REPORTAJ: Viaţa unui student român la Oxford - scumpă şi cu studiu continuu, iar mâncarea vine la bagaj - FOTO

"Să fiu sincer, deşi oamenii de acolo sunt de treabă, nu au absolut nimic cu românii. Apreciază omul în funcţie de ce fel de om este şi nu în funcţie de naţia lui. Dar pur şi simplu nu simt că realizez cu ei aceeaşi legătură. Asta poate fi dintr-o multitudine de cauze. Sufletul meu, prietenii mei, legăturile pe care le-am creat se află tot aici. O să vreau la un moment dat să mă întorc. Nu zic că e greşit dacă cineva procedează altfel, bineînţeles. Dar, deocamdată, Anglia are o economie extrem de puternică şi ideal pentru mine ar fi ca, odată ce-mi închei studiile (licenţă, masterat, eventual un doctorat), să lucrez acolo, să câştig bani (pentru că - hai să fim serioşi! - tuturor ne trebuie bani) şi apoi să mă întorc aici, în ţară", oftează Ion Ambrinoc, cu ochii după ospătarul care trebuie să aducă mititeii.

Până şi mâncarea îl face să îi fie dor de casă: la englezi, nu are gust, nu este deloc hrănitoare şi se vede de la o poştă că este plină de chimicale.

"Am ajuns să-mi iau de acasă borcane întregi de brânză şi de mămăligă doar ca să am ceva bun de mâncare. Eu zic aşa: dacă, după două ore de la masă, mi se face iar foame şi văd că un trimestru la ei efectiv mă îngraşă, ceva este în neregulă cu mâncarea lor. Plastice, E-uri, organisme modificate genetic... tot ce se poate. Am avut câteva experienţe - un articol nu poate cuprinde tot ce pot spune despre mâncarea britanicilor. Am stat patru luni pe-acolo şi m-am umplut de experienţe", povesteşte studentul.

Ion Ambrinoc este un tânăr din Râmnicu-Sărat, judeţul Buzău, acum student în primul an la Facultatea de Matematică din cadrul "oxfordianului" University College. Cu capul pe umeri şi, ocazional, "metalist", s-a orientat de mic, din clasa a şaptea, către matematică. Nu l-a obligat nimeni. E drept, mediul familial i-a fost şi îi este cât se poate de propice, dar nu a resimţit nici cea mai neînsemnată constrângere.

"Ambii părinţi sunt profesori de liceu: mama de franceză, iar tata de matematică. El m-a sprijinit când a văzut că mă orientez pe domeniu. Nu am fost îndreptat din familie către matematică. Pur şi simplu, când s-a simţit că pot, am fost ajutat", explică Ion.

De altfel, chiar şi acum, la facultate, familia este alături de el: viaţa în Regatul Unit pune iute buzunarul în stare de imponderabilitate, iar Ion nu uită să amintească, recunoscător, ajutorul de acasă. Costurile sunt suportate integral de părinţii lui.

"Multe lucruri costă bani şi, când pleci cu 2000 de lire pe trimestru (trimestru de două luni; avem trei trimestre), iar din banii ăştia peste 1000 se duc pe cazare şi mai trebuie să şi mănânci, trebuie să îţi drămuieşti bine banii şi asta cam înveţi. Eu am avut acum câteva luni şi un ghinion: probleme cu dinţii. S-a dus la bănet pe treaba asta... Aş fi venit în România, dar nu mai dormisem de patru nopţi", se crispează râmniceanul de amintirea chinurilor dentare produse de nervul răsculat.

Tot scumpe sunt şi turismul, şi transportul: studentul povesteşte cum s-a încumetat la un tur al Londrei de 20 km, la sfârşitul căruia era "mort, copt şi-ngropat", cu tot plumbul din lume turnat în picioare. Asta pe lângă preţurile năucitoare din zonă. Totuşi, îşi aminteşte că a vizitat la un moment dat un oraş din Scoţia, unde a făcut ochii mari la o expoziţie dedicată formaţiei AC/DC.

Căci omul este rocker: toţi cunoscuţii din România îşi amintesc riffurile lui de chitară, hainele de piele şi distracţia chiar şi în deplasările pentru olimpiade şi concursuri.

"Matematica are extrem de multe concursuri interjudeţene: «Speranţe Râmnicene», «Gheorghe Ţiţeica», «Cristian Calude» la Galaţi, «Unirea» la Focşani, «Alexandru Myller» la Iaşi... Atât la ele, cât şi la Olimpiada Naţională există un climat extrem de fain: mă duceam jumătate pentru concurs, jumătate pentru deschidere. Şi nu era neapărat o panaramă, dar tot timpul ne simţeam foarte bine acolo. Spre exemplu: când am avut Naţională la Timişoara, un coleg pur şi simplu a trecut efectiv prin pat. Avea repartizat un pat cu destul de puţine scânduri sub saltea, iar la un moment dat ăsta s-a trântit pe el şi a trecut cu tot cu saltea prin pat. A doua zi, repara de zor", râde Ambrinoc şi arată pe telefon poze de atunci.

Contrar aparenţelor de copil cuminte, nu e deloc un tocilar, şi nu-şi refuză câte o bere din când în când. Povesteşte că în 2011 o "bombă" bucureşteană i-a purtat noroc: imediat ce a dat barajul la "Cangurul" (concurs de matematică), faza naţională, a mers cu un amic din Capitală într-o crâşmă de cartier, de unde a ieşit "cu capul calendar" de "Căpitane de judeţ", de "La Chilia-n port", dar şi de manele. Totuşi, a fost cu noroc, crede el: a doua zi, era învingător în întrecerea şcolară.

Iar acum studiază într-o universitate la fel de învingătoare în topul instituţiilor de profil. Ar fi putut rămâne în România, pentru Politehnica bucureşteană, dar nu-i pică bine la stomac chimia şi fizica. S-ar fi putut îndrepta către Matematica din cadrul Universităţii Bucureşti, însă, după absolvire, ar cam fi rămas cu ochii în soare. În cele din urmă, s-a hotărât asupra Marii Britanii, atât pentru reputaţia învăţământului superior, cât şi pentru cea a ţării, în general. Iar dintre cele cinci universităţi care l-au acceptat, a ales Oxford. Atât pentru reputaţie (spre deosebire de o universitate asemănătoare, în Scoţia, mult mai ieftină, dar aproape anonimă), cât şi datorită apropierii de casă; altminteri, şi-ar fi putut încerca norocul la Harvard, însă distanţa şi frica prelungită de avion nu i-ar fi priit. Iar la Cambridge nu aveau cursul pe care şi-l dorea el.

"Oxfordul e Oxford şi merită. Se face carte foarte bine şi o zic cu mâna-n foc. Aici, spre deosebire de restul Angliei, nu e vorba numai de un eseu. Cel mai tare contează un examen scris, de matematică, examen gândit foarte clar, complet diferit de BAC-ul nostru: nu contează câtă materie îngrămădeşti, contează cât gândeşti. Sunt şi grile, dar şi subiecte ca lumea, de gândit, cu multe subpuncte. E ca pe IMDB: nota şapte la examenul ăla e o notă foarte bună. Media se-nvârte în jur de 6,50. Am făcut bine la examen, aparent m-au plăcut şi am zis să mă duc, că n-o strica. Eu acolo studiez matematică şi informatică, dar mai mult la matematică mă pricep. Nu vreau acum să zic că sunt eu cel mai tare; sunt doar unul care şi-a făcut treaba şi şi-a consolidat treapta, am avut câteva ocazii şi am ştiut să muncesc, să profit de ele", explică Ion "Faraonul" Ambrinoc, muşcând din micul plin de muştar.

"Faraonul" este o poreclă din liceu, primită într-o perioadă în care învăţase să zdrăngăne la chitară un cântec "imbecil cu spume, dar simpatic" despre unul care se credea faraon şi cu care a reuşit să bată la cap zeci şi zeci de colegi.

Iar acum tânjeşte puţin după casă, dar apoi repede îşi revine, gândindu-se că trebuie să îşi urmeze vocaţia, iar Regatul Unit oferă numeroase facilităţi de cercetare: în finanţe, bănci, statistică, industrie etc. etc. "Uneori, nu poţi gândi doar cu sufletul, trebuie să fii şi raţional", subliniază studentul.

Dincolo de domeniul profesional, viaţa acolo, în Regatul Unit, este marcată de oarecare singurătate. Nu cea caraibiană, a lui Márquez, vrednică de romane, ci una izvorâtă din răceala britanicilor, din obiectivitatea lor prea mare. Insularii te apreciază strict ca om, în funcţie de caracter şi de rezultatele muncii tale, şi se uită mai puţin la trăsăturile tale etnice, la mediul de provenienţă, la matricea sufletească, în general, explică Ambrinoc. Există români, şi-a făcut prieteni printre ei (inclusiv un asistent universitar), dar toţi sunt foarte ocupaţi, "calaţi pe treabă".

Şi, pentru că ştie să respecte diversitatea, îi menţionează şi pe conaţionalii romi prezenţi în Londra: "Am văzut nişte ţigani care prosteau lumea la alba-neagra lângă Big Ben, dar eu am o teorie: întotdeauna e vina ta dacă eşti prostit, vina ta, zic, nu a lui, a celui care te-a prostit. Nu le am cu violenţele. Evident că se fac adesea mici glume pe tema că românii fură, dar bineînţeles că aceeaşi categorie de glume se fac şi despre francezi, şi despre cam orice naţie de oameni."

Nu-i plac nici violenţa, nici stereotipurile: pe englezi nu îi vede extraordinar de mândri, ceaiul de la ora cinci nu prea e un stereotip corect, punctualitatea este infirmată cu brio, dar clişeul cu vremea şi cu umbrela e cât se poate de palpabil - tot timpul te loveşti de o vreme mohorâtă, monotonă şi plictisitoare şi se vorbeşte foarte mult despre ea.

Oamenii au un foarte puternic un spirit al comunităţii şi înclină spre politici de stânga, orientate spre echitate socială. Şi aici Ion dă ca exemplu ce îi este cel mai la îndemână: şcoala. Studenţii sunt încurajaţi să coopereze, în defavoarea competiţiilor. De aceea, crede el, ca urmare a tendinţelor stângiste, vârfurile învăţământului românesc sunt mai numeroase decât cele englezeşti.

Stânga britanică este, fireşte, şi atee: "E plin pământul de atei!", spune Ion. Cu toate acestea, din ce a văzut el, toată tevatura cu religia în spaţiul public, cu secularismul, pare a fi "un ţânţar făcut armăsar de media".

"Eu, de exemplu, port tot timpul o cruciuliţă la gât şi nu mi-a zis nimeni nimic. Dar acum depinde: eu am aterizat într-un mediu destul de elevat. Poate că, la mediile mai joase, cu oameni care nu pot să priceapă, sunt probleme, dar îmi închipui că e acelaşi gen de probleme pe care le-ar putea avea şi un român care se duce într-un grup de ortodocşi habotnici şi zice că e musulman. Păi, nu sar ăia pe el şi-l iau la bătaie? Exact aceeaşi reacţie. Cât timp am stat acolo, am învăţat că noi semănăm destul de mult cu toate neamurile de pe Pământ: nu suntem numai noi «la porţile Orientului», «balcanici»...", spune studentul.

Se aprinde când îşi aminteşte despre români şi, mai ales, despre îndârjirea lor împotriva propriei ţări: "Dacă vezi gropi pe un drum, dacă vezi ceva în neregulă, imediat zici că în Occident nu se întâmplă chestia asta. Eh: dacă trăieşti mai mult timp într-o ţară şi nu o vizitezi ca simplu turist, realizezi că şi acolo se întâmplă aceleaşi chestii: am văzut gropi, bălţi, drumul cu asfaltul stricat, noroi, dar n-am auzit pe nimeni zicând că în altă parte e mai bine. Pur şi simplu au zis: «domn'e, e cam rău că e aşa», dar nu am auzit pe nimeni înjurându-şi ţara, iar asta e o chestie de atitudine care la noi trebuie să se schimbe!"

Presa reprezintă principala lui conexiune cu România. În rest, multă muncă - timp de distracţie şi de flirturi mai puţin. Britanicele nu-i plac, iar româncele pe care le-a cunoscut sunt la fel de acaparate de studiu ca şi el.

Până şi petrecerile britanice le găseşte deplasate, consumul exagerat de alcool fiind o problemă cât se poate de reală.

"Se bea enorm. Este o cu totul altă cultură a băuturii, şi nu o zic în termeni derogatorii. Nu vreau să pozez în uşă de biserică, dar, de fiecare dată când mă duc la un chef la ei, eu sunt ăla care, până la urmă, ajunge să îl care în cameră pe cel care a băut şi să aibă grijă de el. Diferenţa stă aşa: la noi, bei, dacă o păţeşti, râd toţi de tine, dar, dup-aia, te ridică şi au grijă de tine. La ei, dacă nu păţeşti nimic de la băut, eşti un nimeni. Dacă nu cazi în şanţ, dacă nu te ia ambulanţa, pur şi simplu eşti cam degeaba, dar nu te prea ajută nimeni dacă ajungi în situaţia asta. Trebuie să apelezi la Poliţie, la Ambulanţă... În România, tot timpul este cineva care să te ajute, să aibă grijă de tine", povesteşte "Faraonul".

"Faraonul" se joacă şi de-a trollul. Un troll, în limbajul forumiştilor de Internet nu este altceva decât un utilizator care enervează lumea şi inflamează certurile.

"Din banii pe semestru, trebuie să şi mănânci, să şi trăieşti, să fii şi troll pe Internet... Dacă n-ar fi hazul de necaz, care să-i definească pe români, noi cum am mai putea trăi?", încheie Ion Ambrinoc cu un zâmbet melancolic şi cu ochii pe ceas. În trei ore, un tren de aterizare va intra în burta unui avion cu destinaţia Londra.

(Reportaj de Valentin Busuioc, valentin.busuioc@mediafax.ro)