BIOGRAFIE: Jean-Claude Juncker, ultimul arhitect al construcţiei europene

La doar 58 de ani, Juncker deţine recordul longevităţii la conducerea unui Guvern european. El a devenit premier în ianuarie 1995, atunci când François Mitterrand şi Helmut Kohl erau încă la putere.

Prin urmare, a simţit pe propria piele profunda transformare a Uniunii Europene (UE), eşecul Tratatului Constituţional în 2005, intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona patru ani mai târziu, apoi criza datoriilor şi salvarea euro, o sarcină căreia i s-a consacrat cu ardoare timp de opt ani.

Unii i-au reproşat că a devenit nepăsător faţă de Marele Ducat în detrimentul Europei şi că, astfel, a dat dovadă de neglijenţă în legătură cu abaterile serviciului său de informaţii, care au provocat îndepărtarea sa de la putere. Jean-Claude Juncker, membru al Guvernului în ultimii 30 de ani, este, totuşi, figura de prim-plan a politicii Luxemburgului, unde îşi păstrează popularitatea, în pofida scandalului.

"Trecând în revistă ultimii 30 de ani, aş spune că pentru primii zece ani ar fi trebuit să fiu mai indulgent faţă de ceilalţi. Iar pentru ultimii trei ani, ar fi trebuit să fiu mai puţin indulgent", a admis el recent.

European convins, el s-a considerat tot timpul la intersecţia drumurilor franco-germane. "Când vreau să vorbesc în franceză, gândesc în germană, când vreau să vorbesc în germană, gândesc în franceză, iar, în final, sunt de neînţeles în toate limbile", a spus el într-o zi, cu legendarul său simţ al umorului.

Apropierea de marii săi vecinii nu l-a împiedicat să-i critice, ca atunci când a apreciat că "orchestra franco-germană nu va avea niciodată calitatea de a impresiona melomanii politici".

Juncker, liderul uneia dintre cele mai mici ţări (537.000 de locuitori) din UE, nu a ezitat niciodată să ridice tonul la adresa capitalelor, mai ales pentru a refuza un eventual dictat franco-german. El "are două defecte catastrofale: are o opinie şi o exprimă", a spus un oficial european într-o zi.

Modul său de a vorbi deschis l-a costat probabil postul de preşedinte al Consiliului European, în 2009. El a pus această înfrângere pe seama opoziţiei preşedintelui francez de atunci, Nicolas Sarkozy, care nu-l plăcea, şi a cancelarului german Angela Merkel.

Menirea a a fost întotdeauna promovarea construcţiei europene, cu o viziune federalistă, fapt ce i-a adus în 2006 prestigiosul Premiu Carol cel Mare pentru merite în unificarea europeană.

Cu toate acestea, a reuşit să îmbine idealismul cu un simţ profund al realităţii, mai ales în serviciul intereselor ţării sale, al cărei secret bancar l-a apărat tot timpul. "Pentru mine, Europa este un amestec de acţiuni concrete de efectuat şi convingeri puternice, chiar aproape arzătoare", mărturisea el recent pentru un post de televiziune german. "Dar convingerile puternice nu aduc nimic când nu există pragmatism", a adăugat el.

Copilărind după cel de-al Doilea Război Mondial, în care tatăl său a fost înrolat în trupele Wehrmacht-ului, Jean-Claude Juncker, născut la 9 decembrie 1954, a considerat întotdeauna că interesele ţării sale sunt inevitabil legate de cauza europeană.

Dacă tatăl său a "jucat un rol important" în viaţa sa, acesta a fost exercitat, cu siguranţă, în calitate de sindicalist şi de metalurgist. O moştenire care face din acest fumător împătimit, amator de coniac, un bărbat cu profil politic atipic. Deşi este o figură importantă a Partidului Creştin-Social luxemburghez, de dreapta, el nu ascunde neîncrederea pe care i-o inspiră costurile liberalismului.

Recent, el sublinia necesitatea de a acorda o atenţie mai mare dimensiunii sociale, "copilul sărac al Uniunii Economice şi Monetare". "Juncker este creştinul-democrat cel mai socialist care există", conchide şeful ecologiştilor din Parlamentul European, Daniel Cohn-Bendit. Cu excepţia unei scurte perioade de întrerupere la începutul anilor 2000, Juncker a guvernat Luxemburgul împreună cu socialiştii.