COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Omul gras al lui Băsescu se întoarce pe cai mari

Să observăm limbajul din discurs, saturat de etichetări morale – nesimţire, ciumă, boală, privilegiaţi, într-o retorică bazată pe împărţirea între cei răi (cei cu salarii şi pensii speciale) şi cei buni (românii care „s-au săturat să mai suporte nedreptatea”). Este fix acelaşi discurs apăsat moral pe care l-a folosit şi Traian Băsescu în 2010 atunci când justifica tăierea salariilor şi a pensiilor cu faimoasa
imagine a statului cocoţat în cârca privatului, ca un un om de 200 de kilograme în spinarea unuia de 50 de kilograme. Până la Ciolacu, actualii guvernanţi n-au mai folosit aşa de direct discursul lui Băsescu. Faptul că şeful PSD face asta asta dovedeşte că, la fel ca şi în 2010, guvernul a ajuns într-o situaţie în care trebuie să împacheteze într-un ambalaj electoral acceptabil mai multe măsuri de
austeritate cerute de finanţatorii externi decât ar fi dispusă societatea să suporte.

Unii comentatori au căzut în plasa acestui discurs, la fel ca şi pe vremea lui Băsescu, şi au început să interpreteze şi ei situaţia în cheie morală. De ce să impozităm nediferenţiat veniturile de peste 25.000 de lei în loc să impunem nişte criterii de performanţă? De ce să tăiem de la bogaţi, doar nu suntem în comunism? De ce doar veniturile de peste 25.000 de lei, din moment ce niciun bugetar nu munceşte suficient încât să-şi merite banii? Sunt doar câteva din pistele irelevante urmate de comentatori – irelevante pentru că discuţia despre impozitare n-are nimic de-a face cu criteriile morale vehiculate de politicieni pentru uzul alegătorilor, ci doar cu bilanţul fiscal al statului şi mai ales cu perspectivele lui de a cheltui şi mai mult în viitor, fără posibilitatea de a colecta venituri pe măsură.

Bilanţul fiscal al statului nu e nicidecum tratat în cheie morală de finanţatorii internaţionali – Comisia Europeană şi garanţii măsurilor cerute de ea, adică Banca Mondială şi FMI. N-are importanţă de la ce capitol taie guvernul bani sau cui îi majorează povara fiscală: important e ca statul să se încadreze în plafoanele UE, adică un deficit bugetar sub 3% din PIB şi o datorie publică sub 60% din PIB. Colegul de guvern al lui Ciolacu, penelistul Marcel Boloş, a declarat deschis că singurele moduri prin care România poate să aibă acces la banii din PNRR sunt tăierile de salarii, concedierile de bugetari sau revizuirea politicii fiscale. Ultimul raport de ţară al FMI pentru România, cel din septembrie anul trecut, conţine recomandări pe care le ştiu bine atât guvernanţii mai sinceri, cum e Boloş, cât şi cei ca Nicolae Ciucă sau Marcel Ciolacu, care dau acum asigurări că nu va mai fi austeritate ca în 2010.

Atât FMI, cât şi Banca Mondială au recomandat trecerea la impozitarea progresivă, pregătită de trei măsuri: eliminarea diverselor scutiri sau reduceri (IT, agricultură, construcţii, dividende,
microîntreprinderi), eliminarea cotei reduse de TVA acolo unde există (medicamente, alimente, turism) şi majorarea taxelor pe proprietate. În raportul din toamna trecută, FMI scria că „introducerea impozitării progresive pentru cei cu veniturile cele mai mari ar putea genera venituri suplimentare şi ar reduce inegalitatea foarte mare de venituri din România, însoţită de introducerea unor credite fiscale pentru persoanele cu venituri mici”. Acela nu era însă un verdict moral: inegalitatea e relevantă acolo doar pentru că afectează bugetul, în sensul că dacă guvernul dă credite fiscale celor cu venituri mici, „încurajează participarea lor la piaţa oficială a muncii” şi astfel obţine o creştere a bazei de impozitare.

Dacă înţelegem asta, o să ne mirăm mai puţin de ce acelaşi FMI a recomandat şi o măsură la care guvernul a reuşit să reziste până acum, salvând astfel de la pauperizare rapidă o categorie foarte
largă de gospodării şi companii care nu şi-ar fi permis să plătească preţul întreg la energie şi gaze.

„Un sprijin limitat la persoanele vulnerabile este necesar, dar preţul energiei pentru restul populaţiei trebuie crescut treptat, pentru a limita presiunile asupra bugetului, a-i stimula pe oameni să
economisească energie şi a evita nişte majorări abrupte la anul, când actualul program expiră”, spunea anul trecut FMI, pe când programul de subvenţii la facturile de energie era planificat să se
încheie în martie 2023. Între timp însă, guvernul a extins acoperirea subvenţiilor şi a prelungit programul până în 2025, iar execuţia bugetară pe primul trimestru confirmă estimarea de atunci a FMI că „sumele necesare pentru compensaţii către furnizorii de energie vor fi mai mari decât cele prognozate de autorităţi”.

Am văzut că execuţia bugetului pe primul trimestru, publicată zilele trecute, s-a încheiat cu o creştere sub aşteptări a veniturilor (cu cca 10% faţă de 14%) şi peste aşteptări a cheltuielilor (cu cca 14% faţă de 10%). Mai important este de observat însă explicaţia dată de Finanţe: decalajul vine în primul rând din cheltuielile mai mari cu investiţiile (inclusiv cele pentru programe finanţate din surse interne şi externe), cu compensarea facturilor de energie şi gaze, cu pensiile după majorarea punctului de pensie şi cu decontările de medicamente. Niciunul din aceste capitole n-are perspectiva ca în restul anului să scadă, ci dimpotrivă. Acum câteva zile, viceguvernatorul BNR, Florin Georgescu, atrăgea şi el atenţia că stimulentele economice din pandemie şi costurile aduse de războiul din Ucraina, adică subvenţiile pentru energie şi majorarea bugetului pentru armament, pun presiune asupra finanţelor publice.

Din nou, niciunul din aceste capitole n-are perspectiva să scadă, cu excepţia scenariului în care guvernul ar accepta să renunţe anticipat la majoritatea subvenţiilor pentru energie, cum a recomandat FMI. Încolo, guvernul s-a prefăcut recent că ar avea de gând să elimine sporurile date în pandemie, dar presa a scris că de fapt ar fi renunţat, pe motiv că există în continuare Covid-19. Cât priveşte armamentul, acesta este adevăratul elefant din cameră, dacă ne uităm la cea mai terifiantă informaţie din ultima vreme, analiza Bloomberg care arată că din cauza războiului din Ucraina, statele europene s-au împrumutat deja cu 32 de miliarde de dolari în primul trimestru, de trei ori mai mult decât în aceeaşi perioadă din 2022, iar pentru prima oară în zece ani, trei ţări din Est – Polonia, România şi Ungaria – au ajuns în top 5 al debitorilor emergenţi, cu 9, 6 şi 5 miliarde de dolari împrumutaţi.

Iar esticii se îndatorează aşa de repede fiindcă au nevoie de bani pentru subvenţiile la energie, pentru cumpărarea de armament şi pentru întreţinerea refugiaţilor ucraineni. Analiza Bloomberg sugera că pe măsură ce războiul se prelungeşte, nu doar cheltuielile se vor umfla, dar vor creşte şi costurile la care ţările se împrumută de pe pieţele financiare, atât din cauza cererii tot mai mari de bani, cât şi din cauza degradării economiilor naţionale, din cauza inflaţiei şi a majorărilor treptate de dobânzi pe care le fac băncile centrale (şi despre care şeful FMI pentru Europa spune acum că ar trebui ca Banca Centrală Europeană să le continue până în 2024).

Până acum, România a crescut deja bugetul pentru armată la 2,5% din PIB, iar singurele ştiri certe din ultima vreme sunt cele despre noile importuri de avioane, tancuri, sisteme antiaeriene, nave, drone. Povara pe buget a acestor achiziţii nu e o chestiune care poate fi abordată de România pe cont propriu; ea priveşte toată Europa şi reformarea regulilor ei fiscale pe termen lung, despre care se discută exact în aceste zile. Un raport al institutului european Bruegel estima că în UE, totalul cheltuielilor suplimentare pentru înarmare, combaterea schimbărilor climatice şi digitalizare va trece mult de 1% din PIB în fiecare an de acum încolo, ceea ce va fi o problemă în special pentru ţările unde deja datoria publică sau deficitul depăşesc plafoanele UE, cum sunt Italia, Spania, Portugalia, Franţa sau Belgia.

De asta discursul lui Ciolacu e important, pentru că e mult mai uşor pentru public să accepte ideea că vor fi majorate inevitabil taxele şi impozitele (şi poate şi preţul la energie) dacă guvernul arată măcar că se opinteşte să majoreze simbolic impozitele pentru câteva zeci de mii de bugetari ultrabogaţi. În rest, aşadar, mai bine nu vă uitaţi la celelalte capitole de cheltuieli din buget, pentru că acolo discuţiile sunt mult mai complicate sau depăşesc capacitatea României de a decide de una singură. E mai simplu să ne întoarcem la imaginea cu omul gras şi omul slab, urmând instinctiv metoda clasică: atunci când ai o problemă nouă care te sperie, încerci mai întâi să reduci necunoscutul la ceva ce cunoşti deja.