Şi revin. Problema nu e coroniţa, ci ce tot ceea ce aşezăm sub ea

Sunt tineri de 17, 18 ani, care au terminat liceul. Da, nu poartă coroniţe, ci şepci. Ce aţi văzut acum nu este excepţia, ci regula din fiecare an după terminarea liceului. Sărbătoresc alături de colegi, organizat, în şi împreună cu toată comunitatea din care fac parte. Bun, şi acum rostiţi numele absolventului de liceu de anul acesta pe care îl ştiţi şi care nu face parte din familia dumneavoastră. Hmm, e greu. Da, probabil ca şi mine, vă cunoaşteţi prea puţini dintre vecini şi mai deloc dacă sunt de la scara “ailaltă”. Şi dincolo de absolvireaa liceului văzută ca o sărbătoare a comunităţii, să ne mai gândim că danezii, spre deosebire de noi, consideră profesorii o categorie importantă a societăţii. O respect şi o plătesc în consecinţă. Şi, da, copiii aceştia pe care-i vedem petrecând prin tot oraşul nu stau în ambuteiaje. Pentru că nu există. Sunt mai multe biciclete decât maşini. Dar, asta nu e o minune Dumnezeiască, ci gândire pe termen lung a omului. Din 1947, cei care au administrat Copenhaga au făcut-o, asumat politic, pe principiul că natura trebuie conservată, iar omul e principalul beneficiar al oraşului, nu maşina. Aşa că data viitoare când mai discutăm despre coroniţe să ne gândim la ceea ce şade dedesupt. Ce premiem, ce încurajăm, ce aplaudăm, ce promovăm şi ce vrem să construim pe mai departe. Ne pierdem în încrâncenări cu mize mici şi ratăm exact miezul care ar putea să ne facă şi nouă o ţară ca afară. Avem umor, e grozav cât putem să râdem de neputineţele politicienilor, care nu vin de pe Marte, ci sunt imaginea în oglindă a societăţii care voit sau tacit i-a împins în fotoliile confortabile, dar atât. Râsul trece, problemele şi micimea rămân. Să nu ne complicăm, momentan, în discuţii aprinse, să mai privim imaginile o data şi să ne amintim că o comunitate şi confortul ei nu vin de la sine, ci se construiesc.