegiului CNSAS se comunică în 30 de zile către Casele de pensii”, iar ”sumele rezultate dintre cuantumul pensiei vechi şi cel nou al pensiilor se redistribuie, pentru creşterea corespunzătoare a pensiilor şi indemnizaţiilor foştilor deţinuţi politici şi altor categorii de victime ale regimului comunist”. Aşa ceva nu s-a întîmplat, dar, domnule Prim Ministru, stă în puterea dumneavoastră măcar acum să schimbaţi nedreptatea în dreptate şi să faceţi loc adevărului.

 

Tot în 2007, ca urmare a lipsei oricărui ecou al propunerii de lege pentru ”tăierea” pensiei securiştilor dovediţi ca atare prin decizii ale CNSAS, am căutat o altă cale. Cu sprijinul lui Valerian Stan, cu care colaboram atunci în elaborarea unor asemenea documente înaintate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, am înaintat către Secţia Parchetelor Militare, cu antetul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, o ”SESIZARE cu privire la faptele săvârşite de către foştii ofiţeri de Securitate, identificaţi în Tabelele nr 1 şi nr 2, respectiv în extrasele din Monitorul Oficial al României anexate prezentei Sesizări”. Era vorba de numele a 298 de ofiţeri de Securitate în viaţă, dovediţi ca autori ai unor acte de poliţie politică inclusiv prin decizii ale CNSAS, despre care consideram că, printr-o cercetare a Parchetului Militar, pot fi trimişi în judecată, pentru a fi degradaţi şi a-şi pierde astfel pensiile militare.

 

În acţiunea penală, pe care am semnat-o alături de Stejărel Olaru şi Lucia Hossu Longin am reluat mai multe din argumentele ”defunctului” proiect de lege, la care adăugam trimiteri la documente care demonstrau în cazul tututor celor 298 ofiţeri de Securitate ”numeroase fapte de natură penală, constând în principal în violarea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor: inviolabilitatea persoanei; dreptul la viaţă privată; inviolabilitatea domiciliului; dreptul la secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice; libertatea de exprimare; dreptul de a fi liber de imixtiuni arbitrate sau ilegale în viaţa privată, domiciliu sau corespondenţă; libertatea de conştiinţă şi religioasă; libertatea cuvântului etc”.  

 

Domnule Prim Ministru, 

 

Tatăl meu a fost militar, locotenent colonel al armatei române şi ştiu cît preţ pune un militar pe uniforma şi gradul său. De aceea, adresîndu-mă Parchetului Militar, pentru sancţionarea foştilor ofiţeri ai Securităţii inclusiv prin degradare militară, am avut ”deplina reprezentare” a acţiunii întreprinse şi am căutat să îi găsesc o justificare pe măsură. În sesizarea către Parchetul Militar am arătat că ”în cuprinsul fiecărei Decizii a CNSAS sunt făcute menţiuni precise cu privire la activitatea infracţională a fiecăruia dintre foştii agenţi ai poliţiei politice comuniste, prin care aceştia au violat cele mai elementare drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (dacă se va aprecia că este necesar, completarea cercetărilor se va putea face prin punerea la dispoziţie de către CNSAS a dosarelor fostei Securităţi aflate în prezent în posesia acestuia)”. 

 

Arătam că ”menţiunile concrete referitoare la activitatea infracţională a fostelor cadre ale Securităţii au fost făcute de către CNSAS”, în conformitate cu propriile reglementări legale de funcţionare. Şi că, mi se pare normal dacă o instituţie a statului constată că ai încălcat legea şi statutut militar, fapt întărit printr-o Hotărîre judecătorească definitivă, să-ţi pierzi dreptul la pensie, de pe urma gradului militar. Dar n-a fost să fie aşa. ”Tragerea la răspundere penală a foştilor ofiţeri şi subofiţeri ai Securităţii, inclusiv pentru degradarea militară a acestora, în temeiul prevederilor Legii penale (art 67 din Codul penal) şi corespunzător faptelor săvârşite de către aceştia”, a rămas doar o sesizare, căreia nu i s-a dat niciodată curs. Procurorii au susţinut, în discuţii private, că ar fi nevoie, avînd în vedere că e vorba de punerea în aplicare a unor măsuri privind o întreagă categorie de persoane, de o lege – care să stabilească practica unitară – şi nu de hotărîri judecătoreşti, urmînd altor hotărîri judecătoreşti.

 

În sesizarea penală cu privire la securiştii ”dovediţi” ca ”agenţi ai poliţiei politice” inclusiv prin decizii judecătoreşti definitive, arătam că ”membrii aparatului represiv aveau reprezentarea exactă a faptului că abuzurile şi crimele lor, deşi teoretic era sancţionabile şi prevăzute în legea penală, nu aveau să fie niciodată pedepsite de justiţia comunistă şi regimul comunist, în numele şi în apărarea cărora comiteau aceste fapte. Această convingere îi făcea să fie încă şi mai zeloşi, cruzi şi abuzivi în actele de represiune pe care le comiteau. Ei erau conştienţi inclusiv şi de faptul că victimele lor nu aveau nicio posibilitate să se apere. Ştiau de asemenea că practic toate ordinele şi reglementările secrete după care comiteau abuzuri şi crime erau complet anticonstituţionale şi împotriva tratatelor privind drepturile omului pe care statul român comunist le semnase. Cu toate acestea, cei mai mulţi dintre ei erau cât se putea mai zeloşi în apărarea regimului ilegitim şi criminal – iar cu cât devotamentul şi zelul lor era mai mare, cu atât şi recompensele din partea regimului erau mai mari (salarii foarte mari, prime, tot felul de privilegii, pensii foarte mari etc etc)”.

 

Domnule Prim Ministru, 

 

Din aceste privilegii de atunci, au curs cele pe care le primesc, pînă în ziua de azi, foştii securişti, cîţi au mai fost ei dovediţi ca atare de către CNSAS. Sînt cîteva mii de oameni – nici mulţi nu mai sînt în viaţă, dar nici puţini. Oricîţi ar fi, chiar şi unul, faptele lor nu se cuvine să rămînă fără răspuns, pentru că au afectat grav şi onoarea militară. Arătam în sesizarea menţionată mai sus că ”aceste fapte nu erau simple abuzuri ale unui oarecare funcţionar al statului, ci violări dintre cele mai grave ale celor mai alementare drepturi ale omului şi interese ale cetăţenilor, comise de către stat, pe temeiul urii de clasă, al urii faţă de cei care nu agreau ideologia comunistă totalitară şi criminală, al urii faţă de cei a căror singură vină consta în faptul că nu erau, nu puteau să fie, cum li se impunea, atei – sau să renunţe la credinţa religioasă în care se născuseră”, ele au rămas, pînă în ziua de azi, nu numai nesancţionate, ci în continuare recompensate de statul român. De noi înşine, prin pensiile inacceptabil de mari ale unor foşti securişti, dovediţi ca atare de CNSAS – chiar dacă ei s-au pensionat, ”onorabil”, din Serviciul Român de Informaţii” şi se prezintă ca ”lucrător” în ”Intelligence”.   

 

Victimele au rămas tot victime. În sesizare, arătam că înainte de 1989 ”în acelaşi timp, victimele acestor abuzuri şi crime suportau toate acestea având reprezentarea indubitabilă că ele sunt făcute în numele statului totalitar, căruia nu aveau cum să i se opună sub nicio formă, nici măcar plângîndu-se justiţiei în legătură cu actele de represiune pe care le suportau. Multe dintre consecinţele amintite se răsfrângeau inclusiv asupra familiilor victimelor, de cele mai multe ori de-a lungul întregii vieţi. IICCR consideră de asemenea că săvârşirea în formă continuată (uneori timp de câteva zeci de ani) a infracţiunilor de o gravitate deosebită menţionate se impune de asemenea avută în vedere în soluţionarea Sesizării, inclusiv cu privire la curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale”.

 

Nu s-a ”soluţionat” nimic. Orice fapte s-ar descoperi în legătură cu un fost securist prin arhivele CNSAS, în afară de publicarea numelui său în Monitorul Oficial, acestuia nu i se poate întîmpla nimic. El îşi primeşte pensia, în care foare multe mii de lei sînt ”recompense” pentru acţiunile sale represive din trecut. În schimb, ştiţi cît s-a stabilit, prin lege, să primească un urmaş al unui fost deţinut politic, mort în temniţele comuniste? 500 de lei pe lună. Domnule Prim Ministru, aceasta nu e dreptate, aşa cum nici haina militară, pătată de sîngele anchetaţilor nu poate fi haină militară. Aveţi un consiler pentru ”promovarea politicilor memoriei”. Dar la ce foloseşte memoria, dacă nu se face dreptate? Memoria unei nedreptăţi, care e perpetuată, e o şi mai mare strîmbătate.

 

Ştiu că acum problema care arde e Schengen. Dar, cum putem intra cu drepturi depline în Europa, recompensînd în continuare pe cei care au slujit dictatura şi dictatorul? 

 

Dacă nu vom intra în spaţiul Schengen, nu e şi pentru că nu sîntem, de fapt, pregătiţi să fim, cu adevărat, europeni?