Art Yourself Gallery, expoziţiile lunii decembrie: "Imagini elementare" şi "Remember"

Pictorul Ovidiu Avram este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti clujeni. Unii îl consideră drept un Salvador Dali al României. Alţii scot în evidenţă prietenia sa cu Nicolae Steinhardt, maestru care l-a influenţat din punct de vedere personal. Lucrările lui Ovidiu Avram au fost prezentate în expoziţii din Suedia, Africa de Sud, Germania, Franţa, Luxemburg, Dubai, Ungaria, Elveţia ori Japonia.Câstigător al premiilor: Artaddiction, Stockholm 2001 si Bienala de Arte , Tivoli 2015.

„Artă şi meşteşug. Culori, site, ecrane filtrante, îndemânare, surprize. Ce rezultă e de obicei tainic, însolit. Văd precumpănitor într-însele reflecţia viselor şi închipuirilor mele. Iată, liniile acestea aurite, late, rotunjite la un capăt, nu-s oare lame tăioase, tăişuri adică săbii de samurai? Sau sunt ideograme pe un fond de mătase şi fulguiri de chimonouri? Preferinţele mele impun tălmăcirea dintâi, potrivit înfocatei admiraţii pe care o port simţului japonez al superbiei codului bushido, eroicului şi sacralităţii. Auster, prin urmare, scapără spadele şi nu se lasă descifrate (- între Ernst Junger şi Inazo Nitobe-) decât sub semnul polisemiei şi nesiguranţei: pentru ipoteza semiotică, tot pline de putere şi fascinaţie ademenesc. Ori morfogramele acestea aproape străvezii: sunt frunze diafane, ţin de regnul animal? (Se prefac, se prelungesc constituenţii plantelor în vieţile onirice?) Cât contrast între rafinamentele şi tăriile extrem-orientale şi fală, pe deoparte, şi blândeţele verzui-albăstruiului vegetal apos de alta! Două lumi incomunicabile, suntem ispitiţi a decreta!; de unde şi tulburătoarea pregnanţă a unor artefacte care împreunează pe Jacques-Yves Cousteau cu Sigmund Freud. Cromatic par a stărui asupra roşului, albastrului, verdelui (palid), albului.

Albul e dens şi vivace, de al lui Utrillo. Roşu împlineşte funcţii felurite: e sacru, e maiestuos, e înfiorător, sinistru, alarmant; e al sângelui şi al misterului. Prea puţin (de nu şi deloc) al voioaselor stridenţe, al jocurilor tari, al carnaţiilor stenice. Uneori, totuşi, punctiform, aduce aminte de Miro, devine ludic ori se şi complace a marca note (ascuţite) pe un portativ ce-şi găseşte sprijinul rezemându-se de eter. De regulă însă rosul e grav – spaniolesc, ar zice Thomas Man-splendid, important. Poate şi inchizitorial. Sângele cotropeşte unele bucăţi şi le metamorfozează în strigăt de durere (şi atunci ne îndreaptă gândul la Munch), în spaimă sau compătimire, în rapidă zvâcnită retracţie sau în sunet de trâmbiţă vitează. Deoarece roşul, pentru Ovidiu Avram, este şi deviza cutezătorului (biruitor, înfrânt), după cum e şi picătura de mir transfigurat care blagosloveşte neînsufleţitul trup al celui căzut în luptă dreaptă (deopotrivă: al victimei unei enigmatice tărăşenii, pildă permanentă fiindu-ne K din Procesul). Adâncul marin, adâncul psihic se împacă de minune cu suprarealismul. Primim încă o dovadă a integrării suprarealismului în cultura europeană. Integrare deplină. Suprarealismul demult a încetat a mai fi o explozie, un foc de artificii, o excrescenţă; e, acum, unul din alcătuitorii peisajului sufletesc-artistic ce se oferă contemplării cugetului şi satisfacerii simţirii europenilor. Mai integrează grafiile acestea în câmpul nostru optic şi priveliştea (matriţa) extrem-orientală: hotărâtoare e impresia de scurt poem japonez transpus în forme şi culori, de stampă chineză, de palingenezie şi translaţie a sobrietaţii şi conciziei pictorilor şi poeţilor din ţinuturile de altădată ale lui Soare-Răsare. Sunt şi crude, oarecum dinspre sălbăticie. (Modernismul, pretutindeni, când preia miturile, adaugă propriei sale durităţi nu puţin din tradiţionala cumplire.) Formele şi culorile în repetate rânduri exprimă (expun) sfârşituri, ruperi, jupuiri. În astfel de cazuri oroarea – ca la Dali, Tanguy, Francis Bacon, când mijloacele folosite sunt picturale, ca la Blake şi Lautréamont, când sunt verbale - se îmbracă în veşminte cromatice extreme şi se extinde, zăboveşte, domina nestingherită scontând efectul de şoc întotdeauna produs de împerecherea roşului cu negru, de nuntire a cerului cu infernul. (Blake şi Lautréamont, dar potoliţi – suntem în arii mioritice – supraveghează facerea meşterului român). Un alt efect de nădejde e al plutirii: toate corpurile (animalice, vegetale, fantastice, nedeterminate) s-ar zice că ar sta (ar naviga, s-ar balansa, s-ar aventura) în văzduh şi fluiditate, în condiţie gravitaţional imponderabilă, dincolo de experienţele (stările) pe care le poate imagina spaţio-temporalitatea. De aceea chiar şi arată capete de cai în derivă ori cai răsturnaţi şi plutitori în similitudine cu personajele lui Chagall: zboară, înoată, desfid atracţia maselor materiale, ne transmit ceva din lumea tăcerii, din seducţia fiinţelor neidentificabile. Aura, dacă e aşa, de îndată se nuanţează în cromatic. Cât contrast între rafinamentele şi tăriile extrem-orientale şi fală, pe deoparte, şi blândeţele verzui-albăstruiului vegetal apos de alta! Două lumi incomunicabile, suntem ispitiţi a decreta! Artistul, el, află mijlocul de a nu le despărţi, de a le complementa – ex.: prezenţa la baza unei compoziţii net sino-nipone a biblicului peşte-chit în versiune subţiată şi cu un ochi intelligent-, cum făptuieşte natura cu lumina şi întunericul ori procedează muzica (şi populară şi cultă) cu forte şi piano. De la un poem plastic la altul trecem ca prin straturi ale vieţii şi sfere ale gândirii, însoţiţi de oscilaţii, înregistrate pe răbojul emotivităţilor estetice. Tensiunea, cumpănită între graţie şi fior, în cele din urmă, după ce ne-a cutremurat, ne dăruieşte pacea; ne resemnăm cu diversitatea, ne-o însuşim, înţelegem că secretul lucrării se ascunde în opoziţii, că roşul himeric şi verdele firav se învrednicesc de o forţă atrăgătoare contrară echivalentă, că gingăşia suplă a frunzelor şi asprimea benzilor de stacojiu aprins (ori moderat cu pulbere de cenuşă) constituie două forţe ale unei aceleiaşi atotiradiante energii. Precede oare irealul realitatea? Ori este numai subordonat (ca şi neantul, pentru existenţialişti)? Care -i adevăratul raport de anterioritate?

Răspuns vădit se feresc, pe bună dreptate, a ni-l da lucrările lui Ovidiu Avram, aşa cum şi aceste versuri ale lui Rene Char se menţin în părelnică, şăgalnică, mobilă prudenţă: De quoi souffres-tu? de l’irréel infact dans le réel devasté. Unealta ciudată de lucru – şi mirabilă, conlucrătoare, împodobitoare, destremătoare - e pusă în slujba unei sensibilităţi (aş spune unei docte naivităţi) care, distanţa de la suav la atroce o parcurge instantaneu, confirmând totodată diagnosticul poetului francez îndrăgit de Heidegger: suferinţa, artistul plastic o încearcă, fericit, în punctul de maximă scindare dintre neprihănita irealitate şi pustiitul real. Irealul ca substanţă de contrast şi balans ( în triplu sens: echilibrant, mângâietor, contestatar) a realităţii. Ca oglindă vrăjită (dezvăluitoare şi anesteziantă) a realului.” , spune Nicolae Steinhardt.

Cât despre Marcel Guguianu şi "Remember": "Temele definitorii pentru sculpturile artistului au fost şi au rămas cele ce ţin de misterul feminităţii nubile, de iubire ca vibraţie inefabilă şi împlinire prin accesul permanent la valorile armoniei şi expresivităţii. Acest popor de forme gracile absoarbe lumina şi o răsfrânge divin, dăruind-o ochiului şi spiritului. Cine a trecut prin Bârlad şi a vizitat Muzeul Guguianu s-a convins că artistul a înnobilat materia prin transfigurarea formei în permanent miracol. Modelatorul iscusit, tandru chiar, a conferit bronzului sau marmurei cioplite virtuţile expresive ale umanului. Sugestivele forme şi expresii feminine, unele expuse astăzi în muzee din ţară sau străinătate, validează un parcurs creator memorabil şi impune un creator stenic şi inventiv.

Albumele consacrate operei lui Marcel Guguianu, variatele şi subtilele analize ale comentatorilor, consolidează ideea vocaţiei şi dăruirii. Expoziţia de acum de la Galeriile bucureştene Art – yourself scrie încă o pagină convingătoare despre creaţia Maestrului, a unui artist ce trece cu fiecare zi din timp în durată...", spune Valentin Ciuca, critic de artă.

Marcel Guguianu s-a născut în anul 1922, la Bârlad. Trăirile sale se regăsesc în sculpturi monumentale, ansambluri statuare, busturi bronz şi marmura ale unor scriitori, poeţi, savanţi, actori, amplasate în parcuri, grădini publice, instituţii, teatre şi muzee, în oraşe şi străinătate precum şi numeroase opere care fac parte din colecţii particulare şi de stat din România, Italia, Canada, Iugoslavia, Danemarca, Olanda, Franta, Germania, Japonia, Grecia, SUA sau America de Sud, se arată într-un comunicat de presă.

A participat la peste 25 de manifestari internationale. Peste 23 de expozitii personale iî ţară şi străinatate. Peste 40 de distinctii şi medalii primite de-a lungul vieţii.