26 iulie 1953 – Fidel Castro declanşează ,,revoluţia” comunistă în Cuba

Revoluţia a debutat după lovitura de stat cubaneză din 1952 care l-a plasat pe Fulgencio Batista ca şef al statului susţinut de SUA şi greva generală eşuată a opoziţiei care a urmat. 

După ce nu a reuşit să-l conteste pe Batista în instanţă, Fidel Castro a organizat un atac armat asupra cazarmei militare cubaneze Moncada la 26 iulie 1953.

Rebelii au fost arestaţi şi, în timp ce se aflau în închisoare, au format Mişcarea de 26 iulie.

Partener exotic. Producătorii români de carne de pasăre pot exporta în Cuba

Ion Cristoiu: Fidel Castro vorbeşte cu liderii sovietici în engleză

După ce au fost eliberaţi, rebelii M-26-7 au organizat o expediţie din Mexic pe iahtul Granma pentru a invada Cuba.

În anii următori, armata rebelă M-26-7  au învins treptat armata cubaneză la ţară şi a coordonat acte de sabotaj.

Din 1958, revoluţia a fost preluată de Partidul Socialist Popular, iar Fidel Castro, din naţionalist cubanez, a devenit adept al marxismului. 

Rebelii l-au înlăturat definitiv pe Batista la 1 ianuarie 1959.

Revoluţia cubaneză a avut repercusiuni puternice interne şi internaţionale între Cuba şi Statele Unite.

Imediat după revoluţie, guvernul lui Castro a început un program de naţionalizare, centralizare a presei şi consolidare politică care a transformat economia şi societatea civilă din Cuba. 

După răsturnarea lui Batista în 1959, Castro şi-a asumat puterea militară şi politică ca prim-ministru al Cubei. Statele Unite au ajuns să se opună guvernului lui Castro şi au încercat fără succes să- l îndepărteze prin asasinare , embargo economic şi contrarevoluţie, inclusiv prin invazia Golfului Porcilor din 1961.

Contracarând aceste ameninţări, Castro s-a aliniat cu Uniunea Sovietică şi a permis sovieticilor să plaseze arme nucleare în Cuba, ducând la criza rachetelor din Cuba, un incident definitoriu al Războiului Rece în 1962.

Castro a transformat Cuba într-un stat socialist cu un singur partid sub conducerea Partidului Comunist, primul din emisfera vestică . Politicile care introduceau planificarea economică centrală şi extindeau asistenţa medicală şi educaţia au fost însoţite de controlul statului asupra presei şi de suprimarea disidenţei interne.

În străinătate, Castro a sprijinit grupurile revoluţionare anti-imperialiste, susţinând înfiinţarea guvernelor marxiste în Chile , Nicaragua şi Grenada, şi a trimis trupe pentru a ajuta aliaţii din Yom Kippur , Ogaden şi Războiul civil din Angola.

Ulterior, Castro s-a alăturat Mişcării de Nealiniere din 1979 până în 1983.

După dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, Castro a condus Cuba prin declinul economic, îmbrăţişând idei ecologiste şi anti-globalizare.

În anii 2000, Castro a făcut alianţe cu Venezuela lui Hugo Chávez şi a format Alianţa Bolivariană pentru Americi.

Din motive de sănătate şi vârstă înaintată, în 2006, Castro şi-a transferat responsabilităţile către vicepreşedintele Raúl Castro, fratele său, care a fost ales  preşedinţe de către Adunarea Naţională în 2008.

Revoluţia a inaugurat şi o perioadă de implicaţii militare cubaneze în conflicte străine din Africa, America Latină, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu.

Deşi Fidel Castro s-a retras de la putere din 2006 şi a murit 10 ani mai târziu, data de 26 iulie 1953 încă este sărbătorită ca Ziua Revoluţiei în Cuba. 

Fidel Castro este lăudat de socialiştii din întreaga lume pentru sistemul medical cubanez gratuit şi gradul de creştere al populaţiei alfabetizate, dar este criticat de analişti politici de dreapta pentru că a fost un dictator şi un psihopat criminal a cărui administraţie a încălcat drepturilor omului, provocând exodul multor cubanezi şi sărăcirea economiei ţării prin măsurile sale marxiste.