Stadiul războiului din Ucraina - AUTOR: GEORGE FRIEDMAN

În urmă cu o lună şi jumătate, imediat după încercarea de lovitură de stat a grupului Wagner, părea că Moscova este învăluită în haos şi că viitorul preşedintelui Vladimir Putin este nesigur. Existau câteva indicii privind posibile negocieri pentru războiul din Ucraina. Unele dintre acele indicii au fost publice. Directorul CIA, în timpul unei vizite în Ucraina, a extins o conversaţie prin telefon cu şeful informaţiilor ruseşti. Nu se ştie despre ce au vorbit, dar este clar că cei doi şefi de informaţii mai vorbiseră înainte. În contextul războiului, este puţin probabil ca SUA şi Rusia să nu fi comunicat.

Războiul pare să aibă două limite. SUA nu vor disloca forţe în Ucraina şi nici nu vor ataca forţele ruseşti. Ruşii atacă forţele ucrainene, însă nu depozitele de arme americane din Polonia. Asta înseamnă că războiul nu ar instiga forţele ruseşti să lupte direct cu cele americane, păstrând acordul vechi încă din 1945, în mare parte onorat până acum.  Luptele strategice se vor da între Ucraina, înarmată de SUA, şi Rusia.  Acel acord vechi limitează riscurile globale în acest război. Cred că a fost obţinută o oarecare înţelegere explicită. Incidentul Wagner a îngrijorat Washingtonul cu privire la cine ar putea prelua controlul la Moscova şi dacă acel acord ar mai fi păstrat. Transferul luptătorilor Wagner în Belarus şi la graniţele Poloniei a intensificat preocupările.

Două lucruri sunt puţin posibile: ca Rusia să distrugă armata ucraineană şi să ocupe Ucraina şi ca armata ucraineană să scoată Rusia din Ucraina. Singurul pas logic este un acord negociat. Întrebarea este în ce ar consta acel acord. Singurul acord logic aparent ar fi diviziunea Ucrainei. O opţiune ar fi ca Donbasul, plin de etnici ruşi şi aflat la graniţa Rusiei, să fie cedat Moscovei. Însă Ucraina nu poate să cedeze mai mult teritoriu – şi nici pe acesta – pentru că nu are încredere în ruşi că nu vor crea o forţă pentru a ataca ţara din nou. Ruşilor le va fi greu să accepte asta. Au pierdut mult în război, iar întoarcerea acasă doar cu Donbas ar fi o insultă la adresa celor pierduţi în război şi o lovitură devastatoare pentru Putin. Ucraina trebuie să aibă limite militare de apărare şi o cedare superficială de teritoriu. Fiecare parte trebuie să facă o mişcare puternică pentru a convinge cealaltă parte că un compromis slab este mai bun decât o înfrângere.

Am crezut că Rusia ar putea lansa o ofensivă care să distrugă armata ucraineană şi să-i permită să ocupe teritoriu ucrainean, obligându-i pe ucraineni să accepte un acord. Am fost surprins că nu s-a întâmplat aşa. Am realizat, apoi, că armata rusească nu are capacitatea de a organiza un astfel de atac sau de a accepta astfel de victime. Putin a folosit Wagner ca o forţă separată pentru că a înţeles limitele inamicului său. Când acea forţă a dat-o în bară, a realizat ceea ce nu realizasem nici eu: că armata sa nu era în stare să lansate un atac final şi că el (n.r. Putin) nu este în poziţia de a negocia.

Problema Ucrainei este că nu controlează mare parte din sistemul său logistic şi că principalul său susţinător, SUA, are interese care se cam suprapun. Obiectivul ucrainenilor este înfrângerea ruşilor şi recâştigarea teritoriului. Interesul americanilor este victoria Ucrainei care reprezintă atât un obiectiv în sine, cât şi drumul către un alt obiectiv. SUA trebuie să ţină Rusia departe de a se deplasa spre vest şi de a crea un nou război rece. SUA vor, de asemenea, să demonstreze lumii că se află în poziţia de a participa, din punct de vedere militar, la apărarea Ucrainei, atât timp cât Ucraina este pregătită să se apere singură.  Un alt element evident al lecţiei este China şi periferia sa, Taiwanul. Cumva, acesta este modelul Vietnamului, în care forţele SUA s-au implicat direct în luptă pentru că vietnamezii din sud nu erau în stare sau nu voiau. În Ucraina, SUA au evitat crearea de victime, aşa cum s-a întâmplat în Vietnam, şi au demonstrat puterea sprijinului logistic.

Dacă este adevărat că Rusia nu poate lansa un atac terestru decisiv, atunci trebuie să facă ceva pentru a strica relaţiile dintre Ucraina şi SUA. Kremlinul ştie că o ruptură totală este imposibilă, însă o fisură ar putea fi posibilă. O strategie rusească ar fi susţinerea unei mişcări antirăzboi, pe modelul Vietnamului, în SUA. Există o astfel de mişcare, dar nu e atât de puternică precum a fost strategia antirăzboi privind Vietnamul.

O alternativă ar fi stricarea relaţiilor între SUA şi alţi aliaţi. SUA au nevoie de aliaţii din regiune, iar susţinerea Ucrainei  şi izolarea aliaţilor este insuportabilă. Decizia Rusiei de a muta nave în Marea Neagră a provocat două lucruri. Ucraina este un mare exportator de grâu, iar oprirea acelor transporturi va crea probleme şi, posibil, un dezastru în Africa. Ruşii speră să transforme această situaţie într-o înţelegere în termeni ruseşti.

Un alt obiectiv al ruşilor ar fi afectarea NATO. Marea Neagră include state NATO ca România. Prezenţa unei flote ruseşti mici în apropiere de coasta sa ar putea forţa românii să ceară mai repede stabilirea unui acord între ruşi şi ucraineni. Ambele strategii sunt folosite când nu este posibilă exercitarea directă a puterii. Cu toate acestea, navele sunt foarte vulnerabile în zilele noastre în faţa puterii aeriene, a rachetelor şi a dronelor. Astfel, ucrainenii au atacat navele ruseşti, accentuând atât importanţa exporturilor, cât şi a demonstrării în faţa americanilor că rămân o forţă importantă. Atacurilor au creat şi senzaţia vulnerabilităţii Rusiei.

În prezent, sunt, cum spuneam, în desfăşurare discuţii indirecte. Ruşii trebuie să decidă dacă vor urma strategia Marea Neagră, dacă vor căuta o altă navă pentru a ataca, sau dacă vor accepta un acord care nu va aduce prea multe câştiguri, dar nici nu îi va umili. Este vorba doar despre cât de departe merge orgoliul lui Putin şi cât de sigur este el pe el.