COMENTARIU | Foloasele mitingului PSD: să-l cunoaştem pe elefantul din cameră

Prima este ţara urbană, dinamică şi integrată în UE, iar a doua este ţara rurală, săracă şi izolată, unde peste un sfert din populaţie trăieşte cu mai puţin de 5,5 dolari pe zi, rata cea mai mare a sărăciei din UE.

Cei doi economişti susţin că „lipsa unei prosperităţi împărtăşite în România (...) se datorează parţial incapacităţii statului de a se angaja în atingerea unor obiective de politici publice pe termen lung, dar şi implementării necoordonate a acestor politici” şi conchid că „o Românie cu adevărat angajată pe calea dezvoltării unei societăţi prospere şi incluzive nu ar trebui să lase pe nimeni în urmă”. Pentru ca statul, adică partidele cu şanse de a guverna, să poată face asta cu succes ar trebui însă ca acele două sau mai multe Românii să se cunoască şi să nu se mai deteste, ceea ce acum nu se întâmplă. Mitingul PSD, care a făcut vizibilă pentru unele părţi de Românie cum arată alte părţi, a pus în evidenţă asta.

A fost nu doar distribuită masiv pe Facebook, ci şi preluată spre înfierare de nişte influenceri ai dreptei liberale o postare a unui tânăr din Tecuci care a făcut o transmisie live dintr-un autocar ce venea la Bucureşti pentru mitingul PSD. În mod excepţional, nu postarea a fost însă înfierată, ci numeroasele comentarii suburbane, pline de ură şi de înjurături la adresa respectivului. Explicaţia e simplă: influencerii s-au simţit liberi să se solidarizeze cu pesediştii înjuraţi nu doar fiindcă i-a oripilat faptul că pasagerilor din autocar li se ura insistent să moară, ci pentru că majoritatea comentariilor erau rasiste, cu eternele referiri la Ion Antonescu si răbufniri de ură ca „Doamne ajuta la inca un accident gen ungaria . Mai sscapam de niste ciori”, „Rusinea Romaniei pleaba societatii tigani borati analfabeti” ori „Singuru lucru folositor la care ati fi buni e sa fiti transformati in sapun ! Ardavar jaru !”

Astfel de mesaje, ca şi multe din comentariile postate în alte locuri de fanii militantului Mălin Bot (cei care voiau să nu permită ocuparea Pieţei Victoriei de mitingul PSD), sunt deseori extrem de agresive la adresa celor cu altă părere decât a lor, aşa încât nu numai pesediştii, ci şi protestatarii din categoria Corupţia Ucide au ajuns să se bucure de asemenea tratament. Am spus categorie fiindcă diferenţa faţă de susţinătorii Corupţia Ucide este una economică, de statut social: activiştii şi influencerii spilcuiţi care fac potecă la Bruxelles şi câştigă acolo premii de civism au în realitate puţine puncte comune cu admiratorii lui Bot, mulţi plecaţi din România din cauza sărăciei ori trăitori în oraşe sărace din ţară şi a căror obsesie pentru lupta cu „comuniştii” în stilul începutului anilor ‘90 nu e o marcă de puritate ideologică, ci de rămânere în urmă în timp în raport cu standardele Corupţia Ucide.

Protestatarii din categoria de elită n-au timp să înţeleagă ce-i mână în luptă pe aceşti oameni înrăiţi - aceeaşi sărăcie care îi face vulnerabili pe cei aduşi în piaţă de PSD. Când în iarnă a izbucnit scandalul din cauza altercaţiei în care unul din tovarăşii lui Bot l-a lovit pe un pensionar, unul dintre „civilizaţi” l-a somat pe acela să tacă şi să se retragă în linişte de la toate viitoarele proteste (ceea ce evident că nu s-a întâmplat). Acum, la mitingul PSD, mulţi civilizaţi n-au văzut în faţa ochilor nişte oameni concreţi, ci clişeele din propria lor minte, pe care tot la fel le-au somat simbolic să tacă. „sunt deja mucificati. unde pui oboseala drumului si sentimentul ala inconstient ca esti impostor cand spiritul locului aluia nu e defel plecat. oricum se simt ca si cum au intrat cu glod pe pingele in salile Pelesului”, a comentat un manager de firmă, cu un dispreţ pe care nu-l egalează în penibil decât ideea infantilă că Piaţa Victoriei ar fi un monopol sacru al celor ca el, un loc interzis plebeilor.

Iar asta nu se întâmplă doar cu civilizaţii simpatizanţi PNL, USR sau MRÎ, ci şi cu stânga alternativă, care îşi descoperă şi ea semenii ieşiţi în public cu aerul unui copil care descoperă cu uluire animalele dintr-o grădină zoologică. „Am urmarit azi pentru vreo 2 ore diverse televiziuni de stiri, cu sonorul pe mut, doar pentru a privi figurile oamenilor. Se vedea limpede ca unii au iesit poate prima oara din localitatea lor. Aveau - majoritatea - o bucurie obosita, ca atunci cand ajungi intr-un loc nou, unde n-ai mai fost, dar despre care stiai ca e faimos. Se plimbau spontan in perimetrul pietei Victoria, priveau nefiresc de insistent reporterii care intrau in direct, cum te uiti la ceva nemaivazut. Majoritatea acestor oameni au venit in capitala vazand oportunitatea unei excursii. Cand muncesti pe 1400 lei nu raman bani de concediu”, a comentat un militant al viitorului partid de stânga Demos. Observaţiile sunt corecte, dar ca să se nască au avut nevoie de aceleaşi condiţii ideale: tot cu sonorul oprit, tot să se facă linişte şi să se tacă, fiindcă figurile oamenilor din altă categorie socială nu pot funcţiona pentru civilizaţi decât ca fundal exotic mut pe care ei îşi exersează imaginaţia şi capacitatea de a se uimi.

„Ăştia, care zac acum in Piaţa VICTORIEI, nu sunt in stare sa simtă in toată viaţa lor 10% din bucuria sincera pe care am simţit-o fiecare dintre NOI care am fost in Piaţa din Ianuarie 2017 pana acum”, decretează o doamnă, recunoscând cumva involuntar că ieşitul la protest a căpătat aceleaşi valenţe de socializare pe care amicii ei le-ar condamna oricând la pesediştii de la miting. Iar când civilizaţii se arată empatici şi glosează despre dreptul altora de a manifesta, sunt prompt beşteliţi de alţii care declară că ei s-au săturat de găsit scuze pentru nişte idioţi cadorisiţi scandalos cu drept de vot „la fel ca Pleşu sau Şora” şi că nu e momentul pentru toleranţă şi compasiune tocmai acum, când ţara se duce de râpă.

Această atitudine este explicabilă în termeni economici simpli, aceiaşi pe care i-am văzut de la criză încoace, când a apărut explicit celebrul conflict dintre bugetarul gras şi privatul slab: orice grafic care arăta creşteri de salarii mai mari în sectorul bugetar decât în cel privat ori scăderi de salarii mai mici în sectorul bugetar decât în cel privat alimenta, potrivit principiului caprei vecinului, nu ideea că poate normal ar fi ca etalonul bugetar să se extindă şi asupra celui din sectorul privat, ci ideea că, dimpotrivă, bugetarii ar trebui să sufere la fel de tare ca şi cei din sectorul privat, dacă nu şi mai tare.

Civilizaţii îi acuză uneori pe cei cu venituri mai mici decât ale lor că îi invidiază, că de asta se comportă altfel decât ei. Dar aceeaşi invidie funcţionează natural şi în sens invers. Oricine îşi câştigă existenţa în sectorul privat cunoaşte năduful periodic când vede că bugetarii au zile libere, pe când el sau ea trebuie să tragă în continuare ca să-şi termine sarcina de serviciu, seara, noaptea, duminica sau de Paşte. Doar că puţini îşi pun problema că poate ar fi normal ca şi ei să aibă parte de libere ori să se uite de unde vin aceste diferenţe: e mai la îndemână să-i învinovăţeşti pe ceilalţi, să crezi că sâmbetele sau duminicile libere sunt nişte privilegii pe care ceilalţi nu le merită şi că „ar trebui să vadă şi ăia cum e” să ai aşa de puţin timp liber.

Asta explică şi de ce încă mai apar discuţii dacă e bine sau nu să existe salariu minim şi ajutoare sociale (vezi comentariul din ZF al lui Iulian Anghel despre un consilier al şefului PNL care susţine tăierea salariului minim), bazate pe dogma că săraci ar fi numai leneşii şi protecţia socială ar fi furt de la cei harnici. Cei din fosta clasă medie care s-au luptat să nu cadă în sărăcie din cauza crizei ori cei ce s-au angajat în străinătate ştiu bine că au studiat şi au muncit pe brânci pentru fiecare ban câştigat: de aceea, idei ca majorarea salariului minim sau existenţa ajutoarelor sociale îi fac pe unii să-şi verse furia nu atât pe cei situaţi deasupra lor în lanţul trofic, cât pe cei situaţi mai jos - semenii lor mai săraci care, neizbutind să studieze şi să muncească la fel ca ei, sunt totuşi ajutaţi de stat şi au drept de vot.

Acest resentiment poate îmbrăca expresii rasiste, homofobe, misogine etc, dar în esenţă e una şi aceeaşi frustrare de ordin economic. Pentru cei din categoria civilizaţilor, de regulă cu atât mai puţin mânaţi de resentiment cu cât material o duc mai bine, e mai comod să remarce şi să condamne expresiile rasiste, de pildă: când aplici cuiva eticheta de rasist, l-ai descalificat moral şi nu mai trebuie să-ţi baţi capul să înţelegi de ce a ajuns acel om să se exprime aşa, deşi ca protestatar în piaţă el susţine aceleaşi cauze ca şi tine. La fel, şi de la mitingul PSD unii au aşteptat ca participanţii să-şi dea în petic şi să se ia de manifestanţii de la Bucharest Pride, ceea ce ar fi rezolvat rapid problema cu etichetarea lor: ce sens are să-ţi baţi capul să-i înţelegi pe nişte homofobi? Dar nu s-a întâmplat aşa, participanţii la ambele mitinguri s-au bucurat cot la cot în piaţă de meciul Simonei Halep şi n-a ieşit niciun scandal.

Pentru PSD şi alte partide, mitingul de sâmbătă poate să fi servit sau nu calculelor lor politice; pentru toţi ceilalţi însă, folosul (neintenţionat) poate fi că a adus măcar cu un pas mai aproape elefantul din cameră al identităţii noastre colective, existenţa unor întregi grupuri de semeni care se ignoră sau se folosesc reciproc doar ca suport de agăţat resentimente. La cât de mare e prăpastia dintre „ţările” României, chiar orice pas contează.