COMENTARIU: Mintea de postac, sau ce se întâmplă când stai prea mult pe net

„Când văd atâtea tendinţe de izolare în lume, mă simt tare îngrijorat. Problema nu sunt politicile dintr-o ţară sau alta, ci faptul că nu există suficientă educaţie despre cine suntem, despre ce este o fiinţă umană şi cum se raportează ea la semenii săi”, a spus Barenboim. „Aceste tendinţe izolaţioniste şi naţionalismul în sensul său cel mai îngust sunt foarte periculoase şi pot fi contracarate numai oferind educaţie noilor generaţii. Noile generaţii trebuie să înţeleagă că Grecia şi Germania şi Franţa şi Danemarca au toate ceva în comun: nu numai euro, ci cultura europeană, faptul că în această comunitate culturală a Europei e loc pentru culturi diferite, pentru perspective diferite... Fanatismul religios nu poate fi combătut numai cu arme. Adevăratele rele ale acestei lumi pot fi combătute numai printr-un umanism care ne ţine pe toţi împreună.”

Deşi la lectură poate să pară rece sau banal, scurtul lui discurs a fost de fapt o implorare străbătută de tristeţe şi frică, acea frică ieşită din sensibilitate şi din experienţă care îi face pe artiştii ca Barenboim să se comporte ca nişte canari în mină acolo unde alţii nu percep nimic periculos, fac haz sau chiar sunt încântaţi să încalece câte un val distructiv al istoriei. În vârstă de 74 de ani, Barenboim are patru cetăţenii (argentiniană, israeliană, palestiniană şi spaniolă) şi este cunoscut de peste 20 de ani ca fondator şi dirijor al Orchestrei Divanului Vest-Oriental, formată din muzicieni creştini, musulmani şi evrei, din Egipt, Iran, Israel, Iordania, Liban, Palestina, Siria şi Spania. A fost interesant de văzut pe Twitter sau în presa insulară online cum au reacţionat cei care au auzit concertul şi discursul. Unii au înţeles şi au salutat faptul că despre experienţa apropierii prin cultură între comunităţi care altminteri ar intra în conflict vorbeşte unul care ştie cu adevărat ce înseamnă asta. Alţii însă au luat-o ca pe o ofensă personală, convinşi că dirijorul a vrut de fapt să le dea peste nas britanicilor care au votat pentru Brexit: „Predica lui Barenboim despre Brexit a fost pur şi simplu dovadă de comportament inadecvat” ori au reacţionat automat cu clişeul neamestecului între politică şi muzică: „Discursul ăsta a fost inacceptabil. Nu era treaba lui asta şi sunt sătul să fiu dăscălit de BBC. Îmi anulez abonamentul” (festivalul Proms este organizat de BBC).

Astfel de reacţii se datorează conformismului de grup – acel comportament, studiat de psihologia socială, care face ca un individ să susţină ideile grupului său chiar şi atunci când grupul promovează o idee fără nicio legătură cu realitatea şi, în funcţie de cât e de dornic de integrare, de furios ori de intimidat este individul, să susţină inclusiv idei ale grupului care sunt împotriva intereselor sale reale. În cazul celor ofensaţi de mai sus, ceea ce a spus Barenboim în realitate n-a ajuns deloc la raţiunea lor, fiindcă a fost ecranat de efectul emoţional al apartenenţei la o serie de grupuri, nişte grupuri cu atât mai unite cu cât se percep ca fiind mai ameninţate din afară: votanţii Brexit, simpatizanţii lui Nigel Farage, euroscepticii din diverse ţări sau pur şi simplu cei care se declară dezgustaţi în general de politică şi de orice percep drept politizare a diverselor sfere ale vieţii publice.

Pentru noi, acest din urmă grup e cu deosebire interesant, ţinând cont că România vine după câţiva ani buni de când a prins cheag ideea că toată clasa politică e rea şi trebuie înlocuită cu ceva pur (un revoltat de pe Facebook scria, memorabil, la căderea guvernului Ponta din 2015 că „ne-ar trebui nişte partide apolitice”) şi chiar politicienii au început să pledeze pentru depolitizarea a tot ce mişcă în stat şi în partide, ceea ce s-a şi reflectat în uşurinţa cu care a prins modelul guvernării tehnocrate. Dar paradoxul a fost că pe măsură ce a crescut dezgustul declarat faţă de ideea de politică, mulţi oameni obişnuiţi, mai ales din cei care socializează mult pe net, au ajuns să pară tot mai incapabili să interpreteze realitatea fără s-o politizeze ei înşişi, uneori de-a dreptul obsesiv, în funcţie de umorile grupului lor.

La origine, acest paradox se explică prin faptul că politicienii sunt în mod natural mai solidari între ei decât cu ne-politicienii, astfel încât mereu e loc de o alianţă, o coabitare ori pur şi simplu de un pic de fair play faţă de talentele reale ale adversarilor politici. În rândul ne-politicienilor nu există însă asemenea obişnuinţe de colaborare, ci doar poveşti cu căsnicii sau prietenii destrămate de dragul unor simpatii politice divergente. Iar cum ideea de societate civilă, nemaivorbind de social media, sunt încă foarte recente, în aceste medii s-a impus direct acel stil nou de retorică politică de inspiraţie americană „care nu ia prizonieri”, cum se spune la noi în romgleză, adică total distructivă, unde adversarul nu trebuie concurat şi întrecut, ci demonizat şi nimicit, pentru că el reprezintă răul absolut.

Modelul respectiv e încarnat la noi îndeosebi de grupurile de comentatori din jurul unor activişti civici ori formatori de opinie din media care, fără a fi postaci, au ajuns să gândească şi să se exprime ca postacii de partide, adică acuzând şi criticând mecanic partidele sau politicienii pe care îi antipatizează, indiferent ce fac aceştia sau cât de mărunt ori de îndoielnic e obiectul indignării. Aşa am avut parte, de exemplu, de un şuvoi de critici la adresa ţinutei lui Klaus Iohannis de la baza militară Kogălniceanu; cineva care nu l-ar fi văzut ar fi fost convins că preşedintele s-a prezentat jalnic sau indecent („Zici că e chelner cu sacoul ăla”). Aşa am avut parte de un val de indignări naţionaliste la adresa neobrăzării maghiarilor, venite exact de la oameni care altminteri exaltă toleranţa şi drepturile minorităţilor, doar fiindcă maghiarii discutaseră de data asta cu PSD, partidul trădătorilor de ţară. Aşa am aflat, pe rând, despre fiecare guvernare de la adversarii ei că a împins economia în prăpastie, că a instaurat dictatura, că a transformat România in colonie sau că ne-a scos din UE.

Această permanentă ecranare umorală a realităţii, unde fiecare idee sau acţiune a unui politician sau partid este judecată drept excelentă sau abjectă strict în funcţie de admiraţia sau ura faţă de respectivii, este nocivă nu pentru că toate judecăţile permise de ea ar fi neîntemeiate, ci pentru că în timp ajunge să facă imposibil discernământul, spiritul critic real, gândirea pe cont propriu. Dacă vreţi să vă daţi seama în ce măsură aţi ajuns dominaţi de simţirea şi gândirea de grup, deja ştiţi că n-aveţi decât să faceţi câteva exerciţii simple. Când identificaţi împreună cu grupul un nou motiv de indignare contra cuiva ori săriţi în apărarea altcuiva, daţi-vă seama dacă aţi avea aceleaşi reacţii şi dacă persoana ar face parte din tabăra politică sau ideologică opusă. Ori încercaţi să vedeţi ce se întâmplă dacă faceţi opinie separată şi puneţi la îndoială sau contestaţi verdictul grupului în cazul respectiv. Ori încercaţi să vă daţi seama dacă nu cumva în spatele unui verdict de aprobare sau respingere pe care îl daţi rapid unei idei emise de cineva nu cumva se găseşte un clişeu lansat de grup (de exemplu, dacă reacţionaţi reflex cu “aha, iarăşi ne bagă ăştia pe gât corectitudinea politică” în loc să reflectaţi la rece dacă ideea în sine e bună sau rea). Fiindcă da, şi asta face parte din educaţia pentru care pledează Barenboim. Adică nu doar cum le place.

Citeşte şi: Gheorghe Falcă, preşedintele PNL Arad: Supraimpozitarea propusă de PSD va opri forţa de muncă pe care am adus-o la Arad

Citeşte şi: Donald Trump a lansat un atac asupra procurorului general Sessions şi a procurorului special Mueller