Critica, mai importantă ca oricând

Gândirea critică nu este curs obligatoriu în şcoala românească. Ce păcat! De minţi limpezi, neuroni vigilenţi, scepticism şi deprinderi de a căuta informaţia corectă pare că e mai multă nevoie ca oricând şi dacă deschizi ochii larg să priveşti ce ţi se întâmplă sub fereastră şi dacă te uiţi ceva mai departe de o lungime de masă a la Putin.

E mult zgomot în telefoanele şi televizoarele noastre. E multă informaţie on-line şi în gura cunoscuţilor noştri. E multă, dar nu total adevărată. Că ne-am împărţit în tabere, că trăim în bule, că nu mai exersăm firescul dialogului în contradictoriu, asta am stabilit deja, dar pentru fiecare dintre aceste păcate a venit momentul notei de plată. Şi e piperată rău. Te costă nici mai mult nici mai puţin de o imagine deformată a lumii în care trăieşti.
E aproape imposibil zilele acestea să critici lideri UE, NATO, pe preşedintele SUA şi pe “ăia de la Bucureşti” fără să rişti să te trezeşti cu o etichetă pe frunte de anti occidental, prorus şi iubitor de Vladimiri. Dar, e ca şi cum ai zice că “Război şi pace” e o fiţuică sau că Mihail Baryshnikov e un amator. Între atâtea opinii şi etichete adevărul aproape că nici nu-şi mai găseşte locul, iar aerul tras în piept înainte de a deschide gura nici nu se mai poartă. Totuşi, să nu te uiţi atent la ce face Vestul şi să comentezi în consecinţă e ca şi cum ai trăi acolo unde pentru părerile personale mai cazi din când în când de la fereastra închisă şi fără să bată alizeul.
La începutul pandemiei, nu puţini oficiali de la noi s-au repezit să spună apăsat că e nevoie de solidaritate, nu de critici, că doar aşa putem să trecem liniştit printr-o perioadă agitată. Liniştiţi ei, neliniştiţi cei care îşi pierd dreptul să gândească şi să întrebe. Şi după trei ani de pandemie au constatat până şi ei că solidaritatea nu ţine niciodată loc de transparenţă sau de răspuns limpede cu date şi exemple la întrebările publice justificate şi că solidaritatea lăsată orfană de adevăr şi fraţii ei mai mici – dialogul, interactivitatea – nu reuşeşte să rezolve marile probleme ale omenirii. E, deja, o lecţie învăţată. De unii.
Se întâmplă multe la vecini. Dar, nu atât de multe încât să nu mai avem timp de întrebări care clarifică, care fac lumină. Între război şi pace, vedem acum, e o graniţă tot mai fină, dar gânditul liber n-a încălcat-o niciodată, doar a trasat-o ceva mai bine.