Primăvara Arabă, un proces ireversibil, dar de lungă durată

"Trăim un proces revoluţionar care va dura cel puţin zece ani", anticipează Karim Emile Bitar, specialist în lumea arabă la Institutul de Relaţii Internaţionale şi Strategice (IRIS).

"Şi cine spune proces revoluţionar spune revoluţie, contrarevoluţie, tentativă de recuperare a revoluţiei şi este exact ce se întâmplă", explică el.

În Egipt mai întâi, unde armata l-a demis pe preşedintele ales democratic Mohamed Morsi acuzat că a confiscat puterea în favoarea Fraţilor Musulmani; în Tunisia, unde asasinate politice au declanşat manifestaţii adeseori violente împotriva Guvernului condus de partidul islamist Ennahda; în Libia, unde mii de manifestanţi şi-au strigat furia pe străzi, sâmbătă, împotriva partidelor politice şi islamiste, acuzate că sunt responsabile de instabilitatea ţării.

"Există între aceste trei ţări aparente similitudini", constată Denis Bauchard, cercetător la Institutul francez de relaţii internaţionale (IFRI), care evidenţiază în special "confruntările dintre tabăra modernistă şi cea islamo-conservatoare dar şi apariţia unor nostalgici după fostele regimuri, fie că sunt susţinători ai lui Kadhafi care nu au depus armele, ai lui Ben Ali sau Mubarak".

Dar, subliniază el, "în cele trei cazuri suntem într-un proces evolutiv cu contexte foarte diferite".

Asupra acestor diferenţe insistă şi Jean-Yves Moisseron, cercetător la Institutul de cercetare şi dezvoltare (IRD) şi redactor-şef la revista Maghreb-Machrek.

"Tunisia este o ţară mică şi cu o clasă de mijoc puternică ce are aspiraţii foarte ancorate, o societate civilă deosebit de activă şi referinţe ideologice relativ clare asupra statului laic, egalitar", în timp ce "Egiptul este structurat de cele două forţe politice ale sale: Fraţii Musulmani şi armata, care uneori colaborează, alteori se opun şi fac ordinea şi dezordinea politică" în ţară.

Potrivit lui, "protagoniştii egipteni nu au profitat de şansa istorică pe care o aveau în 2011 de a se structura autonom", ceea ce face ca în prezent "condiţiile istorice ale unei tranziţii democratice în Egipt să fie departe de a fi obţinute".

Totuşi, a declarat el, aceste trei ţări au intrat într-o "nouă eră în 2011". "Vechea ordine s-a destrămat. Ea nu va renaşte din cenuşă", declară Karim Emile Bitar.

În opinia lui Denis Bauchard, dacă în Egipt "totul este de făcut sau mai degrabă de refăcut", Tunisia rămâne "cu siguranţă ţara care are cele mai multe atuuri în lumea arabă pentru a deveni un stat democratic" în pofida prezenţei "unor elemente radicale, salafiste, care fac totul pentru a perturba procesul".

Paradoxal, apreciază chiar Moisseron, "ceea ce se întâmplă în Egipt poate fi stabilizator pentru Tunisia, deoarece împinge Ennahda să accepte pe deplin regulile jocului democratic".

În opinia acestor experţi, Libia este un caz aparte, dominat de o organizare tribală a societăţii şi unde singura forţă a Guvernului în faţa miliţiilor înarmate vine din banii obţinuţi din petrol.

Totuşi, apreciază Antoine Basbous, directorul Observatorului ţărilor arabe la Paris, chiar în această ţară aflată în plin haos, "manifestaţiile care au loc în acest moment exprimă saturaţia" în faţa preluării controlului de către "islamiştii care au pus pe picioare miliţii ce desfac ceea ce decid aleşii poporului".

În opinia acestui politolog, după "tsunami arab" din 2011, "replica la care asistăm nu va fi ultima, având ca motor aceiaşi tineri care revin prin aceiaşi vectori - Internet, Facebook, Twitter etc - şi cu susţinerea unei părţi a opiniei publice ostile islamiştilor".

"Poporul în prezent are un cuvânt de spus", afirmă şi Karim Emile Bitar. "Chiar dacă au fost confiscări ale revoluţiei, rămâne totuşi un spirit de libertate", vrea el să creadă.