PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / ”Sînt sigur că va apăsa butonul!” Previziunile sumbre ale unui scriitor rus: ”Putin are psihologia tuturor dictatorilor: Dacă părăsesc această lume, lumea trebuie să meargă cu mine!”

Tăcerea este o strategie de supravieţuire a Rusiei

Într-un interviu acordat Mihaelei Dedeoglu, după ce în România editura ”Curtea Veche” a publicat cele mai cunoscute trei romane ale sale, Mihail Şişkin spunea cu amărăciune: ”Cartea nu se schimbă, tu eşti cel care te schimbi. Romanele mele «Luarea Ismailului»,  «Părul Venerei»,  «Scrisorar», toate sînt de fapt despre acelaşi lucru - despre viaţa în care trebuie să supravieţuim. Ca şi în viaţă, vei găsi în ele foarte multă cruzime, lipsă de iubire, frig. Dar aceste cărţi nu sînt despre cruzimea omenească, nici despre lucruri înfricoşătoare, ci despre depăşirea cruzimii, a fricii prin intermediul căldurii omeneşti, a credinţei, iubirii, speranţei. În anii scurşi după ce am scris aceste cărţi lumea s-a schimbat – a devenit mai rece, mai înfricoşătoare, mai crudă”. O lume care poate fi îmblînzită numai prin spirit: ”îmi place să cred că, desigur, cărţile şi în general literatura, muzica, arta sînt un fel de arcă a lui Noe pentru credinţă, speranţă, iubire, lumină. Toate cărţile adevărate sînt un fel de flotilă a iubirii care face faţă oricărui potop, oricărei cruzimi mondiale”. Între timp, Şişkin a constatat că literatura singură nu poate schimba lumea. Trebuie să o facă şi conştiinţa civică a autorului.

Autor multipremiat în Federaţia Rusă, Şişkin a refuzat să o reprezinte la un tîrg de carte internaţional în 2013 şi s-a adresat cu o scrisoare deschisă confraţilor săi, înregimentaţi regimului. ”În 2013, am publicat o scrisoare deschisă în care am spus că nu pot şi nici nu vreau să reprezint Rusia lui Putin la tîrgurile de carte internaţionale, să fiu omul regimului; eu vreau să reprezint o altă Rusie, o Rusie liberă, nişte oameni liberi. Şi faptul că această voce a fost auzită s-a manifestat prin faptul că am fost numit trădător naţional [...]. Sînt mereu uimit de faptul că găsim mereu demonstraţii ştiinţifice pentru orice. Istoricii literari din Rusia de azi au început să scrie lucrări ştiinţifice în care dovedesc faptul că sînt trădător naţional. La Universitatea din Krasnoiarsk a fost susţinută o teză de doctorat în care se demonstrează că romanul meu, «Părul Venerei», este o armă a Occidentului în războiul informaţional împotriva Rusiei”. Se întîmplă aşa ceva, spune Şişkin, pentru că ”în Rusia totul este politică”. Pe 9 mai 2015, cînd Rusia lui Putin aniversa cu mare fast 70 de ani de la victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei, el  scria: ”Din nou, un dictator recurge la patriotism pentru a-şi asigura puterea. [...] Conducătorii de astăzi i-au furat poporului rus petrol şi gaz, alegeri şi terenuri. Şi victoria din 1945”.

În interviul recent acordat publicaţiei britanice „The Guardian”, despre care voi vorbi mai jos, Şişkin spune că ”ultima dată cînd am fost în Rusia a fost în octombrie 2014. La tîrgul de carte de la Krasnoyarsk. Eu eram singurul care vorbea de pe scenă despre război. Această tăcere a fost atît de umilitoare; a fost ultima mea vizită în Rusia. Acum e imposibil să mergi oricum. Primesc ameninţări cu moartea, dar ce ar trebui să fac? Ar trebui să tac? Ar trebui să nu mai vorbesc sau să scriu? Atunci viaţa mea nu mai are sens. Nu voi renunţa”.

”Trădătorul” Şişkin îşi iubeşte însă necondiţionat ţara natală, în care, contrar voinţei autorităţilor, a rămas cel mai popular romancier: ”Mi se pare că cea mai bună definiţie a iubirii de patrie a dat-o Adam Michnik: «Dragostea de patrie se defineşte prin măsura ruşinii pe care un om o simte pentru crimele făcute în numele poporului său». În numele poporului meu s-au făcut atîtea crime şi eu simt atîta ruşine, încît nici nu am ce să spun, în afară de faptul că iubesc Rusia şi că vreau foarte mult să devină o ţară de care să nu-mi fie ruşine”. Pentru că, în prezent, îi este.

La un an de la invadarea Ucrainei, Şişkin a scris o ”Scrisoare către un ucrainean necunoscut”, în care rezuma: ”Ţara mea a căzut în afara timpului”: ”În Rusia, nu am avut nici destalinizare, nici procesele de la Nürnberg ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Rezultatul pe care îl vedem: o nouă dictatură. O dictatură, prin însăşi natura ei, nu poate exista fără duşmani, ceea ce înseamnă război. Planurile statului major includeau refuzul NATO de a vă apăra cu forţele sale armate, iar NATO a îndeplinit acest plan al lui Putin în primele zile de război. Voi, ucrainenii, nu aţi fost de acord cu planurile lui Putin. Nu v-aţi predat, nu i-aţi salutat tancurile cu flori. Nu numai că vă apăraţi libertatea şi demnitatea umană; acum apăraţi libertatea şi demnitatea umană a întregii umanităţi. Nu puteţi fi învinşi, pentru că războiul nu este decis de numărul de tancuri şi rachete, ci de puterea dragostei pentru libertate. Sînteţi oameni liberi, iar cei care îndeplinesc ordinele criminale ale generalilor ruşi sînt sclavi.

Tăcerea este o strategie de supravieţuire a Rusiei. Cei care au protestat cu un an în urmă au fost băgaţi la închisoare. În urmă cu un an, cînd tancurile ruseşti deja mărşăluiau spre Kiev, întreaga lume s-a întrebat de ce nu au existat proteste în masă împotriva războiului în Rusia, de ce doar cei singuri au ieşit în stradă. O atribui fricii. Tăcerea este o strategie de supravieţuire a Rusiei. Cei care au protestat atunci erau în închisoare. Aşa au supravieţuit ruşii prin tăcere de generaţii. Puşkin a formulat acest mod de viaţă rusesc în ultimul rînd al dramei sale istorice Boris Godunov: „Poporul tace”. Iar odată cu începutul agresiunii împotriva Ucrainei, oamenii tăceau. Dar apoi mobilizarea în masă a început în toamnă şi nu mai este posibil să explicăm faptul că sute de mii de ruşi s-au dus ascultători să omoare ucraineni şi să fie ucişi. Acesta este altceva, ceva mai profund, ceva mai înfricoşător. Văd o singură explicaţie: ţara mea a căzut în afara timpului. În secolul XXI, omul modern însuşi este responsabil pentru a decide ce este bine şi ce este rău. Şi dacă va vedea că ţara lui şi poporul său poartă un război dispreţuitor şi ruşinos, va fi împotriva ţării sale şi împotriva poporului său. Dar majoritatea ruşilor trăiesc mental în trecut, cînd oamenii se asociau cu tribul lor. Tribul nostru are întotdeauna dreptate, iar celelalte triburi sînt duşmanii noştri şi vor să ne distrugă. Nu sîntem responsabili, nu decidem nimic, şeful/hanul/regele decide totul pentru noi.

Aşa gîndesc ei: dacă duşmanii noştri, fasciştii din Ucraina şi NATO, ne atacă patria, mergem să o apărăm, aşa cum au apărat-o bunicii noştri de fasciştii germani. Sentimentul dragostei pentru patrie, frumosul simţ al patriotismului, a fost folosit de toţi dictatorii în propriile lor scopuri. Tatăl meu credea că îşi apăra patria de regimul lui Hitler, dar apăra acelaşi regim fascist al lui Stalin. Ruşii se duc acum la război, aşa cum le-a explicat propaganda lui Putin, pentru a-şi apăra patria împotriva nazismului european şi american şi nu îşi dau seama că protejează puterea unei bande criminale de la Kremlin, care a luat ostatică întreaga ţară. Singura cale de ieşire este să provoace o înfrîngere militară regimului Putin. Prin urmare, ţările democratice trebuie să-i ajute pe ucraineni cu tot ce pot, şi mai ales cu arme. După război, întreaga lume vă va veni în ajutor pentru a reconstrui ceea ce a fost distrus, iar ţara se va putea reconstrui singură. Şi Rusia va zace în ruinele economiei şi în ruinele conştiinţei. O nouă naştere a ţării mele este posibilă doar prin distrugerea completă a regimului Putin. Imperiul trebuie amputat de la rădăcină, ca un cancer malign. Această oră zero este vitală pentru Rusia. Ţara mea va avea viitor doar dacă va trece prin înfrîngere totală, aşa cum s-a întîmplat cu Germania. Glorie Ucrainei!”

Rusia bolnavă

Cea mai recentă carte a lui Mihail Şişkin, ”În Rusia mea: Război sau pace?” urmează să apară curînd în limba engleză şi în ea, autorul trece în revistă contururile violente ale istoriei ruse şi ”examinează relaţia tulbure dintre statul rus şi cetăţenii săi”, după cum scria Andrew Anthony, cel care l-a intervievat pe 2 aprilie pentru ”The Guardian”, interviu în care Şişkin îşi aminteşte cum  ”în urmă cu douăzeci de ani, eram cu toţii împreună la Kiev la festivalul literar – scriitori şi poeţi scriind în rusă în Ucraina. Şi am avut senzaţia că în sfîrşit construim viitoarea cultură rusă, unde înţelegerea reciprocă este importantă. Şi apoi a venit anexarea Crimeei şi i-am văzut pe oamenii cu care stăteam la masă, strigînd: Crimeea este a noastră! Crimeea este a noastră! Era ca celebra piesă a lui [Eugène] Ionesco, Rinocerul, în care oamenii se transformă în rinoceri. Nu a fost posibil să vorbesc cu ei. Era imposibil să vorbesc cu fratele meu, care locuieşte la Moscova. Aşa că am devenit străini. Există ceva ca un decalaj de civilizaţie între noi, în cultura rusă. Înţeleg de ce oamenii care nu citesc cărţi susţin acest război. Dar îmi este imposibil să explic de ce oamenii cultivaţi susţin acest război”.

Mihail Şişkin spune că simte că misiunea sa e să încerce să-i trezească pe ruşi din letargia lor seculară. ”Este o misiune pentru mine acum. Toată viaţa mea am simţit un pămînt foarte solid sub picioarele mele. Era cultura rusă. Şi acum sînt uluit. Acum o sută de ani, imigranţilor ruşi nu le era ruşine să vorbească rusă pe străzile din Berlin sau Paris. Dar acum le este ruşine să-şi vorbească limba. Iar misiunea mea acum este să fac totul pentru a reda demnitatea limbii ruse. Şi asta este posibil doar cu victoria Ucrainei în acest război împotriva inamicului nostru comun, regimul rus, pentru că principalul duşman al culturii ruse este regimul rus”.

În actualele condiţii ale Rusiei ca putere nucleară, lumea trăieşte într-un pericol permanent, susţine Şişkin. ”Putin are psihologia tuturor dictatorilor: Dacă părăsesc această lume, lumea trebuie să meargă cu mine”. Dictatorii, spune scriitorul, ”nu au empatie. Ei nu iubesc oamenii. Ei urăsc oamenii. Şi sînt sigur că va apăsa butonul roşu. Dar nimeni nu-şi va îndeplini ordinul de a distruge Pămîntul. Nimeni. Şi ştii de ce? Pentru că în Rusia întrebarea principală nu este ca în literatura clasică rusă a secolului al XIX-lea: cine este de vină? Ce este de făcut? Nu, întrebarea principală este: ţarul este real sau fals? Şi poţi dovedi că eşti real cîştigînd un război. Stalin a ucis milioane de oameni, dar este iubit de populaţie. Gorbaciov a fost iubit în vest, dar a pierdut războiul din Afganistan şi războiul rece împotriva vestului. [Deci] este dispreţuit. Generalii lui Putin i-au spus că vor cuceri Kievul în trei zile, iar el a calculat greşit. El a ratat. Şi acum este un ţar mincinos. Nimeni nu va îndeplini un ordin de la un ţar fals”. De aceea, susţine Şişkin, singura şansă spre a evita un dezastru nuclear, este înfrîngerea lui Putin în Ucraina.

Scriitorul nu menajeză nici occidentul, care în relaţia sa ambivalentă cu Federaţia Rusă a sprijinit apariţia dictaturii lui Putin: ”Mă tem că adevărul este că Occidentul a ajutat la introducerea acestui regim criminal în Federaţia Rusă. În anii '90 oamenii erau pregătiţi pentru democraţie, dar nu aveau idee cum funcţionează. Ce au arătat democraţiile occidentale noii democraţii ruse? Am lucrat ca interpret în Elveţia şi am văzut cum funcţionează această uriaşă maşină de spălat rufe. Oamenii cu banii furaţi, banii murdari au venit din Rusia pentru a deschide un cont la Zürich. Şi avocaţi, oameni de la bănci, toţi au fost atît de fericiţi să primească aceşti bani murdari. Erau absolut conştienţi că aceştia erau bani murdari. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi la Londra, şi mai rău cred. Desigur, este responsabilitatea principală a ruşilor, dar fără acest sprijin din partea democraţiilor occidentale, ar fi fost imposibil să se creeze această nouă dictatură în Rusia”.

Şişkin îşi păstrează însă optimismul – în ceea ce-i priveşte pe ucraineni, dar e mult mai rezervat în legătură cu viitorul patriei sale. ”Sînt foarte optimist pentru Ucraina. Sînt sigur că vor avea victoria în acest război. Şi sînt foarte pesimist pentru viitorul Rusiei. Nu cred că va fi o ţară democratică, minunată, frumoasă. Într-o zi Putin nu va mai fi aici, şi atunci vom vedea o luptă uriaşă pentru putere. Prăbuşirea imperiului rus va continua; toate aceste republici naţionale vor părăsi Federaţia Rusă. Siberia vrea să plece. Cred că vom avea noi dictatori şi Occidentul îi va sprijini, pentru că ei vor promite că vor prelua controlul asupra armelor nucleare, iar istoria Rusiei se va repeta”. Principala traumă după război, spune el, e că ”va exista o ură atît de mare între ucraineni şi ruşi”, încît ”nu va fi uşor să faci poduri. Dar va trebui să facem punţi. Şi aceste punţi pot fi construite doar de cultură, doar de civilizaţie, doar de literatură şi muzică. Asta va fi uriaşa misiune”. Greu de îndeplinit, căci Putin încă este. Iar Rusia acelei zile ”în care Putin nu va mai fi aici” nu se întrevede. Ci doar pericolul ”butonului roşu”, pe care stă mîna unui om bolnav de putere, aflat în fruntea unei ţări bolnave şi ea.