REPORTAJ: Cântăreţul de blues AG Weinberger, un "gringo" de România

Weinberger a fost prezent, zilele trecute, la Braşov, unde a cântat pe scena din Piaţa Sfatului, la concertul aniversar al Grup 74, ocazie cu care a povestit corespondentului MEDIAFAX ce înseamnă să fii artist în România, dar şi despre perioada petrecută în America, când, la început, a fost nevoit să scormonească prin gunoaie pentru a supravieţui.

Originar din Oradea, Weinberger, care va împlini luna aceasta vârsta de 49 de ani, este în prezent cel mai cunoscut bluesman din România, care a avut ocazia să cânte în deschiderea concertului celebrului jazzman american Ad Di Meola, dar şi pentru fostul preşedinte al Americii Bill Clinton. Cu toate acestea, în ţară, se simte un "triplu minoritar", după cum spune, adică un "evreu ungur care cântă muzică americană".

Poveste cu cântec

Pornind de la acest sentiment, Weinberger a lansat, anul acesta, proiectul "Gringo de România". "Gringo" este denumirea pe care mexicanii o au pentru americani, adică "străin, cotropitor". La fel se simte AG Weinberger în propria ţară. Sentiment pe care îl transpune într-un proiect numit chiar aşa, "Gringo de România", şi care este, de fapt, o selecţie de piese blues&jazz din anii '20, '30 şi până azi, pe sufletul muzicianului, spuse cu pasiune şi emoţie, o călătorie în timp, unde fiecare cântec are o poveste.

"În cazul meu lucrurile sunt aşa: e un ping-pong de vreo cinci schimburi de mingi. «Gringo», pentru mine, este o declaraţie socială. Cine are urechi ascultă, cine nu, oricum nu are importanţă. Pentru că sunt triplu minoritar la mine în ţară - evreu ungur care cântă muzică americană -, mă pot considera gringo care încerc să cotropesc teritoriul de baştină. Această dramă s-a metamorfozat un pic şi am observat că şi românii get-beget se pot considera gringo într-o ţară unde alţii, încă din '46 încoace, se consideră stăpânii. Asta din nou s-a metamorfozat şi cotropitorii aparent au devenit victimele...", a declarat artistul.

Deşi a cântat aproape întotdeauna cu o trupă în spate, de doi ani cântă singur, pentru că nu-şi mai permite să ţină o formaţie. "Nu mai am formaţie de doi ani, pentru că nu-mi permit din punct de vedere al resursei umane ca să ţin o formaţie. Eu sunt un om etic. Formaţia mea, care a fost cea mai bună trupă de blues a României, s-a îmbătrânit moral, pentru că treaba s-a împuţinat. Toată lumea are familie, rate la bancă şi nu pot să învinovăţesc pe nimeni. Un artist independent cum sunt eu trăieşte exclusiv din vânzarea de bilete şi de discuri, când lumea este educată sau invitată într-un fel să nu mai plătească biletele, pentru că sunt tot felul de concerte gratis pentru ei", a mai spus AG Weinberger.

Muzica e un business, nu doar artă

Weinberger spune că muzica nu este doar artă, ci în primul rând un business, lucru care i-a atras multă antipatie în lumea muzicii bune. "Lumea m-a hulit până acum câţiva ani, pentru că au spus că asta este muzică, este artă, ce atâta business şi interes! Şi acum din ce în ce mai multă lume înţelege că este, de fapt, un business cum este firesc să fie", mai spune muzicianul.

El consideră că în muzica din zilele noastre trăim un fenomen pe care-l numeşte "fascismul indolenţei": "Sunt foarte mulţi care frânează evoluţia acestui business. Cum ar fi generaţiile de dinaintea mea care vin dintr-o epocă cvasiorganizată - UTC-ul, PCR-ul, sindicatele, cenaclurile. Şi ei frânează business-ul, pentru că sunt implicaţi afectiv. Cei care gestionează banii publici, să zicem, au fost legaţi, de exemplu de Cenaclul Flacăra şi afectiv sunt legaţi acolo. Niciodată nu o să se deblocheze nişte bani publici pentru o trupă de puşti care au o altă asumare a expresivităţii personale. Şi astfel puştii sunt condamnaţi să rămână underground, sunt rupţi de informaţiile corecte legate de acest business. Există acest limbaj de lemn care mai promovează acel spirit UTC-isto, PCR-isto, cenacl-isto, dar care este ceva foarte nebenefic şi care promovează fascismul indolenţei, poate cea mai periculoasă formă de fascism, pentru că nu are nici măcar ideologie. Merge totul dintr-o inerţie. Nu e niciun complot sub nicio formă. Este inerţia prostimii, care, prin anumite ambiţii personale, ajunge în posturi de lideri de decizii".

Tinerii au şanse. Dacă pleacă

El spune că tinerii au şansa să crească în muzică şi nu numai doar dacă pleacă din ţară.

"Da. Au şanse. Dacă pleacă", spune el. "Înainte primeai un atestat ca liber profesionist. Era o organizare. Astăzi nu mai e nimic. Atestatul nu s-a abrogat oficial, există, doar că nimeni nu-l mai foloseşte, sub pretextul libertăţii de liberă exprimare. Da, dar libertatea nu este gratis. Libertatea nu este ceea ce credeţi. Să nu o confundaţi cu anarhia, libertatea este o mişcare relativ liberă în interiorul unui cadru. La noi s-a vamaiotizat totul", spune Weinberger cu amărăciune.

"Aveam perioade când eram nevoit să mănânc din tomberonul de gunoi de la fast-food", a spus acesta. A luat drumul Americii, în 2000, în exil cultural, "precum Ulise", pentru că a vrut să încerce să se descopere ca om şi ca artist. Nu i-a fost uşor şapte ani printre străini. A fost chiar nevoit să scormonească prin gunoaie ca să supravieţuiască, dar, în cele din urmă, a reuşit să se ridice prin ceea ce ştie să facă mai bine: muzică.

"M-am dus ca şi Ulise, să mă descopăr. A fost o călătorie de iniţiere pe toate planurile, nu doar muzical. Nu-i uşor şapte ani în America. Aveam perioade când eram nevoit să mănânc din tomberonul de gunoi de la fast-food. Pentru că nu ştiam ce să fac, să plătesc chiria pe o săptămână, care era 19 dolari într-o zonă super minată, insalubră din orice punct de vedere. Atât de nesigur era acolo că nici măcar nu puteam să-mi ţin lucrurile în camera aia, ci mai bine închiriam o boxă la autogară. Patru luni am făcut aşa. A trebuit să scormonesc în tomberon. Nu mi-e ruşine să spun asta. Şi am cunoscut mulţi oameni care trăiau acolo, în cutii de cartoane", mărturiseşte artistul.

Atunci ar fi vrut să se întoarcă acasă, dar nu avea bani, şi nici nu a vrut să ceară ajutor de la prieteni sau rude. "Nu despre a cere ajutorul este vorba în viaţa asta. Ci de a te bucura de moment. Şi dacă eşti serios şi crezi în ceea ce faci n-ai cum să nu te bucuri de orice rezultat. Ceea ce observ eu la noi este o închistare, o frică de a-ţi recunoaşte calităţile", a mai spus el.

AG a ajuns prima dată în SUA în 1996, la Memphis, Tennessee, cu scopul de a lua contact cu industria americană de blues, iar, un an mai târziu, în Bucureşti, a cântat în Piaţa Universităţi, cu ocazia vizitei preşedintelui SUA Bill Clinton. În urma concertului, AG a primit un mesaj de mulţumire semnat personal de Clinton.

În '98, a fost singurul artist non-american acceptat să participe la celebrul festival Bluestock din Memphis. După doi ani, în 2000, se decide să plece în SUA să-şi încerce norocul.

"M-am întors din lăcomie"

În perioada petrecută în America a ajuns să aibă, în medie, 200 de concerte pe an şi a reuşit să scoată şi un album, "Nashville Calling", cu ajutorul unui investitor american care l-a susţinut cu 60.000 dolari. Discul a fost o premieră pentru piaţa muzicală din România: primul album de blues al unui artist român înregistrat şi produs în totalitate în SUA. De altfel, discul respectiv a fost nominalizat la premiile Grammy, la şase categorii, în 2007. "Nashville Calling" a fost nominalizat, printre altele, la categoriile "albumul anului" şi "cel mai bun album de blues contemporan".

"Am fost şi ales pe baza acestei selecţiuni în NARAS (National Academy of Recording Arts and Sciences). Poate că sunt singurul din Europa de vest membru votant al acestei instituţii NARAS, care decernează premiile Grammy. Eu sunt unul dintre cei 22.000 de membrii votanţi care spunem cine să ia sau să nu ia premiile Grammy. Există deja o altă implicare, o altă avengură", spune muzicianul.

Totuşi, după şapte ani, s-a decis să vină acasă, "din lăcomie". "M-am întors din America, în 2007, din lăcomie. Recunosc. Pentru că am câştigat mai mulţi bani aici decât în America", spune artistul.
A făcut o scurtă contabilitate a succesului din acea perioadă: a vândut 38.000 de bilete în 2008, 42.000 bilete în 2009, cu 50 lei bucata, şi 28.000 de discuri cu 50 lei/bucata.

Distribuţia muzicii în România, "un căţel care se învârte în jurul cozii"

În ceea ce priveşte distribuţia muzicii în România la posturile radio şi TV, AG nu crede în sintagma "dăm ce se cere". "Distribuţia muzicii în România mi se pare un onanism, un incest pentru că este ca un căţel care îşi muşcă propria coadă şi se învârte în cerc. Adevărul este că şi mentalitatea celor care o fac este a unor puşti. Ei se uită la posterele şi revistele glossy şi se cred persoanjele pe care le văd pe paginile acelor reviste. E important ca lumea să ştie că în România se scriu şi alfel de muzici decât cele care se dau la radio şi TV", a precizat el.

El a spus că posturile de radio sunt plătite ca să dea un anumit playlist al unei case de discuri. Perfect legal, prin cumpărare de spaţiu de publicitate. "Prin asta nu fac altceva decât blochează o dezvoltare", a mai spus acesta.

AG mai spune că, în prezent, pop-rockul românesc se bazează pe bancurile spuse de membrii trupei. "Trebuie să fii simpatic. Nu bun. Simpatic. Să ai bancuri în tine. Şi aceste trupe încă mai frânează acum business-ul, pentru că ei sunt primii sunaţi de agenţiile de publicitate, de cei care gestionează banul public şi chemaţi la concerte. România nu este rock'n'roll, ci un folclor kitsch-os. Nu folclorul lui Leşe, ci acel folclor care se scrie la bloc, în cartier, cu macrameul şi peştele pe televizor, care este dat peste tot. Curge din robinet. Plătit din banii publici", a adăugat AG.

Legendă a blues-ului românesc

Weinberger a făcut la mijlocul anilor '80 trecerea de la rock la blues, promovând de atunci acest gen muzical. În 1986 şi-a început cariera de solist blues, înfiinţând împreună cu Harry Tavitian (pian), Corneliu Stroe (baterie) şi Cătălin Rotaru (chitară bas) prima formaţie de blues din România - Transylvanian Blues Community. Ignorând cenzura regimului comunist, cei patru au reuşit să facă turnee în România, unde, chiar dacă nu făceau parte din cultura promovată de stat, au umplut sălile de concerte.

După 1990, Weinberger a fost invitat în turnee în Germania, Elveţia, Israel, Turcia, Ungaria (unde, în 1992, a cântat în deschiderea concertului susţinut de chitaristul Al Di Meola). În 1991, şi-a înfiinţat propria formaţie de blues - Weinberger Blues Machine.

A lansat primul său album de blues din România - "Good Morning, Mr. Blues" - în 1996, urmat în 1997 de "Standard Weinberger". Concertul de lansare a acestui album a fost televizat şi a avut meritul de a scoate blues-ul din underground, oferindu-l publicului larg. Totodată, albumul din 1997 a obţinut premiul pentru cel mai bun disc de jazz al anului.

În continuare, muzicianul a produs şi prezentat două emisiuni radio săptămânale, la posturile Radio România Tineret şi Radio Contact. În 1998 a înfiinţat fundaţia BlueSylvania şi a concertat la festivalul Bluestock din Memphis, Tennessee.

La finalul anului 1999 Weiberger şi-a lansat cel de-al treilea album, "Transylvania Avenue", iar, în iulie 2006, şi-a lansat albumul cu numărul patru, "Nashville Calling", nominalizat la premiile Grammy în 2007.