PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / EXCLUSIV: Lista anchetatorilor Securităţii, de după revolta din 15 noiembrie 1987. Marius Boeriu, în Parlament: „Nimeni nu a fost tras la răspundere pentru ororile la care am fost supuşi”

Cariera curată a anchetatorilor Securităţii, pe care şi istoria oficială i-a ”spălat”

Între cei care a cerut pedeapsa cu moartea pentru ”huliganii„ de la 15 noiembrie a fost şi activistul de partid Dan Brudaşcu. Acum, e persoană onorabilă: pe Wikipedia, despre el se arată că e ”traducător, muzeograf, realizator Radio-TV, ziarist; fost director studio TV şi director editură în Cluj-Napoca; cadru universitar; profesor onorific al Universităţii Districtului Columbia, SUA şi politician român. În legislatura 2000-2004 a fost deputat de Cluj din partea PRM. Conform declaraţiei de interese depusă în urma alegerii sale, Dan Brudaşcu a declarat că este ”acţionar la Editura Sedan”. Brudaşcu a fost membru fondator al ”Vetrei Româneşti” şi e căsătorit cu cîntăreaţa de muzică populată Sava Negrean-Brudaşcu.

Asemenea lui, anchetatorii Securităţii din Calea Rahovei, Bucureşti, au avut după 1989 o carieră ”curată” şi în veşnică ascensiune. Niciun procuror nu s-a aplecat spre cercetarea faptelor lor. Nici măcar după ce preşedintele Traian Băsescu a declarat regimul comunist drept ”ilegitim şi criminal”; după cum ştim, tortura în anchetă face parte din categoria crimelor împotriva umanităţii, nu e doar ”abuz în serviciu”, cum au fost înclinaţi procurorii militari, în perioada primilor şapte ani ai regimului Iliescu, să încadreze brutalităţile Securităţii, spre a clasa dosarele. Acum, practica e alta – nu se mai fac cercetări, nu se ”găsesc” documentele. Deşi acestea există, iar lui Marius Boeriu şi tovarăşilor săi de suferinţă în beciurile Securităţii li s-ar fi putut face demult dreptate.

Soarta anchetaţilor şi a anchetatorilor de după evenimentele din 15 noiembrie 1987 e însăşi soarta României. Cei anchetaţi, apoi condamnaţi, urmăriţi şi persecutaţi tot timpul pînă la căderea comunismului, au rămas victimele. Călăii lor au rămas stăpîni – între anchetatori, îi puteţi revedea de pildă pe procurorul Artur Dumitrescu, avansat după 1989 în magistratura militară şi ajuns să ancheteze, de pildă, în Dosarul Ţigareta II. Sau pe celebrul deja Vasile Hodiş, cel pe care Andrei Ursu îl acuză pentru moartea în anchetă a tatălui său, Gheorghe Ursu, ucis în 1985 în aceleaşi beciuri ale Securităţii, de la Rahova. Sau îl veţi regăsi pe căpitanul Iordache (avansat la gradul de maior, după anchetele  care în legătură cu care a spus că ”n-a participat la ele”) şi ajuns, după 1989 în SRI, apoi înalt funcţionar în Ministerul Justiţiei şi consilier la Interne, al generalului Toma Zaharia. Torţionarii au împînzit, de fapt, sistemul – care i-a protejat şi îi protejează încă. E singura explicaţie a faptului că, după cum spunea Marius Boeriu în Plenul Camerelor Reunite într-un discurs de-a dreptul istoric, în care le atrăgea atenţia aleşilor că au pe umeri ”greutatea unei ţări”, că celor torturaţi la Securitate în Calea Rahovei nu li s-a făcut dreptate, nici la 35 de ani de la momentul în care s-au petrecut faptele.

Nu li s-a scris nici măcar o istorie completă. Eu am editat, alături de Flori Bălănescu şi Stejărel Olaru o carte cu mărturiile lor, ale ororilor prin care au trecut – ”Ziua care nu se uită – 15 noiembrie 1987”, la 30 de ani de la evenimente – un volum de 595 de pagini cu scris mărunt, să poată fi broşată într-un volum. Din ea lipseşte însă cealaltă perspectivă – lipsesc paginile despre călăi, torţionari, turnători. Mihai Demetriade, cel care se angajase să scrie acest volum cu documentele Securităţii despre 15 noiembrie 1987, n-a scris un rînd.  În schimb, moare de grija ”legionarizării” societăţii româneşti şi nu scrie nimic ”de rău” despre Securitate, dintr-un motiv deja notoriu: predă la SRI. Noi, autorii cărţii menţionate, am cîştigat însă stima şi prietenia muncitorilor de la 15 Noiembrie 1987, care mi-au făcut onoarea de a mă invita alături de ei, în Parlament, la Şedinţa Festivă comună a celor două Camere, care le-a fost dedicată acum două zile.

După ancheta la Rahova, ”m-au bufnit lacrimile, că maică-mea nu m-a recunoscut”

Cînd, în 2 decembrie 1987 muncitorii braşoveni au fost aduşi acasă din beciurile Securităţii de la Rahova, nu mai arătau a oameni. Trecuseră, fiecare din ei, prin mîna mai multor anchetatori ”experimentaţi”. Din 17 noiembrie, pînă la 1 decembrie 1987. Dănuţ Iacob, unul dintre tinerii muncitori braşoveni care a trecut prin acest malaxor două săptămîni încheiate, povesteşte că ”a doua zi, ”dimineaţa, după ce s a dat deşteptarea, stăteam aliniaţi cu toţii. Se organizau şi era forfotă mare, pentru că urma să ne îmbarce în autocare şi să ne întoarcem la Braşov. Coloana era formată din trei autocare, însoţite de numeroşi soldaţi înarmaţi cu pistoale mitralieră. La Braşov am fost debarcaţi în sala de şedinţe a Miliţiei, la ultimul etaj. Acolo ne au aliniat, a venit gen. Mihalea, unul micuţ, şi ne a întrebat pe fiecare dacă ne am recuperat bunurile. Ţin minte că mie îmi lipsea legitimaţia şi 100 lei. I a zis însoţitorului meu, cpt. Dulgheru, să mi dea banii – acesta s a executat imediat.

Ne au dus pe fiecare acasă, cu cîte un însoţitor care ne a pus în vedere că trebuia să ne pregătim pentru a doua zi, să avem haine decente şi să ne hrănim. Urma procesul. Au fost unii dintre noi care stăteau la cămin şi au zis că nu au unde să facă baie, nu au ce mînca – şi i au dus la hotelul partidului. Pe mine, cpt. Dulgheru m a urcat într o Dacie şi am fost dus acasă. A deschis uşa şi a intrat în casă, direct, fără să sune. Nu mi dădeam seama cum arătam, nu avusesem posibilitatea să mă uit în oglindă pînă atunci, dar am văzut o pe maică mea cum striga: „Alecule! Alecule!”. Credea că a intrat cineva străin în casă şi se speriase. După care se uita la mine, fără să aibă nici o reacţie. Tata s a ridicat din pat şi întreba ce căutăm în casă, iar eu am izbucnit în plîns. Nu mi venea să cred că nu mă recunosc… „Aranjează te frumos. Mîine să pui o haină curată pe tine”, mi a zis. N-am să uit niciodată acele momente.

Cum vă spuneam, în prima clipă mama a reacţionat de parcă a văzut unul străin în casă şi s-a speriat. Şi după aia, s-a uitat aşa la mine şi n-a avut nici o reacţie, dar nici o reacţie, nimic. Taică-miu, bineînţeles, cînd a auzit forfota în casă s-a ridicat din pat şi  a zis şi el către Dulgheru ”ce-i cu tine, mă, aicea, ce cauţi în casa mea?!”, ”Stai domnule, că uite, ţi-am adus băiatul acasă”. În momentul ăla, pe mine m-au bufnit lacrimile, că maică-mea nu m-a recunoscut. Cînd m-am dus şi m-am uitat în oglindă, îmi intraseră ochii în orbită, slăbisem, arătam ca dracu şi aveam faţa plină de bubiţe, efectiv nu mă recunoşteam nici eu. Nu mai zic că, după ce au început lacrimi, maică-mea mai să sară la ăsta la gît, ăsta a rămas calm şi a deschis frigiderul, maică-mea luase vreo trei cîrnaţi ”Plai”, îi adusese de la staţiune şi zice ”uite că are băiatul meu ce mînca” .“L-aţi nenorocit, l-aţi omorît”. Plîngea maică-mea, plîngeam eu, plîngea nevastă-mea, taică-miu, era o durere acolo, jale. Căpitanul Dulgheru zice: ”Vin mîine dimineaţă la ora 6, să fii treaz, fă o baie, încălzeşte nişte apă (că nu era apă caldă), aranjează-te frumos, să pui o haină curată pe tine şi vin să te iau”. Şi a ieşit.

Soră-mea era schimbul doi, cînd a ajuns acasă deja era un miliţian în faţa scării şi a întrebat-o ”cine sînteţi dumneavoastră?”, ”Păi, sînt Iacob Gabriela”, ”Unde stai?”, ”Aici stau, la etajul trei”, ”Ai grijă, ai intrat în casă şi nu mai ieşi!”. Stînd la etajul trei, sus, la etajul patru, mai era înca unul care s-a aplecat aşa pe balustradă şi s-a uitat şi zice: ”Pe cine căutaţi?”, ”Aici locuiesc”, ”La familia Iacob?” ”Da!” ”Ai grijă, nu ieşi nicăieri din casă!”. Deci, eram păzit şi sus şi jos, să nu ies pe undeva pe sus să dispar din scară. Acasă, plînsete iar, dar, mă rog, trec peste amănuntele acestea. Şi dimineaţa pe la ora 6, m-au luat, m-au dus la miliţie, unde iar ne-a îmbarcat în autobuze şi ne-am dus la proces. Firul procesului, îl ştiţi”.

A urmat, cum ştim, procesul-spectacol, condamnarea celor 61 de ”huligani” la pedepse între şase luni şi trei ani ”la locul de muncă”, de fapt o deportare mascată – pentru ei, indiferent de locul în care au ajuns, Braşovul devenise ”oraş interzis”. Au fost în permanenţă sub supravegherea Securităţii locale, unde erau chemaţi săptămînal, chiar de şefii cei mari. Unul din aceşti şefi, colonelul Florian Nencu, de la Securitatea din Tulcea, a ajuns mare şi după 1989 – şef local al Serviciului Român de Informaţii pînă în 1995, apoi mîna dreaptă a lui Sorin Ovidiu Vîntu, în judeţ. Nici soarta anchetatorilor n-a fost una deloc mai rea – Vasile Hodiş, cel ajuns chiar şef al Serviciului Juridic în SRI, e un exemplu concludent.

De ce nu se scrie, măcar, despre toate acestea, deşi – după cum ne-a încredinţat directorul SRI Eduard Hellvig – ”toate dosarele Securităţii au fost predate”, iar în urmă cu cinci ani acelaşi director ne asigura că pentru el e o prioritate să găsească şi să predea ”dosarele anchetei” din 1987?

Păi, să vedem. Faptele sînt că, imediat după Revoluţie, cînd ”apele” s-au mai liniştit, procurorul general adjunct, generalul Gheorghe Diaconescu, i-a luat după ”spargerea” Securităţii şi preluarea ”direcţiilor” ei sub diferite tutele sub aripa sa pe ”juriştii” de la Cercetările Penale ale Securităţii. Foştii anchetatori au primit, în larga lor majoritate, legitimaţii de procuror militar şi, de aici mai departe, li s-a pierdut urma, prin cotloanele ”statului de drept” din România şi prin birourile celei de-a treia puteri din stat, Justiţia, care a fost tată şi mamă pentru toţi. Mai puţin (şi asta se întîmplă peste tot, prin instanţe de judecată din România, unde victimele şi urmaşii represiunii îşi caută dreptatea) pentru cei care au avut de suferit de pe urma regimului comunist. Victimele, cum spuneam, au rămas tot victime. Iar torţionarii, pentru că (biologic vorbind) ”şi-au trăit traiul”, sînt în majoritate fie pensionari de lux (cei ”speciali”) ai României, fie mai fac un ban ”cinstit” prin birouri de avocatură, din ”consultanţă” şi ”expertiză”, căci au din ce împărtăşi – iar statul, care i-a ocrotit, are grijă ca nici istoria lor să nu le fie cunoscută.

Lista anchetatorilor din 15 Noiembrie 1987 a fost întotdeauna la îndemîna celor care ar fi trebuit să facă lumină, în ce s-a petrecut la Rahova, cu muncitorii braşoveni arestaţi după 15 noiembrie 1987. Între documentele care mi-au fost transmise de Marius Boeriu se numără inclusiv procesele verbale ale gardienilor arestului Securităţii din Calea Rahovei la ”ieşirea din tură”, ca şi procesele verbale ale celor care înregistrau pe bandă convorbirile arestaţilor din celule, le-au transcris şi le-au predat mai departe, la birourile anchetatorilor Securităţii. Marius Boeriu, preşedintele Asociaţiei 15 Noiembrie 1987, se întreba – şi mă întreba – de ce nu li s-a făcut dreptate, nici măcar din punct de vedere istoric, publicîndu-se numele celor care i-au torturat, biografiile lor, de ”dinainte” şi ”după”? Un răspuns există şi e la îndemînă: Vasile Hodiş, unul din anchetatori, a fost, pînă la mijlocul anilor 2000 şeful Serviciului Juridic, la SRI. Mihai Demetriade, care ar fi trebuit să scrie această istorie predă, tot la SRI.

Răspunsul la îndemnă la întrebarea pusă de Boeriu e continuitatea statului comunist, înainte şi după 1989. A structurilor de putere, a ”cadrelor” şi a mentalităţilor lor. În decembrie 1989, carnete PCR au fost arse în piaţa publică. Dar răul din statul român a rămas, intangibil.