NATO şi PTO - două alianţe care ar putea preveni declanşarea celui de-al treilea război mondial

Alianţa Euro-Atlantică 

NATO (sau OTAN - Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) este o alianţă politică-militară, fondată la 4 aprilie 1949 după semnarea tratatului la Washington D.C., ratificată de preşedintele american Harry S. Truman. 

NATO a fost concepută ca o alianţă de securitate colectivă de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial şi înfrângerea Germaniei Naziste şi Italiei Fasciste,  pentru a preveni alte conflicte majore ce ar putea ameninţa securitatea şi pacea europeană. Dar mai ales, a fost menită să întărească relaţiile diplomatice transatlantice dintre ţările din America de Nord şi Europa de Vest, separate de Oceanul Atlantic. 

Drapelul oficial al NATO 

Sediul se află la Bruxelles. 

Pe durata Războiului Rece (sau mai bine spus, Primul Război Rece, desfăşurat între anii 1946 şi 1991), ameninţarea principală pentru SUA, Canada şi alte state membre NATO din Europa de Vest a fost Uniunea Sovietică. Cursa înarmării a luat amploare după ce SUA şi URSS au fabricat şi testat rachete nucleare în masă. 

Alianţa a luat fiinţă pe data de 24 august 1949 după aderarea următoarelor state semnatare - Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit şi Statele Unite. 

Prima şi cea mai importantă operaţiune NATO a fost Războiul din Coreea dintre anii 1950 şi 1953. Trupele statelor membre NATO au sprijinit Coreea de Sud, invadată de Coreea de Nord (sprijinită de China şi Uniunea Sovietică), şi pentru a combate expansiunea comunistă în Asia. Trupele americane au purtat confruntări directe cu cele chineze. Până la criza rachetelor din Cuba din anul 1962, războiul din Coreea a fost la câţiva paşi de încălzirea războiului rece, mai ales că generalul american Douglas MacArthur a cerut bombardarea cu arme termonucleare a frontierei dintre China şi Coreea de Sud. 

În cele din urmă, operaţiunea a decurs bine şi a fost impus un armistiţiu între Coreea de Sud, care şi-a recuperat teritoriile, şi Coreea de Nord.

În 1954, URSS a propus să adere la NATO, dar aliaţii au bănuit că sovieticii aveau intenţia de a slăbi NATO din interior, şi a fost refuzată. Pericolul expansunii comunismului le-au determinat şi pe alte ţări să adere la alianţa nord-atlantică - Grecia şi Turcia în 1952, Germania de Vest în 1955. 

La 14 mai 1955, URSS şi-a creat propria alianţă de apărare - Pactul de la Varşovia, din care făceau parte România, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Albania şi Germania de Est. 

Drapelul oficial al Pactului de la Varşovia 

În 1957, NATO a coordonat trei mari operaţiuni de exerciţii militare în care au fost implicaţi 250.000 soldaţi şi 1.500 de aeronave, din Norvegia până în Turcia. 

O altă provocare a fost în 1966 - Franţa a părăsit alianţa. Charles de Gaulle, preşedintele francez de atunci, critica rolul dominant al Statelor Unite în alianţă, dar şi relaţia sa specială cu Marea Britanie. A decis să-şi construiască o forţă independentă pentru apărarea Franţei. 

La 1 iulie 1968, NATO a deschis calea pentru semnarea Tratatului privind neproliferarea armelor nucleare. La 12 decembrie 1979, în lumina dezvoltării capacităţilor nucleare ale Pactului de la Varşovia în Europa de Est, miniştrii au aprobat desfăşurarea rachetelor de croazieră americane GLCM şi a armelor nucleare de teatru Pershing II în Europa.  

În 1982, Spania, recent democratizată după moartea dictatorului Franco, a aderat la NATO. 

După destrămarea Uniunii Sovietice, părea că NATO nu mai are nicio utilitate, însă ameninţarea teroristă crescută în lumea islamică, dar şi războaiele din Iugoslavia, a demonstrat că poate exista şi în secolul 21.

După sfârşitul Războiului Rece, NATO a coordonat primele operaţiuni militare, Anchor Guard în 1990 şi Ace Guard în 1991,  determinate de invazia irakiană a Kuweitului .

În august 1995, NATO a condus o campanie de bombardare timp două săptămâni  împotriva Armatei Republicii Srpska după genocidul de la Srebrenica. Alte lovituri aeriene ale NATO au contribuit la încheierea războaielor iugoslave , ducând la Acordul de la Dayton în noiembrie 1995.  Ca parte a acestui acord, NATO a desfăşurat o forţă de menţinere a păcii mandatată de ONU, în cadrul operaţiunii Joint Endeavour , numită IFOR.

NATO a intervenit şi în Kosovo, în anul 1999, bombardând Iugoslavia condusă de Slobodan Miloşevic. 

Ca urmare a războaielor din Balcani, Ungaria, Polonia şi Cehia, abia ieşite din lagărul socialist, au aderat la NATO în 1999. 

Atacurile teroriste de la 11 septembrie din New York, coordonate de gruparea teroristă al-Qaeda au determinat statele membre NATO să invoce Articolul 5 pentru prima dată în istorie.Articolul prevede că un atac asupra oricărui membru va fi considerat a fi un atac asupra tuturor.

Toate statele membre NATO au declarat război teroriştilor. 

NATO devenea o alianţă indispensabilă pentru provocările secolului 21. 

În războiul din Afganistan,  NATO a fost de acord să preia comanda Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate (ISAF), iar în Irak, s-a  format Misiunea de antrenament NATO – Irak , o misiune de instruire pentru a ajuta forţele de securitate irakiene în colaborare cu MNF-I, condus de SUA .

În 2009,  NATO a desfăşurat nave de război într-o operaţiune pentru a proteja traficul maritim în Golful Aden şi Oceanul Indian de piraţii somalezi 

Statele NATO au convenit asupra aplicării embargoului împotriva Libiei pentru a  monitoriza, raporta şi, dacă este necesar, interzice navele suspectate că poartă arme sau mercenari.

Ţări membre NATO ca România au sprijinit intervenţiile americanilor în Irak şi Afganistan pentru combaterea terorismului islamic. După anexarea Crimeii de către Rusia în 2014, NATO a intrat într-o nouă epocă de război rece. Rusia condusă de Vladimir Putin, care se simte ameninţat,  a criticat deseori extinderea NATO în Europa de Est şi chiar a cerut întoarcerea la situaţia din 1997.

Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia au aderat în 2004, urmate de Albania şi Croaţia în 2009, Muntenegru în 2017 şi Macedonia de Nord în 2020. Franţa a reintrat în alianţă în 2009. După invazia rusă a Ucrainei din 2022 ,  Finlanda şi Suedia s-au orientat brusc în favoarea aderării la NATO. 

Reprezentanţii NATO susţin că alianţa militară nord-atlantică are doar un scop defensiv pentru a apăra statele membre şi statele partenere. 

Pentru a proteja Europa de eventuale atacuri cu rachete de rază lungă din Iran şi Rusia, a fost conceput scutul anti-rachetă, compus din rachetele interceptoare şi radarul Aegis SPY-1 de la Deveselu (România), radarul cu banda X de la Kurecik (Turcia), radarul şi rachetele interceptoare de la Redzikowo (Polonia), vasele americane Aegis de lângă coasta Spaniei, şi centrul de comandă şi control de la Ramstein (Germania). Acest scut anti-rachetă este menit să apere Europa de rachetele ruseşti Iskander din Kalingrad, Belarus şi Crimeea, dar şi de rachetele iraniene SEGIL-2. 

Armatele combinate ale tuturor membrilor NATO includ aproximativ 3,5 milioane de soldaţi. 

Cheltuielile militare combinate din 2020 au constituit peste 57% din PIB-ul nominal la nivel global. Membrii alianţei au convenit că scopul lor este să atingă sau să menţină ţinta de cheltuieli pentru apărare de cel puţin două procente din PIB-ul fiecărui membru până în 2024. 

Alianţa Indo-Pacifică 

După războaiele sângeroase din Pacific şi Coreea, America a luat în considerare crearea unei alianţe militare şi în Extremul Orient care să securizeze relaţiile transpacifice cu aliaţii ei asiatici în faţa expansiunii comuniste şi ameninţării chineze. 

Alianţa ar fi putut să se numească PTO (Organizaţia Tratatului Pacificului) sau Alianţa Pacificului.  

În prima fază, la 8 septembrie1954 a fost înfiinţată SEATO (Organizaţia Tratatului din Asia de Sud-Est), o organizaţie internaţională de apărare colectivă din Asia de Sud-Est creată prin Pactul de la Manila, semnat în septembrie 1954,  în Filipine .

Drapelul oficial al SEATO

Sediul era la Bangkok, Thailanda.

Membrii organizaţiei erau Australia, Franţa, Noua Zeelandă, Pakistan, Filipine, Thailanda, Regatul Unit şi Statele Unite.

Creată în primul rând pentru a bloca expansiunea comunistă în Asia de Sud-Est, SEATO este considerată un eşec, deoarece conflictele şi disputele interne au împiedicat utilizarea generală a armatei SEATO; cu toate acestea, programele culturale şi educaţionale finanţate de SEATO au avut efecte de lungă durată în Asia de Sud-Est.

SEATO a fost dizolvată la 30 iunie 1977 după ce mulţi membri şi-au pierdut interesul şi s-au retras, iar în Vietnam, Laos şi Cambodgia au fost instaurate regimuri comuniste. 

Din cauza ameninţării chineze  asupra Taiwanului şi altor aliaţi strategici, Statele Unite, Australia, Japonia, Noua Zeelandă şi Marea Britanie au lansat un grup informal care vizează stimularea legăturilor economice şi diplomatice cu naţiunile insulare din Pacific. 

Liz Truss, secretarul de externe al Marii Britanii, declara în aprilie că "Trebuie să anticipăm ameninţările din Indo-Pacific, lucrând cu aliaţi precum Japonia şi Australia pentru a ne asigura că Pacificul este protejat. Trebuie să ne asigurăm că democraţii precum Taiwanul sunt capabile să se apere singure". 

De câţiva ani sunt reaprinse tensiuni în Extremul Orient - China cu Taiwan, disputa privind insulele din Marea Chinei de Sud, tensiunile dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud, disputele sino-japoneze privind arhipeleagul Senkaku, tendinţa Chinei de-aşi instaura propria talasocraţie prin construirea unor insule artificiale.

Mai rău pentru occident este că există o alianţă orientală funcţională din 2001- Organizaţia de Cooperare din Shanghai sau Pactul de la Shanghai, similar cu Pactul de la Varşovia, fiind o alianţă politică, economică şi militară transcontinentală, dar nu presupune şi apărare colectivă. Rolul de securitate colectivă o are Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă -CSTO sau ODBK în limba română, care a fost înfiinţată între 1992 şi 2002, şi cuprinde membri ca Federaţia Rusă, Belarus, Armenia, Tadjikistan, Kazahstan şi Kârgâzstan. 

Membrii Pactului de la Shanghai sunt China, India, Kazahstan, Kârgâzstan, Pakistan, Rusia, Tadjikistan şi Uzbekistan. 

Drapelul oficial al Pactului de la Shanghai 

Mai sunt patru state observatoare:Afganistan,Belarus, Iran, Mongolia;  şase parteneri de dialog - Armenia, Azerbaidjan, Cambodgia,  Nepal, Sri Lanka  şi Turcia, şi patru invitaţi participanţi (Turkmenistan, Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est, Comunitatea Statelor Independente, Naţiunile Unite).

O eventuală alianţă militară indo-pacifică de securitate şi apărare colectivă va cuprinde state membre precum Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Japonia, Pakistan, Singapore, Thailanda, Filipine, Canada, Statele Unite, Regatul Unit şi Franţa, însă puţin probabil să adere Taiwan din cauza relaţiilor tensionate cu China care nu-i recunoaşte independenţa. 

În mod cert, se va crea un sistem defensiv anti-rachetă şi în Pacific, iar Statele Unite au instalaţii, aerodromuri şi baze navale în Pacific, cu care îşi poate apăra aliaţii strategici în fata unui potenţial atac chinez. 

Statele Unite încă speră să menţină relaţiile comerciale şi democratice cu China, dar escaladarea tensiunilor din ultima vreme o presează să ia măsuri drastice pentru a-şi proteja aliaţii din Extremul Orient şi Oceanul Pacific.