Cutremure uriaşe ca cel din Japonia se pot produce şi în alte zone

Până la 11 martie, cutremure gigantice, cu o magnitudine de 9,0, au fost înregistrate doar în câteva regiuni, şi anume în Chile, Alaska, Kamceatka şi Sumatra.

Nicio dovadă sau indiciu nu permiteau, deci, să se ia în calcul posibilitatea unui cutremur de o asemenea violenţă de-a lungul fosei oceanice japoneze, cu excepţia, poate, a unui eveniment care a avut loc în anul 869, slab documentat, relevă acest studiu al seismologilor japonezi, publicat în revista ştiinţifică Nature.

Nord-estul Japoniei a cunoscut, desigur, numeroase cutremure de o magnitudine de 7,0, dar nu a mai înregistrat, din 1923, niciunul care să depăşească 7,5. De asemenea, nu există nicio mărturie istorică despre un cutremur cu o intensitate mai mare de 8,5 din secolul al XVII-lea.

Cu toate acestea, cutremurul-record din Tohoku-Oki, care a devastat coasta de est a Japoniei, la 11 martie, s-a produs. Iar "el aminteşte posibilitatea ca seisme cu magnitudinea de 9,0 sau mai mare să aibă loc de-a lungul altor falii, chiar şi în absenţa unui precedent" cunoscut, insistă Shinzaburo Ozawa şi alţi cercetători din cadrul Autorităţii japoneze pentru Informaţii Geospaţiale.

Evaluările realizate doar pe baza datelor istorice fiind insuficiente, "este, deci, imperativ (necesară) supravegherea acumulării de tensiuni telurice", pentru a estima mai bine riscurile seismice, apreciază ei.

Seismologia beneficiază, în fapt, din anii '90, de dezvoltarea tehnologiilor spaţiale, care permit măsurarea prin satelit a deformării suprafeţei terestre, la limita plăcilor tectonice şi gropilor marine. Japonia se află în vârful acestor noi sisteme GPS şi a creat, încă din 1994, o reţea de staţii de măsurare în timp real, intitulat GeoNat.

În cei 15 ani dinaintea cutremurului de la Tohoku-Oki, aceste staţii de măsurare au arătat o lentă acumulare a tensiunilor tectonice în apropiere de Insula Honshu, principala insulă din arhipelagul nipon.

Or, potrivit studiului, datele GPS sugerează că aceste cutremure gigantice se pot produce mai frecvent decât sugerează modelele seismice clasice.

Studii geologice recente arată că tsunami similare celor declanşate de cutremurul de la 11 martie au afectat, în mai multe rânduri, coastele de la Pacific din nord-estul Japoniei, la intervale de aproximativ 800 până la 1.000 de ani.

Totuşi, potrivit calculelor lui Ozawa şi echipei sale, ar fi suficient doar un interval de 350 până la 700 de ani ca tensiuni echivalente celor eliberate la 11 martie să se acumuleze, din nou, de-a lungul fosei oceanice a Japoniei.

Chiar dacă seismele rămân imposibil de prezis cu precizie, reţele de staţii GPS similare GeoNat ar putea, în viitor, să permită o mai bună delimitare a zonelor expuse la aceste cutremure gigantice devastatoare.