COMENTARIU | Plicticoasele legi ale lui Murphy, de data asta în ediţie catalană

Pentru cine a urmărit la vremea ei mişcarea „indignados” din 2011, cu grupuri de tineri care ocupau pieţele şi făceau planuri de guvernare, tot ce se întâmplă în Catalonia lasă o impresie intensă de deja vu: la Barcelona, poliţia locală încerca atunci din greu să cureţe pieţele de baricadele improvizate din canapele şi mese ori să evite ciocnirile între protestatari şi fanii Barca, după care curgeau pe Twitter şi Facebook poze şi filmuleţe care denunţau brutalitatea poliţiei şi statul dictatorial (pe atunci dictatorul era premierul socialist José Zapatero), exact ca acum când dictatorul e premierul de dreapta Mariano Rajoy, iar poliţiştii brutali nu mai sunt localnicii Mossos d’Esquadra, ci cei trimişi de Madrid. Pentru cine îşi aminteşte cum a fost la alegerile regionale din septembrie 2015, când au câştigat separatiştii, senzaţia de deja vu e la fel de tare: aceleaşi discursuri interminabile la televizor, cu aceiaşi lideri repetând la infinit aceleaşi idei despre cum independenţa va rupe lanţurile robiei economice faţă de un Madrid spoliator şi va aduce în sfârşit fericirea meritată de catalani.

Era, aşadar, clar încă dinainte de referendumul din 1 octombrie că încercarea guvernului Rajoy de a opri referendumul va avea ca rezultat aceleaşi discursuri furioase şi acelaşi potop de poze şi filmuleţe care vor denunţa brutalitatea poliţiei şi statul dictatorial. De data aceasta însă, ele au produs însă impresie la scară internaţională şi au reuşit nu doar să întoarcă în favoarea lor o parte a opiniei publice europene, ci să determine inclusiv oficialităţile de la Bruxelles, altminteri net ostile oricărei aluzii la independenţa Cataloniei, să se delimiteze, chiar şi aşa cu jumătate de gură, faţă de acţiunile Madridului. Şi cum să nu fii sensibil când cineva vorbeşte de democraţie şi libertate? În fond, e aşa înălţător să vezi o piaţă plină de tineri frumoşi, fluturând steagul înstelat şi arătând lumii că au reuşit, după luptele vitejeşti de la referendum, să doboare tirania spaniolă.

Aşa am ajuns acum să vedem reacţii care cad greu la stomacul oricărui european cu creierul neînfierbântat, cum ar fi spectacolul lui Julian Assange făcând figură de călăuzitor pe Twitter („o luptă gandhiană enormă va începe acum în Catalonia pentru protejarea declaraţiei sale de independenţă de uzul forţei de către statul spaniol”) sau al unui om altminteri lucid ca analistul media Evgeny Morozov reflectând că felul cum e primită independenţa Cataloniei dovedeşte „cât de reacţionară este Europa Centrală şi de Est” (i s-ar fi părut probabil firesc ca nişte popoare care şi-au câştigat atât de greu dreptul la autodeterminare şi graniţe proprii în faţa imperiilor din partea asta de continent să susţină entuziast cauza unor separatişti). Nemaivorbind că Europa Centrală şi de Est nici nu e aşa de unită-n cuget: oricare dintre noi a avut deja de-a face până la saţiu cu replici precum una luată la întâmplare de pe Facebook, despre ideea că independenţa Cataloniei ar fi un precedent periculos în Europa: „nu este nici un precedent periculos. in cel mai rau caz (pentru regateni), avem norocul, noi, cei din Ardeal, sa avem cojones la fel ca acesti catalani, si sa nu mai avem de a face cu bucurestiul, si cu restul covrigului”.

La rece, lucrurile nu arată însă deloc romantic. În 24 octombrie, comentariul de dimineaţă al analiştilor UBS era: „Situaţia din Catalonia continuă să facă zgomot politic în Europa, în condiţiile în care Madridul încearcă să impună controlul direct asupra provinciei. Totuşi, în afara riscului unui exod al depozitelor bancare (în interiorul Spaniei), consecinţele economice sunt neutre. Pot apărea anumite perturbări pe piaţa muncii din cauza protestelor şi posibil anumite amânări sau relocări de investiţii”. Iar dacă situaţia va degenera şi se va ajunge la violenţe în Catalonia, această interpretare seacă de bancher nu va căpăta un ton mai alarmat din cauza violenţelor în sine, ci numai dacă sau pentru că ele vor determina perturbări durabile pe piaţa muncii şi a investiţiilor. Cu alte cuvinte, ceea ce merită cu adevărat atenţie nu sunt steagurile în vânt şi cântecele, nici măcar pumnii şi rănile, ci consecinţele economice. Fiindcă promisiunea nr.1 a separatiştilor a fost că fără Spania, Catalonia nu doar că va reuşi să-şi păstreze bunăstarea de acum, ci va deveni mult mai mai prosperă.

Până acum n-am văzut investitori bătând la uşă, ci dimpotrivă. Banco Sabadell, a cincea bancă din Spania, şi-a transferat o parte din management din Catalonia la Madrid; a treia bancă din ţară, CaixaBank, a decis să-şi mute definitiv sediul din Catalonia, spre a evita o retragere masivă a depozitelor, iar guvernul de la Madrid a schimbat legislaţia, spre a permite unei companii să-şi relocheze sediul social fără a fi nevoită să convoace adunarea acţionarilor. Ambele bănci se pregăteau să anunţe pe primele nouă luni rezultate financiare bune. Acum, tăvălugul referendumului le-a făcut să piardă din valoarea de piaţă un total de 3,3 mld. euro între 5 septembrie şi 27 octombrie, din care 1,1 mld. euro numai în orele de după declararea independenţei. Între 2 şi 24 octombrie, 1.501 de companii au părăsit Catalonia, conform Registrului Comerţului; în ziua de 24 octombrie, numărul firmelor care şi-au mutat sediul în alte părţi ale Spaniei a fost de 107.

Din ce am văzut până acum, niciunul dintre rapoartele de analiză făcute de băncile europene nu prevede schimbări de estimare pentru economia Spaniei (o creştere a PIB de cca 3-3,1% pentru anul acesta), dar aproape toate spun că o perioadă prelungită de incertitudine politică ar putea sfârşi prin a afecta percepţia investitorilor în raport cu Catalonia şi cu Spania în ansamblu. Şi aceasta fără a mai lua în considerare articolele răutăcioase din presa americană care proclamă că deja investiţiile în Europa au devenit peste noapte riscante. E drept că autorii americani au şi avantajul de a privi de la o distanţă mai mare, o distanţă de unde se vede şi succesul referendumurilor din 22 octombrie pentru autonomie mai mare în Lombardia şi Veneto - Lombardia fiind, cum spune un parlamentar italian separatist, parte dintr-o ideală „Republică Padania” a cărei realizare ar urma „să facă istorie aşa cum au făcut referendumurile din Catalonia şi pentru Brexit”.

Prelungirea incertitudinii politice, ca să folosim exprimarea bancherilor, a devenit un scenariu probabil, judecând după comportamentul ambelor părţi ale conflictului. Pentru că nu avem de-a face cu vreo înfruntare dintre „băieţii buni” şi „băieţii răi”, ci între două echipe de căpoşi – una de un aventurism stupefiant (preşedinta parlamentului catalan, Carme Forcadell, declara înainte de referendum că ea nu ştie ce va fi cu Catalonia după aceea, dar votează, fie ce-o fi), cealaltă de o rară obtuzitate (guvernul Rajoy, ca şi guvernul Zapatero înainte, n-au fost capabili să abordeze raţional revendicările catalanilor, ci au împins conflictul spre escaladare şi n-au cunoscut altă metodă decât represiunea). În ultimii trei ani, sondajele au arătat că dintre cei 70-80% dintre catalanii care voiau un referendum asupra independenţei, cel puţin o treime ar fi vrut ca el să fie organizat numai dacă în prealabil ar fi fost negociat cu guvernul de la Madrid. Adică pe cale legală, civilizat, aşa cum a fost în Scoţia.

Guvernul a avut ani de zile la dispoziţie să negocieze esenţa fiscală a revendicărilor catalane, respectiv posibilitatea ca această regiune, cea mai bogată din Spania, să profite de o parte mai mare din bogăţia pe care o produce. Modelul de autonomie practicat în Catalonia (statul îşi opreşte cea mai mare parte a veniturilor fiscale colectate din Catalonia şi redistribuie local restul) este net dezavantajos faţă de sistemul „foral” (de la „fuera”, în afara teritoriului) de care se bucură Ţara Bascilor şi Navarra (regiunile colectează cea mai mare parte a veniturilor fiscale produse local şi restul îl varsă la stat). Cum acest sistem este consfinţit constituţional, ar fi nevoie de o reformă constituţională pentru a-l extinde şi în Catalonia, iar pentru aceasta ar fi nevoie de majoritate de voturi în parlament, adică de voinţă politică.

În 2012, liderii catalani au cerut guvernului, condus pe atunci tot de Rajoy, ca povara unora dintre măsurile de austeritate de atunci să fie redusă, printr-un fel de pact fiscal care ar fi oferit regiunii avantaje asemănătoare cu cele ale Ţării Bascilor. Liderii catalani nu îşi doreau independenţa; pur şi simplu au dorit să se folosească de cartea independenţei pur şi simplu spre a şantaja guvernul să le ofere avantajele fiscale dorite, nu fiindcă ar fi avut cu adevărat vreun plan pentru Catalonia independentă. Ca de obicei însă când te joci cu concepte aşa de încărcate emoţional, situaţia a scăpat treptat de sub control, iar acum probabil ar fi scăpat chiar şi dacă guvernul nu intervenea în forţă să împiedice referendumul. Ca şi premierul britanic Cameron când a convocat referendumul pentru Brexit pur şi simplu ca să-şi consolideze propria poziţie de putere în raport cu euroscepticii, lucrurile au alunecat spre un scenariu care în cele din urmă i-a luat pe toţi prin surprindere. Penibilele negocieri între Londra şi Bruxelles pentru a limita pe cât posibil daunele Brexitului le pot servi acum în fiecare zi drept reper liderilor catalani grăbiţi să-şi proclame victoria. Numai să vrea cineva să deschidă televizorul.

Citeşte şi: Ministrul german de Externe: Berlinul urmăreşte îmbunătăţirea relaţiilor cu Turcia

Citeşte şi: Preşedintele Parlamentului de la Chişinau: Republica Moldova, care de 25 de ani se confruntă cu separatismul, susţine integritatea Spaniei

Citeşte şi: Un bărbat din New York a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru legături cu Stat Islamic