20 de ani de la atacurile aeriene NATO asupra fostei Iugoslavii. Mărturia cutremurătoare a unui supravieţuitor: „Au aruncat cadavre peste mine”| VIDEO

Raidurile aeriene care au debutat pe 24 martie 1999 au constituit o premieră în cei 50 de ani de existenţă a Alianţei Nord-Atlantice, fiind prima campanie de acest gen purtată împotriva unui stat suveran.

La acea dată, Kosovo, populată majoritar de etnici albanezi, devenise ringul unor confruntări sângeroase între trupele naţionaliste ale liderului sârb Slobodan Miloşevici şi o gherilă separatistă – Armata de Eliberare din Kosovo (UKC), care milita pentru integrarea provinciei într-o „Albanie mare”.

Primele încleştări între forţele sârbe şi UCK au avut loc în martie 1998. Focarul a devenit rapid o problemă internaţională. NATO se temea de o reaprindere a celorlalte conflicte din Balcanii de Vest, relatează AFP. Trecuseră doar trei ani de la semnarea Acordurilor de la Dayton, care reuşiseră să oprească războiul din Bosnia şi Herţegovina, iar pacea în regiune era una mai mult decât fragilă.

Au urmat mai multe eşecuri în negocieri. Sosit la Belgrad, diplomatul american Richard Holbrooke, strategul Acordurilor de la Dayton, încercase să îl convingă pe Slobodan Miloşevici, pentru ultima oară, să ordone încetarea operaţiunilor militare din Kosovo.

Pe 23 martie, epuizat de eforturile depuse în zadar, Holbrooke l-a întrebat pe Miloşevici în momentul în care se pregătea să plece din palatul prezidenţial, unde avuseseră loc discuţiile: „Ştiţi ce se va întâmpla după ce voi pleca?”. Răspunsul preşedintelui sârb a venit abrupt: „Ştiu. Ne veţi bombarda”.

Primele bombardamente

În seara zilei de 24 martie, rachetele de croazieră au lovit Iugoslavia. Campania militară a provocat controverse în comunitatea internaţională, deoarece NATO nu primise autorizaţia Consiliului de Securitate al ONU, unde Rusia, aliata tradiţională a Serbiei, şi China s-au opus unei rezoluţii de undă verde pentru o intervenţie militară. În plus, administraţia lui Bill Clinton, până la intrarea într-o alianţă cu separatiştii kosovari, listase Armata de Eliberare din Kosovo ca „organizaţie teroristă”.

Primele ţinte au fost Belgrad, Priştina şi Podgoriţa. Au fost vizate ţinte militare şi obiective de infrastructură, cum ar fi poduri, noduri feroviare, reţele energetice. Dar bombardamentele au atras şi nenumărate victime din rândul civililor. O statistică oficială a morţilor nu există. Human Rights Watch vorbeşte despre 500 de persoane care şi-au pierdut viaţa în timpul campaniei aeriene. În schimb, cifrele oficialilor sârbi fac referire la 2.500 de victime.

Iniţial, bombardamentele aeriene trebuiau să dureze câteva zile, dar aveau ulterior să se prelungească până la 11 săptămâni. Avioanele NATO au efectuat 38.000 de zboruri – 10.000 fiind zboruri cu bombardamente, iar 2.700 misiuni ţintite împotriva sistemelor de apărare antieriană ale sârbilor.

Slobodan Miloşevici avea să ordone pe 10 iunie 1999 retragerea militară din Kosovo, provincia urmând a fi plasată sub administraţie ONU.

Războiul din Kosovo s-a soldat cu aproximativ 13.000 de morţi, cei mai mulţi provenind din rândul albanezilor kosovari.

Kosovo şi-a proclamat independenţa în 2008, dar viitorul aderării la ONU este încă incert.

„Laş, malefic, teribil”

Pentru albanezii kosovari, misiunea NATO a fost singura cale de opri baia de sânge din Kosovo, în timp ce la Belgrad momentul era privit ca o invazie militară.

„Atacul laş, malefic, teribil, subversiv al armatei NATO asupra Serbiei şi Iugoslaviei este o dovadă a politicilor neo-naziste ale SUA şi ale sateliţilor săi. Serbia se va apăra împotriva agresorului şi va învinge inamicul”, declara Aleksandar Vucici, actual preşedinte al Serbiei, care ocupa la acea dată fotoliul de ministru al Informaţiei, potrivit RTS.

Radio Europa Liberă a realizat un videoreportaj cu unul dintre supravieţuitorii conflictului din Kosovo, albanezul Gramoz Berisha. Bărbatul avea atunci vârsta de 8 ani. Berisha îşi aminteşte cum, împreună cu alţi membri ai familiei sale, a fost luat cu forţa de poliţişti sârbi, pe 26 martie 1999, şi închis într-un magazin din oraşul Suhareka, districtul Prizren. Uşile au fost blocate, iar mitralierele poliţiei au început să tragă în pereţii magazinului.

„Erau şi nişte copii foarte mici, unii doar de câteva luni. Ţipau şi plângeau continuu. Le era sete. Dar împuşcăturile nu s-au oprit până când înăuntru nu s-a lăsat o linişte completă”, îşi aminteşte Gramoz Berisha.

49 de membri ai familiei sale au fost ucişi în acea zi de primăvară, inclusiv tatăl său, fratele în vârstă de 13 ani şi sora sa de 16 ani. Berisha fusese rănit la o mână şi s-a prefăcut mort în momentul în care poliţiştii au început să scoată cadavrele afară. Asta a fost şansa lui.

„Când au început să mă târască, mi-era frică că mă vor trage de mâna rănită, dar m-au prins de mâna cealaltă. Apoi m-au pus pe o targă şi m-au aruncat într-un camion. Au aruncat mai multe cadavre peste mine”.

Pe drum, Gramoz a auzit vocea mamei sale. Nu era o nălucire, aceasta supravieţuise, a mai relatat Berisha. Femeia l-a recunoscut şi i-a spus că vor trebui să sară din camion. 

În aceeaşi zi, la Belgrad, o scriitoare sârbă, Jasmina Tesanovici, îşi începea jurnalul celor 11 săptămâni de bombardamente cu următoarea însemnare: „Sper că vom supravieţui toţi acestui război: sârbii, albanezii, băieţii răi şi băieţii buni, cei care au pus mâna pe arme, cei care au dezertat, refugiaţii din Kosovo călătorind prin păduri şi refugiaţii din Belgrad călătorind pe străzi cu copii în braţe, cu ochii aţintiţi spre ascunzători inexistente când alarmenle vor începe să sune. Îmi doresc ca piloţii NATO să nu-şi abată gândul de la soţiile şi copiii lor, pe care i-am văzut plângând la CNN în timp ce bărbaţii se pregăteau să lovească ţinte din Serbia. Sper ca toţi să supravieţuim, dar nu şi felul în care această lume este acum (...) Am fost la piaţa verde şi la piaţa neagră din cartierul meu. S-au însufleţit din nou, s-au adaptat noilor condiţii, noilor necesităţi: fără pâine din partea statului, dar o groază de gâru pe tarabe; niciun pic de informaţie la TV, dar destule zvonuri în rândul populaţiei speriate despre cine va câştiga. Adolesenţii pun pariuri la colţ de stradă: ale cui avioane au fost deoborâte, ale noastre sau ale lor, cine minte mai bine, cine este mai priceput în ascunderea victimelor, cine demască victoriile (...) Ca şi când ar fi un joc de fotbal al egalilor”.

Mii de persoane au mărşăluit sâmbătă, într-o nouă rundă de proteste, pe străzile din capitala Serbiei. Manifestanţii au ţinut un minut de reculegere în memoria celor care şi-au pierdut viaţa pe durata bombardamentelor din 1999.