PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / “OPERAŢIUNEA BANAT”. Contrabanda cu carburanţi în fosta Iugoslavie - precursoarea afacerii prin care s-au defectat MIG-urile armatei române (II)

”Peştii cei mici”, crescuţi în umbra SRI

O “notă-sinteză în acţiunea informativ-operativă  BANAT” din toamna anului 1997, pe care am văzut-o cînd eram secretar al CNAICCO (Consiliul Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate), în atenţia căruia a intrat contrabanda cu carburanţi în fosta Iugolsavie a adus, pentru prima oară, la modul serios în discuţie implicarea Serviciului Român de Informaţii şi a unor demnitari ai regimului Iliescu în “afacerea Jimbolia”. În aceasta se sintetiza, mai întîi, mecanismul de derulare a contrabandei. “Din verificările şi actele premergătoare efectuate cu privire la realitatea şi legalitatea circulaţiei unor garnituri de vagoane-cisternă încărcate cu produse petroliere între staţia C.F. Timişoara Sud şi punctul de frontieră feroviară cu Iugoslavia, au rezultat următoarele: în perioada 1994-1995, potrivit evidenţelor căii ferate, din staţia C.F. Timişoara Sud, nominalizată în documentele de transport ca staţie de destinaţie şi de predare a mărfurilor către propietar, au fost redirijate către Jimbolia un număr de 1107 vagoane-cisternă, conţinînd cantităţile de 7.799 tone benzină şi 36.064 tone motorină, în baza dispoziţiilor ulterioare transmise conform instrucţiilor de serviciu ale SNCFR. Toţi aceşti carburanţi au ajuns în fosta Iugoslavie, printr-o operaţiune specială de contrabandă de stat cu încălcarea embargoului, care a fost posibilă exclusiv în baza prieteniei dintre Ion Iliescu şi Slobodan Miloşevici, dictatorul de la Belgrad.

Verificîndu-se registrul de urmărire-descărcare, existent în staţia C.F. Jimbolia, s-a constatat faptul că garniturile de vagoane-cisternă au fost predate destinatarului/proprietarului pline, iar acesta le restituia după circa 8 – 10 zile descărcate, în condiţiile în care în zonă nu există linii industriale, rezervoare sau instalaţii de descărcare de produse petroliere, iar vagoanele în cauză, în perioada de staţionare indicată, nu se regăsesc înscrise în formularul piaţa staţiei sau în borderourile de predare la administraţia feroviară sîrbă. Actele premergătoare efectuate în cauză au evidenţiat faptul că, prin intermediul unor firme înmatriculate legal, dar care nu au funcţionat niciodată la sediul social declarat şi ai căror administratori au plecat din ţară la scurt timp după înregistrarea acestora (firme cu patroni arabi sau kurzi – n.n.), unele persoane cu funcţii de decizie în aparatul administraţiei de stat (Virgil Măgureanu, fost director SRI, Aurel Novac, fost ministru al transporturilor) au organizat şi coordonat o filieră de contrabandă prin care s-au dirijat în Iugoslavia cantităţile susmenţionate de produse petroliere, în care au implicat, fiecare pe partea sa, subordonaţi pe scară ierarhică […].

Prima şi cel mai uşor a ”căzut” reţeaua de aprovizionare cu combustibilii care plecau spre Iugoslavia. De la iniţierea cercetărilor, s-a văzut că ea era coordonată de Dan Grigoriu, Sebastian Telbisz, Petru Neidoni şi Dan Berendel (cel care din 2018 a furnizat kerosenul ”defect” MIG-urilor armatei), toţi afacerişti ”interlopi” cu combustibili binecunoscuţi Poliţiei din trecut, administratori sau asociaţi ai societăţilor comerciale Tracia SA, Tracia Impex SRL Rompetron SRL, Dass Com SRL etc., toate înregistrate în Bucureşti. Toţi intermediau operaţiunile comerciale şi dirijau transporturile pînă în staţiile CFR Timişoara Sud şi Jimbolia, uneori cu re-predări ale mărfii în parcursul traficului feroviar, pentru a se pierde urma combustibililor, cu care se aprovizionau cu ajutorul ”neprecupeţit” al şefului SRI Prahova Păltînea, care le-a făcut intrările la rafinăriile din Ploieşti. Aceştia erau însă ”cărăuşii”, deci “peştii mici” ai reţelei. Ei şi-au folosit, pentru patronii din umbră ai ”afacerii Jimbolia”, expertiza anterioară în domeniu.

Cu excepţia lui Dan Grigoriu şi (azi) a lui Berendel, nu s-a mai auzit de nici unul, după stingerea scandalului, ca urmare a cîştigării alegerilor de către PSD în decembrie 2000. Grigoriu, patronul firmelor Tracia, a căzut din nou în plasa Poliţiei în toamna anului 2002, pentru că a cumpărat petrol fără a plăti taxa destinată Ministerului Transporturilor, pretextînd că e destinat exportului, după care l-a vîndut în ţară. O escrocherie măruntă, de care a fost exonerat, pentru serviciile aduse prin implicarea sa anterioară în contrabanda de stat cu carburanţi pentru Iugoslavia.

Judecarea lui Gheorghiu, care se recomanda peste tot ”general SRI în rezervă”, iar presa a ”muscat” intoxicarea menită să intimideze, a lui Berendel şi Ghiţă în traficul cu carburanţi în fosta Iugoslavie a trenat 14 ani, pînă cînd cauza s-a clasat, din cauza prescripţiei faptelor.

În “afacerea Jimbolia” combustibil era cumpărat cu plata în numerar (în multe cazuri) pentru desfacere internă, dar acesta era scos peste graniţa iugoslavă, după o “plimbare” prin mai multe firme, pentru a i se pierde urma. Dar, cel mai probabil, misiunea celor trei se încheia în gara Jimbolia. Oricum, procedeul merită amintit, ca un fel de abecedar al contrabandei. Într-un caz, de pildă, societatea G.T.I. S.A. (General Trading & Investments Bucureşti, importator direct), a livrat, la comanda “muşchetarilor petrolului”, în calitate de reprezentanţi legal sau comisionari ai unor firme inexistente, următoarele cantităţi de produse petroliere:
- către firmele-fantomă Romara Company şi Madi Com Impex 3.494,8 tone benzină şi  8.723,9 tone motorină;
- către Tracia Impex (a lui Grigoriu) 3.065,35 tone motorină

Plata combustibililor s-a făcut, de către societatea Tracia, prin depuneri în numerar la casieria importatorului, iar pentru firmele-fantomă, din contul SC Rompetrom Impex SRL, firmă unde Grigoriu, Telbisz şi Neidoni erau acţionari. După o plimbare prin patrie, cisternele luau calea Iugoslaviei. Un alt importator direct, Star Trade Invest a vîndut, prin Agenţia Bursieră a C.C.C.F. SA Bucureşti, dar şi direct, la solicitarea lui Grigoriu şi Neidoni, diverse cantităţi de motorină firmei Addos Impex SRL Focşani, cu livrare din OIL TERMINAL Constanţa (6016,426 tone motorină), către staţiile CFR Medgidia şi Feteşti. Motorina a fost achitată de SC Rompetrom Impex SRL Bucureşti, ale cărei conturi erasu alimentate, în permanenţă, prin depuneri în numerar.

În genere, în plimbarea prin ţară a combustibililor s-au făcut unele contracte de comisionare încheiate de SC Rompetrom Impex cu SC Addos Impex SRL sau Madi Com SRL, dar care nu cuprind elemente de identificare ale părţilor. Nici măcar numărul contului bancar: era clar că firmele Addos şi Madi nu-şi plătesc personal “consumaţia”. După sosirea garniturilor în staţiile CF Medgidia şi Feteşti, Teblisz şi Neidoni solicitau, scoţînd din buzunar ştampilele firmelor-fantomă, repunerea în trafic în direcţia Jimbolia. Într-un alt caz, OIL TERMINAL a livrat către gara Craiova, ca urmare a unei plăţi operate din conturile firmei Tracia, 62 vagoane cu motorină. Ulterior, marfa a fost “redirecţionată” de Telbisz în staţia CF Timişoara Sud. Alte 23 vagoane au fost preluate de SC Dass Com SRL, firmă patronată tot de cei trei, din staţia Craiova (cu 1000 tone motorină, cumpărate de la APRECHIM SA Piteşti şi dirijate tot la Timişoara.

Au fost şi operaţiuni mai mici, cu aceeaşi destinaţie. Rafinăriile româneşti au livrat, la comanda SC Tracia Impex SRL şi Dass Com SRL diverse cantităţi de produse petroliere care au fost dirijate, în cantităţi mici, spre diverşi beneficiari interni. De exemplu, SC Dass Com SRL Bucureşti facturează SC Luximpex SRL Drobeta Turnu Severin (cu 11 facturi) cantitatea de 4.784,6 tone motorină, iar SC Tracia face cadou aceleiaşi firme din Severin cantitatea de 5.694,9 tone motorină, achitînd inclusiv cheltuielile cu transportul. Marfa se opreşte însă abia la Timişoara. Şi Rafinăria PETROTEL a livrat “fantomei prietenoase” SC Luximpex SRL cantitatea de 1432,6 tone motorină. În arhiva rafinăriei din Ploieşti s-au identificat note de greutate întocmite de furnizor, pe care apare inscripţia “SC Tracia Impex SRL Bucureşti, Pt. SC Luximpex Timişoara”. S-au grăbit un pic şi, din greşeală, au scris chiar adevărul.

Nu doar cei trei darnici comercianţi cu firmele-fantomă din diferite locuri de pe cuprinsul patriei au căzut primii în plasă, ca inculpaţi în afacerea de contrabandă care s-a făcut cu vagoanele-cisternă prin gara Jimbolia. Lor li s-au adăugat, imediat, ceferiştii. Organele de poliţie “au dispus începerea urmaririi penale” faţă de Constantin Stroie (fost director al Regionalei CFR), Titus Georgescu (şeful staţiei Timişoara Sud), Ion Holovati (şeful staţiei Jimbolia) şi Olga Dogăroiu (cea care i-a ţinut locul, o perioadă, lui Holovati), “sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice”.

Dar treptat, pe parcursul “Operaţiunii Banat”, investigaţia Poliţiei, începută în martie 1997, au început să apară nume noi şi mai de calibru. Primul a fost al unui “alimentator” al cisternelor cu carburanţi pentru Iugoslavia: Ilie Stanciu, fost ofiţer de securitate, patron al firmei SC Silvesta SRL. Iar unde apare Securitatea, nu se poate să lipsească restul “serviciilor”. Şi unde au apărut serviciile, a fost evident că va fi vorba de o matematică simplă: “bani pentru partid” = motorină pentru Miloşevici.

SRI-ul şi ”motorina pentru Miloşevici”

S-a stabilit de către procurori că în filiera de contrabandă au mai fost implicaţi:
-Mataragiu Costi, şef zonă SRI Banat;
-Petrea Vasile, şef serviciu SRI Timiş;
-Bara Ionel, Ambasador Extraordinar al Ordinului de Malta
Pentru finalizarea cauzei se mai impune audierea numitului Novac Aurel şi sesizarea Parchetului Militar, competent a efectua cercetări cu privire la abuzurile şi ilegalităţile săvîrşite de cadrele militare implicate”.

Ceea ce s-a şi întîmplat. Constatînd că la comiterea faptelor au participat şi ofiţeri ai Serviciului Român de Informatii (coloneii Mataragiu şi Petrea), Sectia Anticorupţie a Parchetului Curţii Supreme de Justiţie, care instrumenta dosarul, şi-a declinat, la 18 iunie 1998, competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Sectiei Parchetelor Militare. Gluma se îngroşa, odată cu dosarul, care măsura deja 3.000 de pagini. Ceea ce, în cercetarea iniţială a Poliţiei, avea aparenţa unei escrocherii puse la cale de contrabandişti de duzină, lua mirosul unei “operaţiuni speciale”, dar în folosul exclusiv al celor care au comandat-o şi nu a statului. Dimpotrivă, în urma contrabandei operate prin firmele fantomă, prejudiciul creat României (dincolo de cel de imagine) s-a ridicat la 14.000.000.000 lei, (la un curs al dolarului de 7.500 lei). Iar banii încasaţi pe petrolul livrat Iugoslaviei nu s-au regăsit în nici un cont “special” sau la bugetul de stat. “Afacerea Jimbolia” începea să arate şi ea a “operaţiune specială”. Operaţiunea “bani pentru partid”, pentru şefii lui şi pentru cei devotaţi lui. Deşi, cum se va vedea, în politică “nu există contrabandă”.

Luna august a anului 2000 a fost una “fierbinte” pentru protagoniştii “dosarului Jimbolia”, deşi în prima zi a ei nu s-ar fi zis aşa. La 1 august s-au prezentat la Parchetul General, în calitate de martor, două persoane: colonelul în rezervă Gheorghe Mihai, fost director al Direcţiei Transporturilor din IGP (cel ce îl tot suna pe colonelul Doru Spătaru să-i explice că e vorba de o “problemă guvernamentală”) şi Constantin Boştină, patronul uneia dintre cele nouă firme care au transportat produsele petroliere în Iugoslavia. Ca o paranteză, Boştină a fost, înainte de 1989, şeful Uniunii Asociatiilor Studenţilor Comunişti din România, iar la izbucnirea revoluţiei era ministru al Industriei Uşoare. Ulterior muşamalizării ”afacerii Jimbolia” a devenit vicepreşedinte al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri Români, al cărei preşedinte era George Copos, fostul său subaltern pe linie UASCR. Atmosfera s-a încins însă odată cu audierea lui Virgil Măgureanu la Parchet, două zile mai tîrziu. A stat acolo trei ore, care foarte probabil n-au trecut uşor. El a trebuit să răspundă declaraţiilor făcute de foştii săi subalterni, ofiţerii SRI Costi Mataragiu şi Vasile Petrea, din care rezulta că au participat la protejarea convoaielor de carburanţi care s-au “vărsat” în Iugoslavia din ordinul fostului director al Serviciului Român de Informaţii.

Cu doar o zi înainte, generalul Ion Pitulescu, fost şef al Politiei în timpul guvernării Văcăroiu, l-a acuzat public pe Virgil Măgureanu că este “organizatorul şi beneficiarul direct al contrabadei cu produse petroliere”, alături de cîţiva apropiaţi ai săi, dintre care l-a numit pe adjunctul Gioni Popescu. Iar cei trei, Ghiţă, Gheorghiu şi Berendel erau ”pupilii” şi învăţăceii lui. Dar, despre asta într-un articol următor. Pitulescu mai susţinea că Măgureanu i-ar fi spus că a fost o “operaţiune de interes naţional”. ”L-am contrazis, şi Măgureanu urmează să dovedească acum că nu este aşa”, a mai spus generalul. Pitulescu a mai afirmat că la afacere a fost complice şi fostul ministru al Transporturilor Aurel Novac, fără de care operaţiunea nu ar fi avut sorţi de izbîndă şi că el l-a informat verbal pe premierul Văcăroiu, care însă “nu a întreprins nimic în elucidarea cazului”. Nicolae Văcăroiu l-a ironizat imediat, în aceeaşi zi şi în stilul său pe Pitulescu: “Nu cunosc nici un fel informare verbală. Este un joc politic care nu-şi are rostul. Înainte era firul roşu [tentativa lui Ion Iliescu de a instala o linie telefonică secretă şi directă cu Moscova în 1995 – n.n.], acum la modă este embargoul. Nu este nici pe departe vorba de contrabandă”.

Dar gluma se îngroşase. În primele zile ale lunii septembrie 2000, Parchetul General a cerut Preşedinţiei, Senatului şi Camerei Deputaţilor să se pronunţe, după studierea documentelor din “dosarul Jimbolia”, dacă se impune începerea urmăririi penale împotriva senatorilor PDSR Nicolae Văcăroiu, fost prim-ministru, Doru Ioan Tărăcila, fost ministru de Interne, precum şi faţă de Aurel Novac, fost ministru al Transporturilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 115/1999, privind responsabilitatea ministerială. PDSR s-a regrupat exemplar, cum o mai făcuse în cazul Bivolaru. Cererea Parchetului a fost imediat blocată de Comisia Juridică de la Senat. Într-o declaraţie, senatorul PDSR Ion Predescu a arătat că Legea răspunderii ministeriale nu poate fi aplicată retroactiv, iar faptele la care se făcea referire în adresa Parchetului s-au petrecut înainte de apariţia acestei legi. PDSR a ieşit basma curată uşor: de la şedinta Comisiei a absentat chiar preşedintele, ţărănistul Răzvan Dobrescu, iar în locul lui, senatorul PDSR Ion Predescu “a făcut jocurile”. Nefinalizată pînă debutul campaniei electorale, “Operaţiunea Banat” a fost muşamalizată la nivelul cercetărilor care înaintaseră periculos şi ajunseseră prea departe şi s-a transformat, din păcate, doar în bîlci politic.

La începutul anului 2000, înainte ca “Operaţiunea Banat” să se transforme în circ politic, o anchetă internă a SRI a ajuns la concluzia, ca întodeauna ştiută deja  de toată lumea, că “trei cadre ale acestui serviciu au fost direct implicate în traficul de produse petroliere spre Iugoslavia în perioada embargoului”, după cum relata postul de radio BBC. Alături de cei doi ofiţeri SRI arătaţi mai sus, Vasile Petrea, şeful filialei SRI Timiş şi Costi Mataragiu, fost şef al Centrului Zonal al Serviciului, a apărut şi numele lui Dumitru Ogăşanu, de la SRI Bihor. Tot BBC reamintea că aceşti ofiţeri au fost implicaţi şi în cazul “Solventul” (despre care voi povesti mai jos), unde s-a decis neînceperea urmăririi penale a celor trei ofiţeri, pentru că s-a considerat că au acţionat la un ordin. Nici în afacerea Jimbolia situaţia nu era diferită.

Deşi ofiţerii SRI s-au ocupat direct de protecţia informativă a unor transporturi de contrabandă cu încălcarea embargoului impus Iugoslaviei, astfel încît trenurile cu motorină şi benzină să treacă neobservate, Serviciul Român de Informaţii a precizat, din nou, că aceştia s-au implicat în acţiune din ordinul lui Virgil Măgureanu, fostul director al instituţiei. Totodată, SRI “precizează că nu a iniţiat, nu a executat şi nici nu a organizat operaţiunea, nefăcînd altceva decît să protejeze transportul”. Din păcate, noul director al SRI Costin Georgescu a procedat aşa cum avea să o facă şi senatorul pedeserist Ion Predescu, care a sărit în apărarea camarazilor săi de partid. Fără nicio tresărire, Costin Georgescu (răsplătit în ultimul mandat al lui Iliescu cu un post diplomatic), a sărit în apărarea ofiţerilor de informaţii. Lui Georgescu i-a venit cu atît mai uşor, cu cît nu cu multă vreme înainte îi apărase cu patos în parlament pe foştii securişti, cu ocazia dezbaterilor la “Legea Ticu”. Rezultatele demersului conducerii SRI nu au întîrziat să apară. Cu obedienţă (şi probabil cu satisfacţie), în 28 martie 2000 Parchetul Militar decidea suspendarea anchetei penale împotriva celor trei ofiţeri SRI, considerînd că “nu există suficiente probe” ale comiterii unei infracţiuni. Singurul sancţionat a fost Costi Mataragiu, despre care apăruseră cele mai multe dezvăluiri de presă şi era cel mai expus. Fostul şef al Centrului Zonal Banat al SRI a fost mutat cu serviciul la Teleorman.

În România regimului Iliescu, au fost anchetaţi la sînge oameni care au fost prinşi trecînd la sîrbi canistre cu benzină, pentru a cîştiga, cu frica în sîn, un ban în plus. Cei care “au făcut embargoul” cu garniturile de tren nu au avut de păţit nimic şi nici o teamă, pentru simplul motiv că ei au fost cei ce făceau legea. Sau, ca Ghiţă, Gheorghiu şi Berendel, actualul ”gropar” al MIG-urilor României, acţionau protejaţi de ea, de către instituţia care apăra tocmai securitatea naţională.