PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Putin a rostit discursul ”ţapului care cade de pe punte” din fabula lui Hrusciov, spusă după criza rachetelor din Cuba, din 1962

”Criza rachetelor din Cuba” şi actuala criză între est şi vest

Coloana de blindate filmată cu zece ore înainte de discursul lui Vladimir Putin, în timp ce se îndrepta spre Kremlin, în jurul orei locale 1:00, conform imaginilor postate de corespondentul special al Kyiv Post, Jason Jay Smart, a trădat frica şi nesiguranţa pe care Vladimir Putin le-a expus, în tot palierul şi pe toate registrele discursului său rostit marţi în faţa naţiunii ruse: atacuri fără precedent la adresa occidentului, preamărirea acţiunilor Federaţiei Ruse pentru ”apărarea patriei” în faţa agresiunii americane (în special) şi a occidentului (în general), îmbinate cu promisiunea unei vieţi mai bune pentru ruşii de rînd – ca un fel de ”pomeni electorale”, fără alegeri, pentru a-şi asigura coeziunea cetăţenilor faţă de politicile sale viitoare. Dar, care vor fi acestea şi de ce are nevoie Vladimir Putin de unitatea poporului rus în jurul conducătorului său, în actuala situaţie de criză, generată de invadarea Ucrainei?

Pentru a înţelege mai bine situaţia de acum, trebuie să ne întoarcem la ”criza cubaneză” din 1962. Aceasta a început la 14 octombrie 1962, moment în care Războiul Rece a fost cît pe ce să se transforme în conflict miltar între cele două blocuri de alianţe, NATO şi Pactul de la Varşovia. Kennedy a estimat ulterior că au fost aproape 50% şanse ca acesta să înceapă. Avioane de spionaj americane au descoperit în Cuba instalaţii de rachete SS-4 Sandal, cu rază medie de acţiune (2.000 de kilometri) şi focos nuclear. Ele erau deservite de personal militar rusesc şi s-a decis bombardarea bazelor de rachete, simultan cu declanşarea unei blocade a Cubei, efectuată de către Marina Militară americană, care a interzis apropierea oricărui vas rusesc de insulă. Agenţia de presă a Ministerului Apărării de la Kremlin a anunţat că şi-au pierdut viaţa în bombadamentele americane un număr de 64 de militari sovietici,  fără să explice de ce se afau acolo. Momentul cheie al crizei a fost însă acela cînd petrolierul sovietic cu nume romînesc (”Bucureşti”) a dat semne că nu deviază de la curs, precum celelalte nave şi s-a îndrept direct către insulă: decizia înţeleaptă şi de ultim moment a americanilor a fost de a nu-l bombarda, mai ales că nu putea, prin configuraţia lui, să poarte la bord armament nuclear. Dar la Bucureşti, Gheorghiu-Dej a interpretat mişcarea ruşilor ca o tentativă de amestecare a Romîniei în conflict, ceea ce avea să determine, mai tîrziu, în aprilie 1964, celebra declaraţie de distanţare faţă de politica Moscovei.

În fine, în cele din urmă Hrusciov şi Kennedy au ”căzut la pace”, rachetele au fost retrase, în schimbul renunţării temporare a SUA la bazele americane din Turcia. Hrusciov trebuia să obţină şi el un rezultat al acestei aventuri încheiate prost, pentru a-şi putea păstra puterea în URSS. Ulterior, Hrusciov a prezentat povestea din Cuba la sesiunea Sovietului Suprem de la Moscova, din 12 decembrie 1962 sub forma unei fabule ruseşti, cu „cei doi ţapi” de pe o punte de deasupra prăpastiei: ”Se ajunsese pe marginea prăpastiei, ne-am fi asemuit celor doi ţapi din poveste, care, nedorind să cedeze nici unul, nici altul, s-au împins cap în cap pe punte, pînă cînd au căzut ambii în hăul prăpastiei”, a spus el, fără să vorbească despre rachetele nucleare ruseşti, ci doar despre ”mjloacele noastre din Cuba” şi continuînd  să învinuiască pentru criză ”forţele reacţionare” din Statele Unite ale Americii, puse aprig la zid de Hrusciov.

Spre deosebire de el, Putin nu mai are ieşire, în situaţia de faţă, pe care a creat-o cu invadarea Ucrainei acum un an, nu mai are niciun posibil avantaj de obţinut, cum a avut Hrusciov, prin retragerea parţială şi temporară a bazelor americane din Turcia. Nimic, în afară de înfrîngere sau o sîngeroasă victorie. De aceea, singura sa carte rămîne propaganda. Rămîn ”înfierările”, într-o retorică de tip neostalinist, ale decadenţei occidentale, ridicarea în slăvi a valorilor ”perene” ale Mamei Rusii, care sînt atacate de o vreme încoace de către occident în general şi americani în special. Şi mai e o diferenţă notabilă, faţă de criza rachetelor din 1962: Putin se află cu spatele la zid nu numai în relaţia cu SUA, ci cu întreaga Europă. Singura lui şansă, pe care a mizat cu disperare în discursul său de ieri, e prezentarea actualului război din Ucraina drept un fel de ”război al civilizaţiilor”, în desfăşurare de mult timp, cam în paradigma descrisă de Samuel Huntington. 

Samuel Phillips Huntington, profesor la Harvard şi analist politic de notorietate internaţională prin lucrarea “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale” (1996), susţine teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfîrşitul Războiului Rece, ca răspuns la teoria expusă în cartea lui Francis Fukuyama, “Sfîrşitul istoriei şi ultimul om” (1992), care anunţa finalul glorios al ”războiului rece” şi impunerea universală a valorilor liberalismului. Ei bine, Huntington crede că lucrurile nu stau chiar aşa şi că, dacă epoca ideologiilor a apus, într-adevăr, lumea a rămas bipolar împărţită, de conflicte culturale al căror principal motiv sînt cele de ordin religios: “Ipoteza mea susţine că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rîndul rasei umane şi sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele naţionale vor ramîne în continuare cei mai importanţi actori în problemele lumii, însă principalele conflicte vor fi între naţiuni şi grupuri din diferite civilizaţii. Ciocnirea civilizaţiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizaţii va reprezenta în viitor linia frontului”.

Previziunile lui Huntington s-au adeverit, parţial. Cel puţin aşa vrea să ne lasă să înţelegem, de ieri încoace, liderul lumii ruse. Nu ştiu dacă Putin personal, l-a citit pe profesorul american, dar consilierii lui cu siguranţă că da. Justificînd agresiunea împotriva Ucrainei, Putin a deschis în această ţară „linia frontului” în „ciocnirea dintre civilizaţii” descrisă de Huntington. Cel puţin, aşa-şi argumentează el „operaţiunea specială”. Dar nu e un conflict între civilizaţii, ci e, de fapt, pur şi simplu un război de agresiune, un rapt teritorial, pe care Putin vrea să-l înnobilieze cu rangul de război mondial între valorile decadente ale occidentului şi lumea diferită şi morală a ortodoxiei creştine. Nu întîmplător, în primul rînd al ascultătorilor discursului său anual în faţa naţiunii ruse s-a aflat Patriarhul Kirill al Moscovei.

Putin, ”epigonul” lui Huntington

 Putin preia aproape cu copy-paste teza  “Ciocnirii civilizaţiilor” a lui Huntington, care spune că escaladarea violenţei mondiale rezută din conflicte între state şi culturi bazate pe tradiţii religioase diferite şi prezintă războiul în care a tîrît Federaţia Rusă, pe de o parte ca pe un război de apărare a unor teritorii ruseşti, Lugansk şi Doneţk, supuse unei presupuse agresiuni ucrainene, care se pregătea în febrarie anul trecut şi, pe de altă parte drept un război de apărare mai larg, în faţa agresiunii lumii occidentale împotriva ortodoxiei răsăritene. De aceea, preluînd teza lui Huntington pentru a-şi camufla un simplu război de agresiune împotriva unei ţări vecine, Vladimir Putin anunţă că "urmează schimbări extraordinare în întreaga lume". El susţine, astfel, că poartă un război de apărare a unor valori şi nu unul de agresiune împotriva unui stat, pe care de altfel nici nu-l recunoaşte, aşa cum nu recunoaşte nici existenţa naţiunii ucrainene şi a tradiţiei ei – aici, îl uită în mod voit pe Huntington.

Putin spune – şi aceasta mi se pare principala axă a discursului său: ”noi ne apărăm, nu doar interesele, ci şi poziţia noastră referitoare la faptul că lumea actuală nu trebuie împărţită în lumea civilizată şi toate celelalte (…) Elitele Vestului nu îşi ascund obiectivele şi anume de a distruge strategic Rusia. Înseamnă să termine cu noi pentru totdeauna. Ei încearcă să mute un conflict local să îl aducă în faza de conflict global. Şi, în mod corespunzător, vom reacţiona la această provocare pentru că este vorba de supravieţuirea şi existenţa ţării noastre (…). Vorbim de un război informatic agresiv. Este vorba de generaţia tînără şi tot timpul se folosesc fapte istorice, sîntem atacaţi ca bisercă şi ca valori culturale. Uitaţi-vă ce fac cu propriile popoare, distrug familiile, identitatea naţională şi culturală, pur şi simplu induc ideea că pedofilia este o normalitate a societăţii şi a vieţii. La fel, promovează ideea căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Milioane de oameni din Vest înţeleg că merg spre o catastrofă spirituală, iar elitele trebuie să înţeleagă că oamenii vor ajunge să fie scoşi din minţi. Noi sîntem obligaţi să ne protejăm copiii de degradarea promovată de cei din Vest. Este evident faptul că Vestul va încerca să ne distrugă societatea”.

Disperarea lui Vladmir Putin e evidentă, în aceeaşi măsură ca echilibrul, sîngele rece şi raţionalitatea discursului rostit, cîteva ore mai tîrziu, de Joe Biden. Primul ia de partea sa teza ”ciocnirii civilizaţiilor”, pentru a masca eşecul previzibil al unui război de agresiune teritorială pe care el l-a declanşat şi promite ruşilor o viaţă mai bună, prin acţiuni concrete care aduc cu disperarea sutei de lei promise de Ceauşesu în pragul revoluţiei din 1989, în condiţiile în care rubla se devalorizase iarăşi, chiar în avanpremiera discursului său. Cel de-al doilea, aidoma lui Kennedy în 1962, analizează cu calm situaţia, promite intensificarea sprijinului acordat naţiunii atacate şi anunţă că orice extindere a agresiunii ruse, împotriva unui stat NATO, va duce la activarea articolului 5 – ameninţare care e similară cu blocada asupra Cubei, în timpul crizei rachetelor. Important pentru noi, Biden a remarcat-o şi salutat-o pe Maia Sandu în public, asigurînd-o de sprijinul şi susţinerea pe care Statele Unite le vor acorda Republicii Moldova în caz de nevoie.

Putin n-are voie un pas mai departe, de ”ţarcul” lumii ruse, care a început să fiarbă. Şi încăpăţînat, invocînd de partea sa biserica, tradiţiile şi valorile ortodoxiei, în vreme ce le înjoseşte într-un război în care ucide copii şi provoacă masacrarea unor civili ortodocşi şi ei, invocă fantasmagorii despre neonazişti şi ”divizii Edelweiss” ucrainene,”ţapul” de la Kremlin anunţă că nu va da un pas înapoi. Dar e pe cale să cadă singur de pe punte, şi acesta ar trebui să fie finalul fabulei. Însă povestea adevărată e cea a unui război sîngeros de ocupaţie, cu care Huntington n-are nicio legătură. Încăpăţănat, Putin se agaţă însă de orice şi ieri a rostit în faţa naţiunii ruse discursul ”ţapului care cade de pe punte” din fabula spusă de Hrusciov în faţa Sovietului Suprem, după încheierea crizei rachetelor din Cuba, în decembrie 1962. Anacronic, inadecvat şi neinspirat.