Video INTERVIU Maia Morgenstern: Intoleranţa a existat şi va exista, din păcate | GALERIE FOTO, VIDEO

VEZI MAI JOS GALERIA FOTO

„Libertatea înseamnă pentru mine ... efortul permanent de a nu deveni ceea ce nu-mi place. Puterea mea înseamnă .. acceptarea tuturor anotimpurilor mele ca femeie... Nu uit niciodată, cât am fost de iubită, cât iubesc la rândul meu pe cei pe care îi iubesc!”

Despre România, Maia Morgenstern a spus: “Este locul unde exist, unde trăiesc, este locul pe care îl respect, unde îmi câştig pâinea, unde îmi visez visurile, unde mi-am crescut copiii, este ţara căreia îi sunt profund loaială şi credincioasă şi e locul unde mi-am trăit bucuriile, mi-am plâns lacrimile şi sunt cetăţean al României! Pentru mine ca evreică, provenind dintr-o familie evreiască, nu-i puţin lucru!”

Redăm integral interviul acordat agenţiei MEDIAFAX şi Gândul.info de Maia Mogenstern:

Reporter: În ce stă puterea dumneavoastră ca artist?

Maia Morgenstern: Oh, asta este o întrebare tare grea, pentru care trebuie să vă mulţumesc. Poate că nu am soluţii, nu am verdicte, nu am răspunsuri la toate întrebările, totul încep cu ”poate că”, şi pentru că stăm de vorbă astăzi şi nu în altă zi, am să vă spun ce cred astăzi, ce simt acum. Iar acum cred că poate că puterea mea stă în vulnerabilitatea mea, poate că puterea mea stă în fragilitatea mea, poate că puterea mea constă sau stă tocmai în întrebările pe care mi le pun în permanenţă, le pun conştiinţei mele, le pun conştienţei mele, le pun fiinţei mele în permanentă dezvoltare, cred eu, poate şi disoluţie, mi-e teamă mie. Puterea mea nu e întotdeauna putere. Puterea înseamnă că şi obosesc uneori, puterea înseamnă că mă şi recompun sau încerc, din propria cenuşă, din aşteptările celorlalţi de la mine, din nădejdea pe care şi-o pun cei foarte apropiaţi, din pânda celor mai puţin apropiaţi sau mai puţin prieteni, din astea se compune. Puterea mea!

Reporter: În ce stă puterea dumneavoastră ca femeie?

Maia Morgenstern: Nu ştiu dacă nu cumva am şi răspuns la întrebarea asta. Hm...Puterea...Ba nu, nu, nu! Cred că pur şi simplu mi-era teamă de întrebarea aceasta şi am încercat să alunec, să patinez pe lângă răspuns. Puterea mea ca femeie stă în grija pe care o port celor foarte apropiaţi, copiilor mei, grija pe care o port, o am, pentru copii mei. Puterea mea ca femeie stă şi în spaimele ce mă bântuie, în întrebările pe care mi le pun în legătură cu fiinţa copiilor mei, existenţa lor, starea lor de sănătate, bucuriile lor, idealurile lor, derapajele lor, aşteptările pe care le am eu ca părinte, ca mamă de la ei. Şi nu întotdeauna e în regulă că funcţionează aşa, îmi dau seama că transfer asupra lor, nu de puţine ori şi nu sunt prea mândră de lucrul acesta, propriile visuri, propriile ambiţii, unele realizate, altele nu, unele realizabile, altele nu. Eu ştiu? Că uneori se întâmplă să le transfer şi, iarăşi, nu sunt mândră de asta, transfer asupra copiilor mei aspiraţiile sau dorinţa ca ei să nu facă, să nu reproducă greşelile pe care...să nu facă aceleaşi greşeli pe care le-am făcut eu...Oare asta e putere? Da, cred că asta e puterea mea ca femeie. ...Şi asta, nu numai asta! Cred că sunt nedreaptă dând un răspuns, reducând totul numai la asta, dar cred că este o componentă esenţială a ceea ce consider că-i puterea mea ca femeie. Nu numai în asta. Puterea mea, ca femeie, poate să însemne, şi înseamnă dacă vreţi, acceptarea tuturor anotimpurilor mele ca femeie, pe care le vizitez, le revizitez, uneori le alung, alteori....amintirile vreau să spun, alteori le deschid larg uşa pentru a le lăsa să se înstăpânească şi să funcţioneze ca amintiri. Amintirile să devină dominatoare şi dominante asupra imperiului fiinţei mele, pe care îl iau iau în stăpânire, vorbesc de amintiri, şi-şi fac de cap. Un timp. După care noaptea, în general noaptea, seara.... Chiar ieri, priveam un vraf de fotografii, o valiză de fotografii, puse alandala, în mod aleatoriu, nearajate, şi, mă rog, unele dintre ele nu sunt în stare, în condiţie foarte bună, la unele, cum era pe vremea mea, filmul developat, nedevelopat, aşa, o peliculă, şi o priveam la lumina veiozei, o lumină puternică, sigur că imaginile sunt foarte mici, cum vă puteţi închipui, filmul pur şi simplu, şi lăsam amintirile şi imaginile să crească în imaginaţia mea, în sufletul meu, în mintea mea, şi lăsam amintirile să mă ia în stăpânire. Cred că şi în asta stă puterea mea. Sunt amintiri plăcute şi amintiri neplăcute, sunt fragmente de viaţă, şi am să folosesc termenul ”puzzle”, nu pentru că e la modă, ci pentru că amintirile mele nu sunt aranjate, şi memoriile mele nu sunt aranjate într-o ordine de acum bine stabilită şi, nu...sunt amestecate, cum sunt şi fotografiile mele, nearanjate, şi uneori fac efortul să le îmbin aşa cum faci când te ocupi de un joc de puzzle, şi când erau copii mici mă ocupam mai mult de jocul de puzzle, acum mai puţin, acum mai curând şahul constituie una din preocupările mele ... şi las acest puzzle să se creeze, să se aranjeze, uneori cu efort din partea mea, uneori cu ajutorul meu conştient, alteori pur şi simplu lucrurile se cer unele pe altele şi apoi, ca în jocul cu mărgelele de sticlă, se risipesc toate şi ... şi, uite, venim într-un cotidian, într-o realitate, pe care n-aş numi-o banală deloc. Deloc.

Reporter: În ce stă libertatea dumneavoastră?

Maia Morgenstern: Necesitatea înţeleasă? Ei, să... nu, da, nu, uneori aşa e, uneori, de cele mai multe ori, mintea mă ajută sau fac eforturi în a înţelege că trebuie să procedez într-un fel sau altul pentru că asta înseamnă binele în acel moment. Câteodată am dreptate, câteodată greşesc. Câteodată revolta foloseşte, altă dată este expresia neputinţei. Libertatea poate să însemne pentru mine şi conştienţa, efortul permanent de a nu deveni ceea ce nu-mi place, de a nu răspunde cu aceeaşi monedă evenimentelor, lucrurilor, situaţiilor care-mi displac profund sau mai ales care mă rănesc. E un efort de voinţă. Nu întotdeauna îmi reuşeşte, dar asta este o preocupare permanentă. A nu deveni ceea ce nu îmi place.

Reporter: În ce stă frumuseţea dumneavoastră?

Maia Morgenstern: Oh, şi aici e foarte simplu! Nu e simplu deloc! Atunci când eram foarte mică...nu eram foarte mică...eram aşa la pragul despărţirii de copilărie, în pragul adolescenţei, nu ştiu ce, tata mi-a spus: ”Nu eşti frumoasă. Încearcă să fii deşteaptă, încearcă să fii inteligentă” şi, în orice caz, efortul este să-ţi... efortul ar trebui să fie de a-ţi lărgi orizontul cultural. A citi, a trece prin filtrul minţii tale. Şi asta îmi era de mare folos. Îmi erau foarte folositoare discuţiile, dialogurile permanente pe care le aveam cu tatăl meu, ce deschideau uşa unei conversaţii libere şi deschise. Nu trebuia, preocuparea lui nu era de a-mi forma mie o opinie, aşa e bine, aşa trebuie să citeşti, aşa trebuie să gândeşti, asta e cheia unei lecturi sau a unei idei filosofice, sau mai ştiu eu ce. Biblioteca era deschisă, biblioteca noastră, biblioteca părinţilor mei arăta în felul următor: nişte rafturi, nişte rafturi dispuse de-a lungul tuturor pereţilor casei, în care se înghesuiau cărţi. Cărţi, cărţi, cărţi. La început era ceva înspăimântător pentru că eram foarte mică, era de necuprins, mi se părea că o să se prăvălească toate peste mine, şi apoi, când am înţeles şi am prins curaj să am acces, să le ating, întâi să le rup, am rupt multe cărţi, cred că eram geloasă, pentru că tatăl meu şi mama mea citeau tot timpul şi scriau, şi asta consideram că e un timp şi atenţie ce mi s-ar fi cuvenit şi era acordată altcuiva, altor obiecte, fiinţe, preocupări, când am început să mă împrietenesc cu cărţile alfel, le citeam în felul meu. Ţin minte că Dostoievski l-am citit ca pe un roman poliţist, “Crimă şi pedeapsă”, şi l-a amuzat foarte tare discuţia. Discutam cu tata, nu pentru că mă controla, nu aveam sentimentul că el verifică ce am citit, cum am citit, cât am citit şi ce am înţeles, ci pur şi simplu era un partener de discuţie şi cartea devenea un subiect de discuţie. Doi parteneri absolut egali, şi atunci cum necum, cu timpul, lucrurile s-au aşezat.

Reporter: Dacă v-aţi întâlni cu dumneavoastră, cea de la 15 ani, adolescenta, ea ar fi mulţumită de dumneavoastră? Îi mai datoraţi ceva?

Maia Morgestern: În permanenţă îi datorez ceva adolescentei de 15 ani pe care nu am ştiut să o iubesc destul şi să-i fiu suficient de prietenă atunci când aveam 15 ani. O judecam prea aspru, mă judecam prea aspru şi cred că nu m-am vindecat nici acum de meteahna asta. Îi datorez prietenie şi înţelegere adolescentei Maia de 15 ani. Iar adolescenta Maia de 15 ani ce i-ar spune Maiei, acestei Maia de 57 de ani: ”Bine! Da’, acum poţi să te iubeşti mai mult? Poţi să-ţi fii....Am înţeles, la 15 ani nu ai ştiut, nu ştiu ce. E în regulă. Dar acum, la 57 de ani, ai putea?” Cred că asta i-ar spune Maia de 15 ani Maiei de 57 de ani. Şi Maia, cea de 57 de ani, îi datorează mult, foarte mult, şi atunci, în orice caz, ce ar putea să facă acum Maia de 57 de ani pentru Maia de 15 ani, să o reviziteze, să stea de vorbă cu ea, să-şi amintească vorbele, trăirile, emoţiile, să ţi-o amintească, să nu o uite pe Maia de 15 ani. Asta îi datorează Maia de 57.

Reporter: Cât din cea care sunteţi acum este rezultatul greşelilor pe care le-aţi făcut?

Maia Morgenstern: Tot! Tot ce sunt acum este un rezultat al opţiunilor mele, al derapajelor mele, al intuiţiei mele pe care am ascultat-o sau n-am ascultat-o. Tot ce sunt acum este rodul educaţiei pe care am primit-o, de care am făcut sau nu abstracţie la un moment dat, cu care m-am luptat, cu rigorile impuse de părinţii mei, cu principiile, cu felul de a fi, sau de a nu fi al părinţilor mei, al familiei mele, cu moduri de comportament pe care le-am adoptat, le-am abandonat, am revenit. Totul este rezultatul a ceea ce am primit, a ceea ce am refuzat, a ceea ce am dobandit, a ceea ce am inventat sau a ceea ce am cizelat, ceea ce am şlefuit în mine.

Reporter: Ce consideraţi că este extraordinar în viaţa dumneavoastră?

Maia Morgenstern: Fiecare zi. Fiecare zi. Faptul că mă trezesc, că mă gândesc, că îmi propun lucruri, că mă amuz, că am umor, că am autoironie, cred că ăsta este un lucru extraordinar în viaţa mea, şi că atunci când pun capul pe pernă seara mulţumesc soartei, destinului şi, în general, tuturor factorilor, oameni, întâmplări, concurs de împrejurări care au făcut posibil ca lucrul acesta să existe: viaţa mea de acum. Cu împlinirile, cu suişurile, cu coborâşurile ei. Viaţa mea. Existenţa mea.

Reporter: Care a fost miracolul vieţii dumneavoastră, în caz că a existat unul?

Maia Morgenstern: Naşterea copiilor mei au fost câteva din miracolele care au marcat existenţa mea. Mai sunt...miracoluţe...mai mici, mai mari. Bucurii mărunte şi bucurii mari. Vorbiţi de miracole. Voi vorbi acum despre naşterea copiilor mei. Acestea sunt miracolele vieţii mele...

Reporter: Care sunt cele mai mari şanse pe care le-aţi primit de la viaţă?

Maia Morgenstern: Întâlnirile, absolut miraculoase, cu oameni care au marcat destinul meu artistic, destinul meu profesional, dar şi existenţa mea, fiinţa mea, drumul vieţii mele. Şi faptul că, de cele mai multe ori am fost conştientă, de faptul că trăiesc un moment important, întâlnirea cu un om important, conştienţa faptului....mi-a fost clar că trăiesc un moment extrem de important, bun sau rău, sau pur şi simplu dificil, o povară imensă pe care o am de dus. Am să dau acum un exemplu aşa cum a venit în mintea mea, nu pentru că ar avea o importanţă, subliniez, nu pentru că ar avea o importanţă mai mare sau mai mică, sau nu aşa cuantific decât de alte evenimente, întâlniri, nu am termometru nici metru-etalon să măsor care e mai important, care e mai puţin important, care are o pondere mai mare sau mai mică, nu aşa. Nu aşa, pentru că aş putea să vă povestesc multe, câteva întâlniri formidabile sau întâmplări sau clipe sau momente sau respiraţii pe care le-aţi putea considera dumneavoastră sau cei care ne urmăresc....ce să spun, stai în troleibuz şi respiri o dată nu ştiu cum şi se eliberează, se luminează, de despovărează ceva între umerii mei....Bine, nu am să vorbesc despre asta pentru că sunt lucruri mult prea personale şi nu aş găsi acum cuvintele pentru a vă convinge. Voi vorbi acum despre cum, ce s-a întâmplat în momentul când am făcut filmul ”The Passion of Christ”, filmul domnului Mel Gibson, acum 16 ani. Mi-era limpede că e un moment extrem de important şi că o să fie extrem de dificil, de greu. Şi a fost! Intuiţia mea a funcţionat corect, filmul a fost iubit, adorat, hulit, preţuit, elogiat, blestemat în egală măsură. Iar eu am suportat toate consecinţele şi manifestările acestor, eu ştiu, sentimente, trăiri, apropieri, despărţiri de film ale oamenilor.

Reporter: Care a fost cea mai frumoasă zi pe care aţi trăit-o în carieră? Cea care s-a lipit de suflet.

Maia Morgenstern: Ar fi nedrept pentru că au fost tare multe, şi pentru că atunci spui: ”Ah, clipă rămâi!”. A fost un moment acum, când am jucat spectacolul exact în ziua când s-au împlinit 25 de ani de existenţă pe scenă a spectacolului şi rolului ”Astă seară: Lola Blau”. 25 de ani am jucat pe scena Teatrului Evreiesc spectacolul, rolul, personajul Lola Blau, în spectacolul ”Astă seară: Lola Blau”. Am povestit, am dat interviuri despre acest spectacol 25 de ani! Ce s-a întâmplat în primul an, ce s-a întâmplat în al doilea an, ce am înţeles în anul 5 de joc Lola Blau, cum ....am avut aşa, o revelaţiune, spun cu oleacă de autoironie, în anul 15 de joc, cum între timp am făcut nişte pauze că s-au născut nişte copii, Cabiria, Isadora, apoi...în fine, şi cum vine de se întâmplă 25 de ani de când un personaj trăieşte pe scenă cu..., prin mine.

Reporter: Ce înseamnă familia pentru dumneavoastră?

Maia Morgenstern: Păi, familia înseamnă rădăcinile mele, proiecţiile mele de viitor, speranţele mele, paratrăznetul meu, povara mea, dulceaţa mea, amintirile mele, duioşia mea, limanul meu, refugiul meu, dezertarea mea, contrazicerea mea, dezamăgirea mea, speranţa mea, bucuria mea, odihna mea, neliniştea mea, prietena mea, oglinda mea...

Reporter: Ce a însemnat, în viaţa dumneavoastră, dragostea, iubirea?

Maia Morgenstern: Eh, şi asta este o întrebare grea. Dacă vorbim despre iubirea necondiţionată, cea pe care am primit-o din partea mamei mele, cea pe care o revărs şi o resimt faţă de copii mei, pot vorbi la infinit despre asta, dar nu aş face decât să repet, cred că, aceleaşi lucruri şi e....e un mister şi nu aş tropăi atât de uşor peste aceste lucruri ce-mi sunt sprijin, repere, adăposturi, secrete, bârlogul unde mă retrag şi-mi ling şi rănile şi mă retrag. E sursa mea de încărcare a energiei atunci când îmi amintesc şi-mi reamitesc ceea ce nu ar trebui să nu uit niciodată şi, de fapt, nu uit niciodată cât am fost de iubită, cât iubesc la rândul meu pe cei pe care îi iubesc. La fel de preţios...nici nu ştiu cum aş...aş vrea să o formulez, nu aş vrea să folosesc cuvinte mari, nu aş vrea să vă şochez, însă bunăvoinţa şi prietenia şi înţelegerea îmi sunt la fel, la fel de preţioase, la fel de importante. Nu de puţine ori amestecul...că se amestecă...nu se amestecă iubirea cu sentimentul de posesiune, cu gelozia, cu posesivitatea, posesivitate...sentimentul de proprietate sau mai ştiu eu ce. Când putem, când putem şti, cum putem decanta iubirea pură, cea îndelung răbdătoare şi profund generoasă de alte şi alte dimensiuni ale afectelor omeneşti, la fel de prezente, la fel de intense, deşi unele parazitare, deşi unele care-ţi consumă degeaba energia.

Reporter: Ce aţi pierdut şi ce aţi câştigat făcând această meserie? De actriţă.

Maia Morgenstern: De pierdut, mi-e destul de clar că am pierdut timpul pe care s-ar fi cuvenit să-l acord copiilor mei, familiei mele, celor care m-au iubit şi au avul nevoie, mare nevoie de mine, în special vorbesc de părinţii mei aici....şi am....am câştigat, nu ştiu, habar nu am ce am...ba, am habar. Cred că, asta simt, nu de puţine ori, dragostea, respectul, prietenia multora, oamenilor ce m-au privit, ce mă cunosc ca artist. Ce mi se pare cel mai important acum, iarăşi vorbesc de acum - poate dacă am fi vorbit mâine, peste 5 ani, acum 2 luni, cine ştie care ar fi fost răspunsurile mele, nu cred că foarte diferite, dar cine ştie? – ce mi se pare important şi sunt profund recunoscătoare eu pentru lucrul acesta, este faptul că, nu de puţine ori, declanşez în oameni nevoia de a se confesa, de a-şi aminti, de a povesti, de a vorbi despre ei înşişi, într-un fel, de a răspunde vibraţiei cu propriile amintiri, sondând în propria existenţă, în propriul trecut.

Reporter: Care sunt cele mai mari realizări de până acum în profesie? Ce urmează?

Maia Morgenstern: Nu cred că eu se cuvine să răspund la întrebarea ”Care sunt cele mai mari realizări în profesia mea” şi, cu toate astea, o să încerc să răspund cu onestitate întrebării dumneavoastră. Faptul că am înţeles sau înţeleg sau, pe măsură ce trece timpul, ştiu, înţeleg, îmi dau seama, devin conştientă de faptul că efortul, abnegaţia, devotamentul – Vai, ce cuvinte folosesc! Pe astea le folosesc şi nu o să folosesc altele, poate şi altele – abnegaţia, seriozitatea, dăruirea, sunt esenţiale, sunt importante şi, de asemenea, conştienţa faptului că a depinde în totalitate sau în prea mare măsură, de părerea, de impresia, de a atârna, de voluptatea, devine aproape o voluptate spaima: ”Aoleu, ce-o să zică? Aoleu, cum o să fie perceput? Aoleu, ce-o să fie dacă fac asta? Ce-o să se zică dacă...?” .... Hm, îmi îndrept umerii, coloana vertebrală, devin conştientă de umbra pe care o lasă fiinţa mea pe pământ, metaforic vorbind, şi văd ce am de făcut concret, ce am de construit, ce am de creat. Apoi....mi-e limpede că lucrurile astea s-au mai spus, le-am citit şi au constituit nu de puţine ori sprijin în hăţişul de spaime ce mă bântuiau, spaime pe care le învăţăm, nu ne naştem cu spaime, nu vorbesc în domeniul profesiei mele, meseriei mele, artei mele, existenţei mele artistice. Învăţăm, fir-ar să fie, să ne temem de...Şi atunci, mi-a luat un timp, mi-a luat un timp să consum mai puţină energie, vreme, afect, bucurie de a trăi în a aştepta, într-o postură de apărare, părerile celorlalţi. Las astea oleacă deoparte, nu total, că nici nu aş putea, şi important este ce creez, ce construiesc. Clipă de clipă.

Reporter: Cum comentaţi mişcarea #MeToo care a zguduit Hollywood-ul şi a înconjurat lumea?

Maia Morgenstern: A înconjurat lumea, a făcut un cerc şi s-a stins. Despre asta este vorba. Despre viteza cu care s-a stins. Ăsta este singurul meu comentariu.

Reporter: În ultimii ani asistăm, nu numai în Uniunea Europeană, ci în întreaga lume, la evenimente care arată o creştere îngrijorătoare a intoleranţei. Cum comentaţi intoleranţa? Aţi avut vreodată de suferit din acest motiv?

Maia Morgenstern: Intoleranţa nu e un lucru nou şi, dacă privim istoria mai veche, mai nouă, mai de demult sau mai de aproape, o să constatăm că de intoleranţă am avut parte şi a avut parte omenirea, şi societatea şi lumea, în toate epocile şi în toate societăţile şi în toate orânduirile şi pe toate continentele. Când eram mică şi învăţam la şcoală istorie, la un moment dat, prostuţă, aoleu, dar Revoluţia din Franţa s-a întâmplat cam în acelaşi timp cu mişcările şi cu evenimentele ce au zguduit America...Eh, ca să vezi! Da! Lucrurile nu se întâmplă numai acolo sau numai acolo, se întâmplă peste tot. Intoleranţă a existat şi va exista, din păcate, şi.....ce putem să învăţăm şi ce avem de învăţat, cu toată seriozitatea, privind în faţă şi studiind istoria, deşi ne place, deşi nu ne place, la ce poate duce şi unde poate să se termine o dovadă a intoleranţei, a lipsei de deschidere şi mai ales de cunoaştere? La marile nenorociri ale secolului XX. Şi nu numai. Cred că ar trebui să învăţăm cu mai multă seriozitate. Şi nu scos din context. Ce s-a întâmplat şi unde a dus lipsa de toleranţă, lipsa de cunoaştere, clişeele, prejudecăţile...marile crime ale umanităţii. În cele din urmă.

Reporter: Anul acesta se fac 30 de ani de la Revoluţia din 1989. Cum comentaţi aceşti 30 de ani de libertate, cum îi percepeţi?

Maia Morgenstern: Mergem într-o zonă în care eu am spus...politic, nu mă duc...

Reporter: Nu politic! Personal, omeneşte! Fără comentarii politice.

Reporter: Cum aţi perceput personal aceşti ani. Ce au însemnat pentru dumneavoastră?

Maia Morgenstern: Viaţa pe care am trăit-o. Aceşti ani au însemnat căutări, au însemnat multe bucurii, multe dezamăgiri, multe lucruri pe care nu le înţeleg, spaime, nemulţumiri, dar îmi rezerv dreptul de a privi dincolo de aparenţe, dincolo de ce a la modă a se spune într-un moment sau altul. Mă gândesc care sunt cauzele şi consecinţele pentru care trăiesc, trăim într-un fel sau altul, pentru ce luăm o decizie sau alta, de ce suntem influenţaţi sau nu, de lipsa de cunoaştere, de felul în care ne molipsim unul pe altul de sloganuri ce dau bine într-un grup sau altul. Şi atunci, lucrurile pe care le cunosc, şi cunosc destul de puţine, le pun cap la cap şi ....deşi mi-e limpede că nu de puţine ori mă confrunt cu sindromul sau fenomenul, sau cum vreţi să-i spuneţi, Cassandra. Când mi se pare că un lucru sau altul, că o să se întâmple aşa sau aşa ...nu aş putea să demonstrez cum ştiu şi nici măcar nu aş avea răbdarea sau înţelepciunea să zic: ”Ok, nu mă credeţi, nu mă înţelegeţi ce spun, nu-i nimic!” Nici măcar, mi-e limpede, nu încerc vreun sentiment de satisfacţie când intuiţia mea funcţionează corect...aşa …Anii aceştia, 30 de ani, au însemnat multe momente de bucurie, de afirmare şi de satisfacţie în domeniul meu, în profesiunea mea. Au fost şi momente de dezamăgire, au fost şi cazuri în care m-am confruntat şi eu, şi nu numai eu, cu fenomene de tipul “hainele cele noi ale împăratului”, dar şi asta e normal.

Reporter: Unde şi cum vă vedeţi peste 10 ani?

Maia Morgenstern: Ooo, mă văd bunică, în parc cu nepoţii !

Reporter: Ce înseamnă România pentru dumneavoastră?

Maia Morgenstern: Este locul unde exist, unde trăiesc, este locul pe care îl respect, unde îmi câştig pâinea, unde îmi visez visurile, unde mi-am crescut copiii, este ţara căreia îi sunt profund loaială şi credincioasă şi e locul unde mi-am trăit bucuriile, mi-am plâns lacrimile şi sunt cetăţean al României! Pentru mine ca evreică, provenind dintr-o familie evreiască, nu-i puţin lucru! Noi, familia mea, aşa cum mi-au povestit-o părinţii mei, bunicii mei, unchii, verişorii, pentru noi familia, a însemnat un lucru foarte important a fi cetăţean al acestui loc, a însemnat foarte mult. Am dobândit cetăţenia nu uşor, nu simplu. Şi, fără parapon, fără sentimente revanşarde, exist aici şi am toate motivele să fiu recunoscătoare, bucuroasă, să-mi duc existenţa profesională şi personală aici.

Reporter: Ce v-ar face atât de fericită încât să spuneţi “clipă opreşte-te”!

Maia Morgenstern: M-au făcut foarte multe lucruri! De foarte multe ori! Şi pentru asta sunt mandră, şi mă felicit, şi-s bucuroasă cu mine însămi. O reuşită profesională a fost un moment când mi-am spus “clipă rămâi”. Când am reuşit să-i aduc oleacă, o secundă de bucurie, de zâmbet, de râs, pe faţa tatălui meu. Când am ştiut a mă bucura de bucuria unuia sau a altuia, mă gândesc la copii şi nu numai. Vorbesc şi de prieteni, şi de oamenii în care am încredere, în care am nădejde. M-a făcut să spun “clipă rămâi” şi momentul în care un neprieten, pentru că există, un neprieten a întins mâna şi a spus “pace”. Sunt momente când spui “clipă rămâi” …