PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / O săgeată şi trei trandafiri

Gîndul că actuala coaliţie se va eterniza e cel mai la îndemînă, cînd se discută viitorul politic al României. Nu par să existe alternative şi opoziţia e prea slabă, pentru a se impune. Cele două partide par condamnate la guvernare. De pe acum, se gîndesc la alegeri, la liste comune, la ”tandem”. De ”partidele istorice” s-a ales praful, singura forţă politică dominantă în România care a progresat politic, s-a rebrenduit şi a rămas abonată la putere este fostul ”fesene”.

Dulce ca mierea e ciolanul guvernării

Cel mai recent sondaj politic, realizat de INSCOP în februarie, la comanda PNL, arată că mai puţin de jumătate din români au intenţia să se prezinte la vot - aproape 47%. Nu e prima oară cînd lehamitea îşi spune cuvîntul, cel puţin declarativ. În ziua votului, probabil, se vor prezenta mai mulţi, spre 60 de procente (doar 21 % spun că ”sigur” nu se vor prezenta la vot), dar simptomul acestei plictiseli electorale se simte. Ce să mai faci, ce să mai votezi, cînd tot cele două, PNL şi PSD sînt singurele ”precupeţe” cu tarabele pline, din piaţa politică? În intenţiile de vot ale românilor, 31,7% merg la PSD, 22,3 la PNL şi 18,2 la sută ar vota pentru AUR. Reamintesc, sondajul e comandat de liberali, aşa că e foarte probabil ca ultimele două cifre să fie inversate, ca la alegerile din ’46, cînd comuniştii şi-au trecut în partea lor cifrele obţinute de opoziţia democratică şi, în realitate, AUR-ul să fie mult mai aproape ”în coasta” liberalilor: aceştia au avut în ultimii doi-trei ani o scădere constantă, în vreme ce ”oamenii lui Simion” au avut o creştere consecventă.

Departe de cifre, pare a se fi sudat, cimentat, lipit şi mai tare coaliţia. Ciucă şi Ciolacu par nedespărţiţi, ca timbrul de scrisoare. Nu doar contrariile, ci şi mediocrităţile se atrag. Cei doi sînt mari prin funcţiile deţinute, nu prin ei înşişi. O spun cu regret, pentru că altfel nu sînt oameni răi – problema pentru România e că ei nu sînt oameni de stat, ci oameni politici, de anvergură medie – la care s-au ridicat şi aşa cu greu, prin circumstanţe favorabile, cu sprijin de tipul „altul mai bun nu avem şi, da, cu multă muncă. Dar oricît efort ar depune, cu ei în fruntea lor, în opinia mea, România e condamnată ca la nivel mondial, să joace veşnic, aşa cum o face de o bună bucată de vreme – în liga secundă, cu probabilitate de retrogradare în ”C”.

Din păcate, cei doi lideri actuali nu au anvergură. Nici Ciucă, nici Ciolacu nu pot şedea confortabil la masă, nici măcar cu Viktor Orban, ca să nu mai vorbim de vreun Macron. Asta e, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Mai avem nevoie de o generaţie-două să ne jucăm cartea, să ne auzim vocea şi dincolo de malurile Dîmboviţei. Aşteptăm posteritatea. Din acest punct de vedere, România e ca o imensă sală de aşteptare – aşteptăm să intrăm în Schengen, să primim intrare fără viză ”în State” – ultima se pare că va veni mai repede decît prima, care poate că nu va mai veni niciodată – pentru că un penalty ratat nu se mai repetă.

Dincolo de asta, pe malurile aceleiaşi Dîmboviţe, singura permanenţă şi certitudine de la Bucureşti, e o coaliţie la guvernare condamnată aparent la veşnicie. Spun aparent, pentru că ”oracolul din Cotroceni” tace deocamdată în privinţa ei şi e posibil, spun unii, să nu mai vorbească niciodată, pentru că situaţia îi convine – Iohannis îşi poate sfîrşi comod, fără agitaţie şi fără muncă mandatele sale mediocre, etichetă pe care a impregnat-o întregii vieţi politice din România şi mai ales partidului pe care l-a condus. Din rîndurile liberalilor, sub Iohannis a fost ştearsă orice urmă şi ambiţie de lider, care i-ar fi putut face umbră. Partidul are un portofoliu întreg de mediocrităţi şi o singură voce se mai aude în acest cor îngălat, cea a lui Rareş Bogdan, singurul care mai cutează să aibă păreri.

”Cît despre ceea ce va fi, deocamdată e sublim”

2024 e an electoral şi de pe acum se fac calcule. 31,7 + 22,3 dau un confrtabil 54%, care, cu redistribuiri, trece de 60. Cele două săbii stau deocamdată confortabil în aceeaşi teacă, deşi mai există înţepături, dar nesemnificative – Motreanu cu Daea, Cîciu cu Cîţu. Foşti şi actuali miniştri ”de resort”. Altfel, ”dulce ca mierea” e ciolanul guvernării. Calculul matematic e însă greşit: dacă candidează ca alianţă, pe aceleaşi liste, democraţii şi liberalii nu vor face acelaşi scor şi nici mai mult, ci mai puţin – probabil chiar sub 50%, pentru că ”erodarea guvernării” îşi va pune pecetea asupra ambelor partide. Aşa, separat, mai există şansa, ca din patriotism partinic, unii dintre votanţi să dea vina pe ceilalţi parteneri ai guvernării, pentru preţurile crescute de la raft.   

Opoziţia e slabă şi nu dă semne de creştere. În sondajul menţionat, comandat de liberali, cum am spus, Forţa Dreptei a lui Orban e trecută la ”alte partide”, USR-ul are 11,2%, PMP-ul 2,4%, PRO Romînia 1,5%. Constant, în ultimele sondaje UDMR-ul nu mai intră în Parlament şi deci nici la guvernare.

Pe acest fond, Marcel Ciolacu vine cu propuneri deloc surprinzătoare – cum ar fi aceea a unui ”tandem” cu Nicolae Ciucă, în care pesediştii să ia, pentru prima oară după două decenii, fotoliul de la Cotroceni. ”Nu este exclus acest scenariu, dar nu este simplu”, spune el, mîngîindu-i patern pe creştet pe liberali: ”un partid mare precum PNL nu ar accepta să nu aibă candidat propriu la alegerile prezidenţiale. În schimb, eu în PSD am schimbat regulile, la noi candidatul pentru preşedinţie va fi ales”.

Ca o paranteză, să fiţi siguri că, dacă vrea, va fi ales el. ”Vom analiza cum mergem mai departe împreună. Ce este sigur e că pentru România a fost cea mai bună această coaliţie”, susţine sus şi tare Ciolacu, confundînd ţara cu sine, cu partidul său şi cu liberalii. Tot el a anunţat că, de la guvern, colegul Ciucă va trece la şefia Senatului, încheindu-i interimatul deloc glorios Alinei Gorghiu. Protocolul funcţionează, asigură Ciolacu, ”rotativa” merge unsă şi nu vor fi neînţelegeri la împărţirea portofoliilor guvernării. Are şi planuri: propune, pe de o parte, înfiinţarea unui minister special, care să se ocupe strict de afacerile europene, pentru care a discutat cu eternul ”negociator european” Vasile Puşcaş (prin care aduce din nou în prim-plan ”grupul de la Cluj”) şi, pe de altă parte, reducerea numărului de ministere, fără să spună care sînt cele de pe făraş, ca să nu creeze nemulţumiri de pe acum. Ciolacu e bun în ceea ce face, gospodăreşte, ca un gestionar de la un magazin sătesc.

Faţă de această propunere, nici nouă, nici revoluţionară, premierul Ciucă răspunde moale, ca un general ce e: ”nu am discutat în PNL despre un tandem preşedinte-premier cu Marcel Ciolacu şi ţine să ne asigure, de parcă ne interesează şi credem, că ”absolut orice decizie în PNL se va lua în urma unei analize la nivelul forului de conducere. Ne vom consulta filialele şi, în final, pe orice decizie vom avea susţinerea de la nivelul fiecărei filiale”. Fără să spună nimic însă de cea mai importantă filială a partidului, cea de la Cotroceni, care decide de fapt şi votul final. În rest, ca întodeauna, cînd e luat prin surprindere de ceva nou, spune, pentru că n-are nici verde şi nici roşu de la Iohannis, ”nu vă pot răspunde acum”.

Singurul care şi-a păstrat vocea şi pare să nu răguşească, deşi nu o dată a strigat în pustiu, ca atunci cînd ”paria” mai sigur decît la fotbal că România va intra în Schengen, e europarlamentarul Rareş Bogdan, singurul liberal care are replică pentru Marcel Ciolacu: ”PNL va avea candidat la prezidenţiale în proporţie de 100%. Acesta va fi şi viitorul preşedinte pentru următorii zece ani”. Mie însă, de cînd cu Schengen, mi-e teamă de previziunile lui. Ceea ce spune are însă logică politică: fără un prezidenţiabil, liberalii devin un partid-anexă al PSD. Şi într-o situaţie mult mai ingrată decît în 9 decembrie 2012, cînd de bine, de rău liberalii mai aveau un lider adevărat. Locul lui Crin Antonescu pare acum, ”pas cu pas”, să fie umplut de impetuozitatea lui Rareş Bogdan, care, însă, dacă n-are autorizaţie de pescuit în ape tulburi, eliberată de la Cotroceni, riscă să-i fie luată undiţa.

Cam aşa arată scena de pe malurile Dîmboviţei: o săgeată şi trei trandafiri, pe un mal pe care iarba nu se înalţă mai sus de un cot, din grija grădinarului din dealul Cotroceniului. Nimic idilic, doar un mare plictis. ”Cît despre ceea ce ce va fi, / Deocamdată e sublim”, cum scria Bacovia, poetul plictisului înălţat la rang de sublim,  la începutul anilor ’50, despre făurirea socialismului.